Vol. 10 Septembrie-Octombrie 2003 Nr. 6

MÂNIA DREAPTĂ ŞI NEDREAPTĂ

„Dragostea nu se aprinde de mânie.” 1 Cor. 13:5.

R5603 W. T. 1 ianuarie 1915 (pag. 5-7)

În acest capitol din care este luat textul nostru, Sf. Pavel prezintă necesitatea esenţială a cultivării şi dezvoltării Dragostei, fără care, indiferent ce am putea obţine, nu vom fi nimic în ochii lui Dumnezeu. Apostolul ne spune în cuvintele textului nostru că dragostea nu se aprinde (nu este uşor provocată — engleză, n. t.). Evident el foloseşte aici cuvântul provocată într-un sens foarte diferit de sensul lui unde zice că noi ar trebui să „ne îndemnăm (provocăm — subsol, Cornil. reviz. — n. t.) la dragoste şi la fapte bune” (Evr. 10:24). Ideea din textul din urmă este să ne îndemnăm la fapte bune, să stârnim în alţii iubire, să exercităm o influenţă favorabilă spre dreptate. Ideea din textul nostru însă este aceea de a fi enervaţi, stârniţi la mânie. Sf. Pavel declară că dragostea nu este astfel stârnită uşor la mânie, ci este îndelung răbdătoare.

Noi am putea spune, strict vorbind, că nu calitatea Iubirii în sine ar fi cea împinsă la mânie. Totuşi mânia dreaptă — o îndignare justă stârnită de dragostea noastră pentru principiile dreptăţii — nu este incompatibilă cu dragostea. „Dumnezeu este dragoste”, şi Scripturile ne asigură că El „Se mânie în fiecare zi” pe cei răi. Mânia Lui este îndignare dreaptă împotriva păcatului.

Mânia dreaptă a lui Dumnezeu

Privind la Dumnezeu ca marele nostru Exemplu, vedem că Dragostea Lui s-a manifestat la început pentru creaturile Sale umane. Dragostea pentru umanitate a dat Grădina Edenului cu toate binecuvântările ei şi cu viaţa ei perfectă, întocmai cum iubirea Lui pentru îngeri dăduse toate binecuvântările lor. Dar când a intrat Păcatul, Iubirea s-a retras, sau cu alte cuvinte, Dreptatea a fost atributul special al lui Dumnezeu manifestat atunci. Pentru omenire a fost mai bine să fie această pedeapsă pentru păcat; căci de la întemeierea lumii Dumnezeu, ştiind mai dinainte despre căderea omului, aranjase răscumpărarea lui. Astfel, chiar în sentinţa morţii a persistat iubirea Lui pentru om. Dar Dumnezeu este împotrivitorul păcatului, şi când Legea Lui a fost încălcată, Iubirea sau Cel care este întruchiparea Iubirii a fost provocat la mânie dreaptă.

Indignarea lui Dumnezeu s-a aprins în mod asemănător împotriva poporului Său ales, evreii, când a zis către profet (Ieremia 8:19): „Pentru ce M-au provocat ei la mânie?” Multe scripturi vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Mânia aceea a ars întotdeuna împotriva păcatului. Ea stă asupra lumii de şase mii de ani. Dar Iubirea lui Dumnezeu n-a fost nicidecum încălcată prin această atitudine împotriva lumii condamnate. De aceea, Iubirea poate fi pe drept provocată la mânie. Cel care declară că Dreptatea este temelia Tronului Său, nu Se complace niciodată în sentimente care nu sunt în cea mai deplină armonie cu acea Dreptate. Dar El a făcut aranjamente pentru recuperarea rasei condamnate. Iubirea lui Dumnezeu a făcut această pregătire pentru creaturile Sale decăzute.

Iubirea lui Dumnezeu ţinută în suspensie

Dar Iubirea nu se aprinde, nu se aprinde pe nedrept. S-a cerut un act de neascultare intenţionată din partea tatălui Adam pentru a provoca pe Dumnezeu la mânie. Nu fiindcă mama Eva a fost înşelată a venit sentinţa asupra lumii. Mânia lui Dumnezeu a venit peste lume şi sentinţa morţii a fost pronunţată din cauza păcatului tatălui Adam, care a fost comis în deplină cunoştinţă. Şi în toţi aceşti şase mii de ((722)) ani de păcat, Iubirea lui Dumnezeu a fost ţinută în suspensie, ca să zicem aşa, a fost provocată până la punctul retragerii.

Dar în tot acest timp caracterul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El n-a cauzat condiţiile diabolice care au existat de la căderea omului. Nici Iubirea, nici Dreptatea, aşa cum sunt întruchipate în Iehova, n-au aprobat păcatul; „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Şi tot ce însoţeşte moartea, ca rezultat natural al ei, este parte din acea pedeapsă. Dar Dumnezeu a permis aceste condiţii, ştiind că prin Puterea Sa ele vor fi conduse pentru binele final al omenirii. Marele adversar al lui Dumnezeu este responsabil pentru dezastrul pe care Păcatul l-a produs pe pământ. Dar Atotputernicul va face ca mânia lui Satan să producă binele pentru copiii oamenilor, zdrobind, anihilând în cele din urmă pe marele vrăjmaş al dreptăţii. Evr. 2:14.

Iubirea lui Dumnezeu, ţinută astfel în suspensie, şi-a aşteptat timpul ei, pentru a fi descoperită omului uimit când va fi venit timpul cuvenit. Iubirea s-a manifestat pentru lume acum aproape două mii de ani, când Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu conceput ca să fie Răscumpărătorul omului. El a venit pe pământ şi Şi-a dat viaţa, o jertfă de bună voie pentru păcatul uman. Apoi a ieşit chemarea să fie adunată Biserica, clasa care după scopul lui Dumnezeu urma să fie Mireasa Fiului Său, să fie asociată cu El în marea lucrare viitoare pentru rasa lui Adam. Această Biserică este adunată în acest Veac Evanghelic, şi la timpul potrivit ea va fi înălţată în gloria Împărăţiei. Atunci iubirea lui Dumnezeu se va manifesta pentru rasa noastră. Împărăţia lui Dumnezeu va ridica omenirea din păcat, degradare şi moarte, în lumina şi slava Domnului — pe toţi cei care vor fi dispuşi să accepte viaţa pe baza condiţiilor lui Dumnezeu.

Crize speciale în viaţa creştină

Noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, ce sârguincios trebuie să veghem şi să ne rugăm, pentru a fi într-adevăr potriviţi pentru marea noastră lucrare viitoare — acum atât de aproape! Există un pericol ca iubirea să nu fie suficient de puternică în noi; căci datorită căderii, păcatul şi egoismul au ajuns să aibă influenţe preponderente în lume. Acestea, operând timp de şase mii de ani, au făcut pe om foarte deficitar în iubire, simpatie, amabilitate frăţească şi îndelungă răbdare. Acum există o tendinţă mai mare spre mânie, răutate, ură, ceartă, decât spre iubire. În consecinţă, când Dumnezeu ne acceptă în familia Sa, ne spune că una din primele cerinţe este iubirea. Iubirea trebuie să crească în inimile şi minţile noastre şi să pătrundă toate gândurile, cuvintele şi acţiunile.

Carnea noastră decăzută, ajutată de „puterile nevăzute ale văzduhului”, va căuta să împiedice obţinerea acestei condiţii necesare; şi după ce am obţinut-o, uneori se va exercita o presiune puternică asupra noastră ca Noi Creaturi, ca să ne facă să ne retragem de la această poziţie. Din când în când copilul lui Dumnezeu are experienţe cu alţi fraţi, care par să-i ameninţe sănătatea spirituală, sau chiar viaţa spirituală. Puterile întunericului îl asaltează, străduindu-se să încurajaze simţămintele şi sentimentele pe care el este puternic ispitit să le adopte. El a ajuns la o criză în experienţa sa creştină. Trebuie să meargă înainte sau înapoi. Nu poate sta nemişcat. Lupta continuă. Se va dovedi această încercare severă o piatră de păşire ca să-l ridice mai aproape de Dumnezeu, sau va fi o piatră de poticnire ca să-l răstoarne?

În astfel de timpuri cruciale, singurul refugiu este rugăciunea. Domnul permite chiar aceste încercări să ne probeze caracterul ca şi copii ai lui Dumnezeu. Adversarul se va strădui să pună lucrurile în faţa minţii noastre agitate în cea mai nefavorabilă lumină în privinţa fratelui sau a surorii. El va căuta să strice judecata şi să înşele mintea în privinţa faptelor reale ale cazului; şi carnea noastră răspunde la această vedere a lucrurilor. Singura cale sigură este să refuze întreţinerea chiar şi în cel mai mic grad a gândurilor de amărăciune care încearcă să găsească loc în mintea şi inima noastră, şi să strige imediat către Domnul după putere şi ajutor în timpul nostru de lipsă, căutând sfatul Cuvântului Său în legătură cu atitudinea noastră potrivită în astfel de urgenţe. Să ne amintim cuvintele cântării pe care o cântăm adesea:

„Nu ceda ispitei
Căci cedarea e păcat;
Fiecare victorie te ajută
Altele de câştigat.
Luptă cu bărbăţie-nainte,
Supune patimile rele;
Priveşte-ntruna la Isus,
El te va scoate din ele.”

„Iertaţi, şi veţi fi iertaţi”

„Să fim deci blânzi şi răbdători unul cu altul, fraţilor, căutând să dăm cea mai blândă interpretare cuvintelor, acţiunilor şi tendinţelor naturale ale altora, amintindu-ne propriile noastre ciudăţenii şi slăbiciuni. Să ne amintim că fiecare din noi este atins de cădere, şi că aceia dintre fraţi care ne încearcă cel mai mult poate au avut tendinţe ereditare şi împrejurări în viaţa timpurie de care noi nu suntem conştienţi şi care ne-ar face foarte compătimitori dacă le-am şti. Să ne amintim şi că am putea fi cu totul inconştienţi de unele dintre propriile noastre slăbiciuni şi particularităţi, care poate irită pe alţii. Noi să fim mult mai atenţi să observăm propriile noastre greşeli decât cele ale altor fraţi ai Domnului.

„Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie (mânie trupească), orice strigare şi orice defăimare să fie înlăturate de la voi, împreună ((723)) cu orice fel de răutate. Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” — şi încă vă iartă (Efes. 4:31, 32). „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi într-un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea.” Colos. 3:12-16.

După ce copilul Domnului a câştigat victoria într-o luptă ca aceasta, şi prin rugăciune şi efort hotărât a adus Braţul lui Dumnezeu spre eliberarea sa, el este un creştin mai puternic decât înainte de a veni încercarea. El a făcut un pas mare înainte pe calea îngustă; el s-a prins mai ferm de Dumnezeu şi va fi mai capabil să cucerească în încercarea următoare. Dar orice eşec în învingere lasă pe copilul lui Dumnezeu mai slab şi mai puţin în stare să reziste atacului cărnii sale, al adversarului şi al oştilor lui rele, şi mai puţin sigur că va fi un biruitor final.

Vorbind despre iubire în privinţa Bisericii lui Cristos, apostolul ne asigură că dacă vrem să-I fim plăcuţi Domnului trebuie să dezvoltăm cu bogăţie acest har. Cei care posedă această calitate în bună măsură nu vor fi uşor provocaţi la mânie, nu vor fi repede ofensaţi, nu vor fi prea veghetori ca nu cumva drepturile şi demnitatea lor să fie încălcate. Cei care au iubire puţină se vor mânia şi ofensa uşor. Să ţinem eul supus şi să continuăm cu hărnicie lucrarea răstignirii lui, privind totdeauna la Cel de la care ne vine ajutorul. Iubirea pe care o apreciază Domnul este îndelung răbdătoare. Aceasta nu înseamnă că nu vor fi niciodată ocazii de indignare dreaptă, mânie dreaptă. Trebuie să existe un sentiment de mânie dreaptă când vedem nedreptate mare. De ce? Fiindcă nedreptatea este greşită. Dumnezeu este mânios pe nedreptate, când este comisă cu bună ştiinţă, sau cu voia. Şi astfel poporul lui Dumnezeu nu trebuie să aibă nici o simpatie cu nedreptatea.

Iubirea supraadăugată la dreptate

Dacă copiii lui Dumnezeu nu cultivă cu grijă calitatea dreptăţii, ei vor ajunge în atitudinea unde nu vor aprecia deloc dreptatea. Dar în timp ce apreciem ce este drept şi ce este greşit, noi trebuie să mergem mai departe şi să căutăm să cultivăm cu străduinţă calitatea iubirii, simpatiei, carităţii. Nimeni nu poate spune că propria sa estimare a ceea ce constituie dreptatea şi iubirea este în întregime corectă, iar estimarea altuia este în întregime greşită, în special când acesta este un frate sau o soră în Cristos, căutând să dezvolte aceleaşi calităţi asemenea lui Cristos ca şi noi. Punctele noastre de vedere nu pot fi întotdeauna aceleaşi; prin urmare să nu fim prea siguri că punctul nostru de vedere este cel corect, iar al celuilalt greşit, unde există vreo posibilitate ca noi să greşim.

Nici un urmaş al lui Cristos nu este atât de dezvoltat încât să poată spune: Eu n-am nevoie de nici o instrucţiune în privinţa dreptăţii şi iubirii, dar fratele meu are nevoie. Şi în experienţele noastre cu fraţii, unde greşeala pare a fi a celuilalt, să ne spunem nouă înşine: Iată un frate care a avut mai multe dezavantaje decât mine. El este fratele meu după spirit. Mie îmi pare că face ceva greşit, dar îl compătimesc fiindcă probabil nu ştie că acţiunea sa este greşită. Sau poate eu greşesc. Dacă ar vedea lucrurile din punctul meu de vedere ar face altfel. Nu-l voi judeca, ci voi lăsa pentru Atotputernicul, care este infailibil în judecată şi căruia îi aparţine judecata. 1 Cor. 4:5.

Simpatie faţă de toţi oamenii

Dumnezeu nu are nici o simpatie cu păcatul, dar are atât de multă simpatie pentru păcătoşi, încât a dat pe preaiubitul Său Fiu să răscumpere şi să ridice pe păcătos. El a pus deoparte o mie de ani pentru această lucrare de ridicare umană. Noi observăm nedreptatea; ar trebui s-o observăm. Dar nu ţine de noi să criticăm, să aplicăm pedeapsa. Nu trebuie „să judecăm nimic înainte de vreme”. Vedem că se comit fapte care ne şochează simţul moral. Trebuie să ne spunem nouă înşine: Cred că fapta aceea este nedreaptă; dar nu ţine de mine să rezolv cu răufăcătorul. Dumnezeu ştie în ce măsură individul este responsabil; eu nu ştiu. Datoria mea este pe cât posibil să-l privesc din punctul de vedere al compătimirii. Datoria mea este să-l ajut dacă-mi stă în putere, dacă am o ocazie potrivită — să-l ajut să iasă din vederile greşite la vederi corecte. Dar chiar şi în aceasta trebuie să fiu „înţelept ca un şarpe şi fără răutate ca un porumbel”. Conduita este greşită, dar nu pot şti cât de greşit poate fi individul.

Astfel că Iubirea se uită şi vede că toată lumea este în mare dificultate prin cădere. Şi Iubirea spune: Fii amabil faţă de toţi; fii blând; fii răbdător. Noi trebuie să ne amintim întotdeauna că suntem într-o lume de păcat, durere, boală, moarte. Din acest punct de vedere, Iubirea nu va fi provocată uşor la mânie, ci se va gândi blând şi compătimitor la alţii. Astfel, iubiţilor, vom creşte în Cristos, Capul nostru glorios, în toate lucrurile, până când, fiind făcuţi perfecţi şi compleţi prin harul Său, vom fi prezentaţi Tatălui, „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta”. Efes. 5:27.