Mântuitorul lumii

2 Corinteni 5:14-21

„Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” Galateni 6:14.

R5596 W. T. 15 decembrie 1914 (pag. 378-380)

Studiul biblic de astăzi ne aminteşte din nou de faptul că Isus este Mântuitorul nu numai al Bisericii, ci şi al lumii. În trecut studenţii Bibliei au trecut cu vederea acest mare adevăr, spre confuzia lor. Acum vedem că Dumnezeu a pregătit două mântuiri în mod clar diferite — cea pentru Biserică în Veacul Evanghelic, iar cea pentru lume în Veacul care urmează acestuia — în perioada Împărăţiei lui Mesia.

Noi vedem nu numai că există două mântuiri, ci şi că ele sunt total diferite, total diferite ca fel. Ele însă se aseamănă în unele lucruri. Ambele sunt mântuiri din păcat şi din puterea şi pedeapsa lui, din blestem — din necaz, durere, plâns, suspin, moarte. Ambele sunt mântuiri pentru o fericire veşnică. Dar aici asemănarea se sfârşeşte; fiindcă Biserica va fi mântuită printr-o schimbare de natură, în timp ce lumea va fi mântuită fără o schimbare de natură — printr-o înviere la perfecţiunea naturii umane.

Mântuirea Bisericii, care este acum în desfăşurare, îşi are începutul cu „auzirea” credinţei. Mesajul harului lui Dumnezeu este vestit ici şi colo cu buze bâlbâitoare, care nu-i atrage pe mulţi dintre cei mari sau înţelepţi sau învăţaţi, ci mai ales pe cei săraci din această lume, bogaţi în credinţă. Unii din aceştia care au o minte smerită, „inimă zdrobită şi smerită”, sunt fermecaţi de Mesajul iertării păcatelor şi al împăcării cu Dumnezeu prin Răscumpărătorul. Când aceştia vin şi caută să se apropie de Dumnezeu, El prin providenţele Sale Se apropie de ei. Dacă ei continuă să le fie foame şi sete după Domnul şi după Mesajul Său, El îi va sătura. Le va arăta Legământul Său. Îi va face capabili să înţeleagă termenii şi condiţiile în baza cărora pot fi primiţi iarăşi la părtăşie cu Dumnezeu în calitate de copii iubiţi — nemaifiind străini, înstrăinaţi — nemaifiind condamnaţi la moarte, ci dimpotrivă, îndreptăţiţi la viaţă.

Aici vor avea încă o încercare a iubirii lor pentru dreptate, a foamei lor după părtăşie cu Dumnezeu; căci ceea ce se cere de la ei pare a fi solicitant la început. Aceste cerinţe, aşa cum sunt declarate de Învăţătorul Însuşi, sunt: „Dacă vrea cineva să-Mi fie ucenic, să se lepede de sine îsă renunţe la propria sa voinţăş, să-şi ia crucea îsă înceapă să trăiască contrar preferinţelor sale, prin aceea că va face potrivit voinţei divine în locul celei ale sale, acolo unde aceasta se interpune celei divineş, şi să Mă urmeze”. Apoi trebuie să continue să urmeze în urmele Învăţătorului — credincios până la moarte.

Unii, când află despre aceste condiţii stricte ale uceniciei, se întorc şi nu mai urmează în căutarea favorii Domnului, a iertării, a împăcării, a binecuvântării, a conceperii de Spirit sfânt. Este alegerea lor, şi cursul lor va decide vrednicia sau nevrednicia lor de a fi număraţi în clasa specială pe care Domnul o alege acum din lume ca să fie Biserica — „Mireasa, Soţia Mielului”.

Binecuvântările credinţei

Nu trebuie, prin urmare, să gândim despre aceia care resping crucea Domnului şi refuză să facă o deplină consacrare a vieţii lor, că sunt condamnaţi la chin veşnic sau la altceva. Chemarea Veacului Evanghelic este o favoare şi un privilegiu. Cei care răspund primesc o binecuvântare specială; cei care resping pierd acea binecuvântare specială. Ei nu sunt condamnaţi (osândiţi) în vreun sens al cuvântului din cauză că resping privilegiul umblării în urmele Învăţătorului. Dimpotrivă, după cum declară Scripturile, ei sunt deja condamnaţi — condamnaţi în Adam, fiindcă ((738)) sunt membri ai familiei sale, părtaşi slăbiciunilor lui şi nevredniciei de viaţă — părtaşi sentinţei lui la moarte. Ei n-au scăpat de acea condamnare şi astfel ei continuă sub ea.

Numai despre clasa Bisericii scrie Sf. Petru „după ce aţi fugit de stricăciunea care este îîncăş în lume” (2 Petru 1:4). După cum a scris apostolul Pavel: „Eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi îcare sunt încăş” (Efes. 2:3). Crezând în Cristos, acceptând condiţiile Lui, devenind ucenicii Lui prin consacrare deplină, noi ne asigurăm iertarea păcatelor trecute şi pe lângă aceasta ne asigurăm relaţia cu Tatăl Ceresc prin Răscumpărătorul nostru, Avocatul nostru. Acum acceptarea noastră este prin conceperea Spiritului sfânt, iar aceasta nu este acordată decât acelora care vin în modul stabilit de El.

Cei concepuţi de Spirit sfânt sunt numiţi scriptural „Creaţii Noi în Hristos”. Pentru ei „cele vechi s-au dus, toate s-au făcut noi”. Ei au scopuri noi, obiective noi, speranţe noi în viaţă. Pentru ei lucrurile pământeşti n-au nici o valoare, decât dacă pot fi folosite pentru a slăvi pe Domnul şi a-L servi. Învăţătura pământească, reputaţia, onoarea, titlurile, sunt valoroase numai când pot fi folosite în vreun fel pentru slava lui Dumnezeu — în serviciul Cauzei Sale sau în beneficiul semenilor, în special al celor din Casa Credinţei. Pentru aceştia, perspectivele pământeşti, speranţele şi ambiţiile politice etc., nu sunt nimic, pentru că ei au în faţa ochiului minţii lor perspective cereşti, care cuprind comoştenirea cu Cristos în Împărăţia Sa Mesianică de o mie de ani, şi după aceea glorie şi onoare în plus în veacurile care urmează.

Dar toate aceste binecuvântări, observaţi, sunt auzite cu urechea credinţei, văzute cu ochiul credinţei. Astfel Domnul alege şi atrage numai pe aceia care pot exercita şi exercită credinţă; căci „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”.

Cei care, fie nu aud niciodată, sau dacă aud nu răspund, sau dacă răspund merg puţin apoi se opresc atunci când ajung la o probă hotărâtoare de negare de sine, renunţare la sine — aceştia pierd toate aceste binecuvântări spirituale pe care alţii dacă sunt credincioşi le obţin — onoare cerească, glorie cerească şi nemurire, prin schimbarea naturii începute la conceperea lor şi încheiate la completa lor schimbare prin Întâia Înviere. Pe aceştia apostolul îi descrie că sunt „semănaţi în slăbiciune şi înviaţi în putere; semănaţi trup natural şi înviaţi trup duhovnicesc; semănaţi în necinste şi înviaţi în slavă”.

Dar chiar şi aceia care pierd cele mai înalte binecuvântări şi răsplăţi ale lui Dumnezeu vor avea totuşi deschise în faţă mari şi minunate favoruri de la Dumnezeu, care au fost cumpărate, toate, cu sângele preţios al Răscumpărătorului — prin sacrificiul Său pentru păcatele noastre, prin supunerea vieţii Sale pentru viaţa pierdută a lui Adam, pentru recuperarea lui Adam şi a întregii sale rase de sub sentinţa sau blestemul morţii. Aceste binecuvântări pentru lume însă nu vor fi văzute sau apreciate clar încă, decât de către aceia care sunt în mod special învăţaţi de Dumnezeu — aceia care au fost concepuţi de Spiritul sfânt şi astfel făcuţi capabili să înţeleagă „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:10.

„Mântuirea comună”

Punctul pe care-l aducem aici în discuţie este că Dumnezeu a pregătit o mântuire pentru lume, precum şi o mântuire pentru Biserică. Biblia ne spune despre aspectele generale ale acestor mântuiri. Ea ne asigură că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea îprecum şi Bisericaş, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Am observat la început că pedeapsa care este peste lume nu este o pedeapsă la chin veşnic, ci o pedeapsă la nimicire. Cristos a murit pentru ca omenirea să nu piară, ci la timpul cuvenit să fie recuperată din pedeapsa morţii prin credinţă în Cristos şi ascultare de El.

Numai puţini pot exercita marea credinţă care este necesară pentru un loc în răsplata cerească în calitate de membri ai clasei Miresei Sale. Curând, când cunoştinţa de Dumnezeu va umple tot pământul după cum apele acoperă fundul mării, toţi vor înţelege; toţi vor auzi şi vor putea crede în bunătatea lui Dumnezeu şi în aranjamentul Său minunat pentru om. Cei care atunci vor crede şi care atunci vor accepta favoarea lui Dumnezeu în baza condiţiilor ei de loialitate şi ascultare după cea mai bună capacitate a lor, vor fi binecuvântaţi prin Împărăţia lui Mesia.

Binecuvântarea, aşa cum o descrie Biblia, va fi îndepărtarea blestemului şi introducerea în locul blestemului a „binecuvântărilor Domnului care îmbogăţesc şi El nu lasă să fie urmate de vreun necaz”. Această lucrare de îndepărtare a blestemului şi de introducere a binecuvântării este lucrarea stabilită pentru Împărăţia lui Mesia timp de o mie de ani.

Putem fi siguri că până când Împărăţia Sa se va sfârşi şi aceasta va fi predată Tatălui, Domnul nostru va fi îndeplinit toată lucrarea mare care I-a fost încredinţată de Tatăl şi pentru care Şi-a arătat vrednicia prin cooperarea Sa la Planul Tatălui, până acolo încât a murit pentru omenire. Şi acest Împărat al Slavei, Mesia, va avea ca asociaţi pe acei cărora, asemenea Lui, le place să facă voia Tatălui — acei cărora le place să meargă pe urmele Lui. Perfecţiunea Lui, sacrificiul Lui, care acoperă defectele lor prin cădere, le dă posibilitatea să devină sacrificatori împreună cu El. Despre aceştia apostolul scrie: „Dacă ((739)) răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El; dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El”.

Noi creaturi În Cristos

În studiul de astăzi Sf. Pavel se ocupă în special de clasa Bisericii. El ne arată că iubirea lui Cristos este aceea care a exercitat puterea constrângătoare, atrăgătoare asupra inimilor noastre. Iubirea lui Cristos este numai iubirea Tatălui, dar noi ca oameni n-am putea înţelege iubirea Tatălui. Noi suntem făcuţi capabili să înţelegem acea iubire aşa cum a fost mainfestată de Răscumpărătorul nostru, şi astfel prin El noi privim în sus spre Tatăl şi suntem capabili să apreciem ceva din iubirea care este în afara oricărei înţelegeri umane. După cum arată Sf. Pavel, iubirea lui Cristos a fost arătată prin aceea că El a murit pentru toţi. Când spunem „pentru toţi”, înseamnă că întreaga rasă era moartă, că nimeni n-avea dreptul la viaţă veşnică şi că nimeni nu se putea recomanda singur lui Dumnezeu aşa încât să fie vrednic de viaţă veşnică.

Apostolul spune că toţi cei care-şi dau seama de acest lucru pe deplin, clar, trebuie să arate acest fapt prin consacrarea vieţii lor Domnului, să trăiască pentru El, să-I cunoască voinţa, să-şi dea viaţa în serviciul Celui care a murit pentru ei şi care a înviat. Aceştia au o iubire specială pentru Domnul şi, în mod cuvenit, au o iubire specială unul pentru altul. Ei caută să trăiască, nu după carne, ci după Spirit — în armonie cu conceperea Spiritului sfânt, pe care ei l-au primit.

Astfel ei se gândesc tot mai mult la Cristos, nu ca la Omul Isus, ci ca la Domnul glorificat. De asemenea ei învaţă să se gândească unul la altul, nu după trup, ci după inimă: căci „dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă”. Pentru aceştia, lucrurile pământeşti — speranţele, scopurile şi perspectivele pământeşti — au trecut, toate s-au făcut noi. Ei au speranţe noi, ambiţii noi, relaţii noi. Dacă vor fi credincioşi, ei vor primi lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.

Aceste lucruri sunt de la Dumnezeu. Ele nu sunt prin întocmirea apostolului, nici din iniţiativa lui Isus. Tatăl Însuşi a iniţiat tot Planul şi aranjamentul. El ne-a împăcat deja cu Sine prin Isus Cristos. Noi suntem predaţi cu totul Lui. N-avem nici o răzvrătire în inimi. El ne-a împăcat cu Sine prin Fiul Său; şi Dumnezeu n-are nimic împotriva noastră. „Nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”. Păcatele lor sunt iertate. În loc să-i condamne, Dumnezeu îi îndreptăţeşte. După cum spune Sf. Pavel: „Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte. Cine-i va condamna? Hristos a murit”, dând satisfacţie deplină pentru păcatele noastre.

Slujba împăcării

Acestor Creaturi Noi, concepute de Spiritul sfânt, li s-a dat să facă o lucrare. Nu numai că ei vor avea o lucrare în viitor ca împăraţi şi preoţi, moştenitori împreună cu Cristos în binecuvântarea lumii, ci ei au de făcut o lucrare şi în prezent, o lucrare pentru Dumnezeu. Ei trebuie să fie ambasadori pentru Dumnezeu. Trebuie să fie reprezentanţii Lui printre oameni. Trebuie să caute să spună Mesajul Iubirii lui Dumnezeu celor care nu-l înţeleg. Trebuie să spună calea de întoarcere la Dumnezeu celor care nu cunosc calea şi celor care fac dovada unei dorinţe de împăcare. Ei sunt astfel slujitori sau servitori ai căii împăcării chiar în prezent. Toţi cei împăcaţi în prezent prin credinţă şi ascultare au privilegiul să devină astfel membri ai clasei Mireasă — moştenitori împreună cu Cristos în Împărăţia Sa.

Se va observa că cuvântul „vă” din versetul 20 (2 Cor. 5) este în caractere cursive, indicând că nu se află în original. Acest pasaj nu sună bine cu acest cuvânt „vă”. Ar trebui omis. Dumnezeu nu îndeamnă Biserica prin Biserică sau ei unul pe altul să se împace, fiindcă toţi din Biserică sunt împăcaţi.

Apostolul ne spune că Dumnezeu prin noi îndeamnă omenirea — toţi cei care au ureche de auzit — să se împace cu El, spunându-le că este dispus să Se împace cu ei şi explicându-le baza acestei împăcări, şi anume, că Cristos a luat locul păcătosului, că El personal n-a cunoscut păcat, ci a fost sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi, şi că aceia care primesc acest Mesaj pot avea privilegiul să vină în starea dreaptă, acceptabilă pentru Dumnezeu, şi astfel să fie introduşi în clasa Miresei, care vor completa preoţimea Împărătească dincolo de Văl şi timp de o mie de ani vor avea lucrarea glorioasă de binecuvântare a tuturor familiilor pământului.