Vol. 16 Ianuarie-Februarie 2009 Nr. 2

MICI CĂI DE A FACE BINE ALTORA

„Aşadar, cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei.” Gal. 6:10.

R 5357 W. T. 15 decembrie 1913 (pag. 357-358)

Îndemnul Apostolului aici este foarte cuprinzător — să facem bine fără limite, fie că este în cuvânt, fie în faptă. Unora le-am putea fi de folos mai bine prin cuvinte decât prin orice alt serviciu pe care am putea să-l facem. Una din marile nevoi ale lumii este de mai multă cunoştinţă. Şi dacă cineva poate împrăştia întunericul acestei ignoranţe şi lăsa să intre lumina, în mod sigur va face un mare bine. Gândul apostolului însă pare a fi că principiile dreptăţii şi nedreptăţii — bune şi rele — trebuie discernute de poporul Domnului. Din punctul nostru de vedere, ar trebui să recunoaştem care ar fi o lucrare bună şi care ar fi o lucrare rea. Mulţi nu sunt în stare să deosebească între bine şi rău. Cei care fac rău, cu mici excepţii, sunt în ignoranţă şi orbire, mai mică sau mai mare.

Saul din Tars, de exemplu, făcea o lucrare rea când persecuta Biserica. Dar el nu şi-a dat seama de aceasta. Prin urmare, cel mai bun serviciu pentru Saul din Tars, sau pentru oricine altcineva în condiţii asemănătoare, ar fi să i se deschidă ochii înţelegerii.

((1134))

Enumerarea unor lucrări bune

Îmbrăcarea celor în nevoie, hrănirea celor flămânzi, îngrijirea debililor mintal, toate sunt lucrări bune — a face bine omenirii. Privind în lume, vedem că se depun multe eforturi pentru a face bine. Unele din aceste eforturi sunt îndrumate înţelept, iar altele neînţelept. Dar noi nu suntem împuterniciţi să îndreptăm lumea. Nu trebuie să încurcăm pe nimeni. Şi alţii au dreptul să judece, după cum şi noi avem dreptul. Dar dacă cineva ar face o lucrare rea, gândind că face o lucrare bună, ar fi foarte potrivit să ne străduim să-l oprim, folosind acele mijloace care ne-ar putea părea potrivite şi înţelepte — legea, sau cuvintele noastre, sau cuvintele altora. Dar chiar şi aici trebuie să fim atenţi ca nu cumva să ne amestecăm în treburile altora.

Dacă ar fi să enumerăm în continuare unele dintre lucrările bune care ar trebui făcute, am spune să avem grijă de orbi, să organizăm sau să punem în operaţiune o metodă prin care ei să poată citi, sau să aibă fericire; să avem grijă de surzi şi de muţi ar fi de asemenea o lucrare foarte bună. În privinţa lucrării pentru săraci, n-am fi foarte de acord cu o bună parte din aceasta, după cum este relatat. Noi ar trebui însă să fim în acord cu orice are ca scop binele, binele fizic, binele mintal, binele social sau binele de orice fel. Există, pe lângă cele anterioare, bunele aranjamente prevăzute pentru bolnavi, pentru incurabili; cum ar fi spitalele, sanatoriile etc.

Toţi cei care îşi iubesc semenii şi au compătimire pentru cei în suferinţă trebuie să fie de acord cu eforturile pentru îmbunătăţirea condiţiei lor, şi nici să nu manifeste nici să nu simtă împotrivire faţă de ele. Nici un copil al lui Dumnezeu nu poate avea simpatie faţă de ceva rău.Dumnezeu esteReprezentantul a tot ce este bun. Satan este reprezentantul a tot ce este rău şi păgubitor. Dacă vrem să fim copii ai lui Dumnezeu, nu trebuie să fim în armonie cu nimic ce nu este pe linia prevederii Sale originare pentru om şi ce îl sprijină pe Satan.

Unele dintre eforturile pe linia ridicării sociale nu sunt rele deloc. Promotorii lor pot lucra întrun mod ilogic, într-un mod de care suntem siguri că nu este în armonie cu metoda Bibliei; dar cu toate acestea, avem simpatie pentru socialişti. Ei încearcă să facă bine. Dar noi nu simpatizăm cu cei care încearcă să facă rău, pagubă. Noi avem credinţă în Dumnezeu — că El are ca scop să aducă în scurt timp o mare schimbare; dar credem că nici un efort al omenirii nu poate aduce această schimbare. Apoi există o cale de a face bine pe linie intelectuală, linia instruirii. Este un lucru bun să înveţi copiii să coasă, să gătească, să înveţe îndeletnicirile mecanice care să-i facă folositori. Profesorii din şcolile noastre publice fac o lucrare bună, deoarece instruiesc tineretul şi în special dacă ei dau o înţelegere corectă a ceea ce învaţă, ceea ce este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu — o instruire potrivită.

Lucrarea specială a poporului Domnului

Dar există o lucrare mai presus de toate acestea. Şi noi trebuie să ne dedicăm viaţa şi timpul acesteia, pe care noi o vedem că este cea mai valoroasă dintre toate. Aceasta este instruirea dată tuturor celor care au urechi de auzit, în privinţa Celui Atotputernic, a voinţei Sale, a scopurilor Sale, a planului Său; căci acestea sunt asociate cu fiecare afacere a vieţii. Această instruire, pentru cei care o primesc, devine cel mai bun ajutor pentru o gândire potrivită, o trăire potrivită, o comportare corectă, căci aceasta este calea lui Dumnezeu. Şi această cale devine calea tuturor celor care sunt consacraţi să facă voia Sa, să meargă în urmele lui Isus.

Deci, pe măsură ce venim tot mai mult în armonie cu Planul lui Dumnezeu, înţelegem că nici o altă lucrare nu ar putea fi atât de mare încât să facă cunoscut altora caracterul lui Dumnezeu, Planul lui Dumnezeu şi voinţa lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Deoarece aceasta ne-a adus mare binecuvântare şi sfinţire, noi ar trebui să avem dorinţa de a duce Veştile Bune şi altora, împrospătându-i după cum şi noi am fost împrospătaţi, mângâindu-i după cum şi noi am fost mângâiaţi.

În realizarea acestei lucrări recurgem la orice mijloc legal. Şi aceasta este numită în Scripturi predicarea Evangheliei — fie că este făcută prin literatură, fie prin viu grai, fie prin imagini, este vestirea Evangheliei — care va face cel mai mare bine întregii omeniri. Noi lucrăm sub o dificultate în această privinţă, şi anume, că lumea nu este în stare să aprecieze Vestea Bună, Satan orbindu-le ochii, aşa încât nu pot vedea filosofia Planului lui Dumnezeu — nu li se pare raţional. Cei care sunt în această stare încearcă, să zicem aşa, să privească după colţ, în loc să vină la colţ şi să aibă unghiul corect de vedere. Dar fie că oamenii cred, fie că nu, noi credem că predicarea Evangheliei este lucrarea Domnului şi de aceea este cea mai bună. Aceasta nu ne împiedică însă să simpatizăm cu alţii care fac ceea ce consideră ei că este cea mai bună lucrare, atâta timp cât rezultatul este bun. Trebuie să avem simpatie faţă de tot ce este în armonie cu Adevărul — simpatie cu tot ce are o influenţă benefică pentru omenire.

Astfel deci, apostolul ne aminteşte într-un mod general ocazia de a face bine tuturor oamenilor. Dar unii s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul pe care noi nu-l putem da. De exemplu, noi nu putem să renunţăm la predicarea Evangheliei şi să facem o lucrare pentru săraci, pentru că lucrarea pentru săraci nu este predicarea Evangheliei. Un medic evlavios ar putea totuşi, în legătură cu practica sa, să facă bine, nu numai pe linie fizică sau mintală, ci şi pe linie spirituală. Astfel că avem ocazii în fiecare zi, cu măcelarul, cu brutarul, cu omul care vinde gheaţă etc., care sunt cu toţii semenii noştri, căci Dumnezeu a făcut toată omenirea dintr-un singur sânge. După cum ne îndeamnă apostolul, trebuie ((1135)) să căutăm să le facem bine, să căutăm să-i facem mai buni, mai fericiţi, să se simtă mai confortabil.

Cuvintele bune şi zâmbetul pot face mult bine

S-ar putea susţine că pentru a face bine în cea mai mare măsură, eforturile cuiva trebuie asociate cu folosirea banilor pentru acest scop. Este adevărat că banii reprezintă o acumulare de timp. Pentru a face bani trebuie timp; de aceea, oricine dă un dolar pentru o cauză, dă ceea ce reprezintă atâta timp; cine donează o mie de dolari dă ceea ce reprezintă atâta timp, căci cu banii se cumpără timp, confort etc. Dar nu mulţi din poporul Domnului au mulţi bani de folosit. Şi dacă ar avea mulţi bani, ei ar simţi că acesta este un talant şi că acesta ar trebui folosit în special pentru Casa Credinţei, pentru fraţii Domnului.

Deci, deoarece nu putem face mult în privinţa celor materiale pentru oameni întâlnindu-i în căile vieţii, zi de zi, cum le putem face bine? Una dintre cele mai uşoare moduri este să arătăm fericiţi şi astfel să inspirăm fericire în alţii. O persoană care umblă arătând nefericită n-ar face pe alţii să se simtă fericiţi. Dar dacă nu putem întotdeauna să arătăm foarte fericiţi, să arătăm cât de fericiţi putem, şi astfel vom face bine multor oameni pe care îi vom întâlni de-a lungul zilei. Aceasta o putem face chiar dacă nu avem bani pentru a-i ajuta pe alţii. Arătaţi fericiţi şi încercaţi astfel să-i faceţi fericiţi. Şi în al doilea rând, dacă nu avem bani, putem da un cuvânt amabil, un zâmbet, un ton plăcut, puţină politeţe, oricând este potrivit.

Toate aceste mici politeţuri ale vieţii sunt mijloace de a face bine şi pot aduce o rază de soare în vieţile multor oameni, majoritatea cărora au o situaţie nefavorabilă. Lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu încă nu străluceşte în inimile lor. Ele sunt întunecate, mohorâte, pline de prevestiri sumbre, de frică. Nu-L cunosc pe Dumnezeu şi ceea ce cunosc despre semenii lor este o cunoştinţă a egoismului. Ei simt că trebuie să fie în gardă ca nu cumva alţii să-i înşele şi să profite de ei. Ei bine, dacă privirea noastră, purtarea noastră, tonul nostru ar fi de ajutor, mângâietor, liniştitor pentru aceştia, atunci le-am face bine — mai mult bine decât dacă am împrăştia dolari pe toată cărarea noastră. „Cuvintele bune nu vor muri niciodată”; şi expresiile care merg cu ele sunt unele din modurile de a face bine tuturor oamenilor după cum avem ocazia.

Noi avem o lucrare specială şi de aceea nu avem ocazia să umblăm pe străzi şi să zâmbim tot timpul. Lucrarea vieţii noastre este pentru marele Împărat. Dar în timp ce ne ocupăm de lucrarea noastră, să dăm câte un zâmbet sau un cuvânt bun — ceva pe linia facerii binelui „tuturor oamenilor”. Lucrarea noastră trebuie să fie în special pentru Casa Credinţei în sensul că deşi facem lucrare misionară şi mergem printre cei care nu sunt în Casa Credinţei, totuşi motivul nostru când facem astfel este speranţa că poate sunt unii dintre aceştia care sunt deja din Casa Credinţei, sau unii care vor fi influenţaţi de Mesaj şi vor dori să servească pe Domnul când vor afla calea. Şi dacă am dori să le facem bine, cu cât mai mult am dori să-i încurajăm pe acei care aparţin Domnului, care au devenit membri ai familiei Sale spirituale!

Casa credinţei

Aceste cuvinte — Casa Credinţei — sunt destul de cuprinzătoare pentru a include nu numai pe acei care sunt pe deplin pe cale, ci şi pe acei care s-au apropiat mai mult sau mai puţin de Domnul şi de Adevăr. Însuşi faptul că cineva se apropie de Cortul Întâlnirii antitipic este un motiv puternic pentru care ar trebui să dorim săl încurajăm să continue. El a parcurs o parte din drum, chiar dacă nu a făcut o consacrare.

În sens strict, Casa Credinţei include desigur numai pe cei care sunt consacraţi. Dar cuvintele apostolului ne îndreptăţesc să credem că acei care analizează, făcând socoteala cheltuielilor, ar fi în sens larg consideraţi ca făcând parte din Casa Credinţei. Şi noi trebuie să le dăm acestora ajutor special — tuturor celor în care vedem vreo perspectivă de consacrare. Dorinţa şi efortul nostru constant trebuie să fie să-i îndrumăm pe oameni direct sau indirect spre Domnul. Astfel vom vesti „virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Noi trebuie să facem aceste lucruri după cum avem ocazia. Aceasta ar include ideea de timpuri şi perioade, căi şi mijloace de a face bine. În ceea ce ne priveşte pe noi, trebuie să fim „gata la timp şi nelatimp”. Nu trebuie să ne gândim la înclinaţiile noastre, gusturile noastre etc., ci am fi obligaţi să ne gândim la interesele altora. Un soţ trebuie în mod special să se gândească la interesele soţiei, iar soţia la interesele soţului şi ale copiilor.

Spiritul minţii sănătoase este necesar

Noi trebuie să fim dispuşi să servim pe oricine, în orice mod, cum avem ocazia. Şi dacă sunt mai multe ocazii de serviciu, trebuie să alegem între ele, exercitând spiritul unei minţi sănătoase în privinţa voinţei Domnului pentru noi. Poporul Domnului ar trebui în aşa fel să-şi organizeze viaţa încât să aibă cele mai bune rezultate — să scoată din ele cel mai mare bine posibil. În alegerea mijloacelor de trai, dacă se poate alege între cinci meserii, trebuie să analizeze care ar fi cea mai avantajoasă, care ar fi cea mai curată, cea mai onorabilă, care cere cea mai multă muncă etc. Aceasta ar fi din punct de vedere natural. Dar din punctul de vedere divin, punctul de vedere creştin, întrebarea decisivă ar fi: În care din aceste preocupări pot să servesc cel mai bine pe Domnul? Şi aceasta ar însemna: În care pot găsi cea mai bună ocazie de a împlini bunele intenţii ale inimii mele în privinţa voinţei Domnului pentru mine?

Dacă am făcut vreo greşeală în această privinţă şi Domnul deschide larg uşa să intrăm altundeva, sau dacă El face locul nostru actual atât de mic încât nu putem sta acolo, atunci să ne aranjăm ((1136)) afacerile corespunzător, într-un astfel de mod încât să putem avea cele mai mari ocazii de a face „bine tuturor, în special celor din casa credinţei”.

Există unele ocupaţii care ne îndepărtează de oameni, unde am avea mai puţine ocazii de a întâlni oameni. Fără îndoialăaranjamentul Domnului a fost ca Moise să fie departe pentru un timp, în ţinutul Madian, să păstorească oile socrului său, Ietro. Dar de îndată ce Domnul a fost pregătit, l-a chemat pe Moise şi i-a dat un loc de mare ocazie şi responsabilitate. Fără îndoială că lucrarea din pustie a fost şi aceasta o mare ocazie; şi fără îndoială înainte de aceasta, în timp ce era în şcolile Egiptului, a avut mare ocazie de a învăţa lecţii de experienţă.

Astfel poporul Domnului trebuie să vegheze pentru ocaziile lor. Şi zi de zi trebuie să caute, pe cât este posibil, să facă bine altora, şi în special acelora din Casa Domnului — acordându-le lor preferinţă.

Creştinul trebuie să fie gata să facă bine tuturor oamenilor pe socoteala timpului şi a comodităţii sale, dar el trebuie să fie gata să-şi dea viaţa pentru fraţi. Trebuie să caute ocazii de a-şi da viaţa zi de zi, în sensul acordării timpului său pentru comunicarea Adevărului, sau ajutând pe fraţii Domnului în orice mod, să-şi îmbrace „toată armătura lui Dumnezeu” ca să poată sta în picioare în ziua cea rea.

„Lumea ar fi un loc pustiu,
De n-ar fi unul aici şi altul dincolo,
A căror inimă nu este plină de sine,
A căror iubire pentru Dumnezeu n-a fost ucisă,
A căror laudă recunoscătoare n-a fost la tăcere redusă
Există din aceştia câte unul aici şi altul dincolo.
Dar vai, ce enormă lucrare
Pentru unul aici şi altul dincolo,
Care împreună pe om să ridice,
Păcatul să şteargă şi răul să strice,
Să facă pământul un loc fericit,
Oriunde ai merge să fie slăvit!”