MILA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE PĂGÂNI

Iona 3:5 până la 4:11

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele.” Mat. 28:19.

R 4785 W. T. 15 martie 1911 (pag. 88-89)

Scepticii sunt de multă vreme înclinaţi să trateze povestea experienţelor lui Iona din pântecele marelui peşte ca o poveste marinărească. Mulţi predicatori chiar râd la relatarea experienţelor lui Iona, ca potrivite numai pentru creduli şi nu pentru înţelepţii adepţi ai „Criticii radicale”. Cu toate acestea, Marele Învăţător Se referă la Iona şi la experienţele lui în pântecele marelui peşte, şi cei care cred Scripturile nu vor căuta motiv mai bun pentru credinţa lor decât în povestea aceasta. Nici nu este relatarea lui Iona fără o paralelă considerabilă. Unul din ziarele din New York a dat recent o relatare detaliată, ilustrată din belşug, arătând cum un marinar, căzut peste bord, a fost înghiţit de „o mare balenă albastră”, dar după câteva ore a scăpat şi pielea lui s-a făcut violet-închis de la acţiunea sucurilor digestive din stomacul balenei.

Din câte cunoaştem, cazul lui Iona a fost singurul în care cineva şi-a petrecut părţi din trei zile şi nopţi în pântecele unui peşte. Este adevărat, gâtlejurile majorităţii balenelor par prea mici pentru a lăsa să intre un om. Nu uităm însă că sunt destul de elastice. Marea varietate de balene albastre au o dimensiune imensă şi se spune că au un gâtlej capabil să înghită o luntre (cu mult mai mare decât un om şi) mai puţin flexibilă. Pe lângă aceasta, descrierea Bibliei a acestei chestiuni ne spune în mod precis că Dumnezeu a pregătit un peşte mare. Niciunul care are o apreciere potrivită a puterilor Celui Atotputernic nu s-ar îndoi nicio clipă de capacitatea lui Dumnezeu de a pregăti un peşte special, fie pe moment, fie cunoscând cursul lui Iona cu mult înainte. Caracterul excepţional al experienţei lui Iona l-a făcut să fie un tip al lui Isus, care în moarte a fost înghiţit de pământ, cum a fost Iona de peşte; şi cum a fost eliberat Domnul nostru din închisoarea Lui, aşa a fost şi Iona.

PREDICAREA ÎN NINIVE

Lecţia noastră specială este însă legată de predicarea lui Iona celor din Ninive. Ninive era o cetate mare în afara graniţelor iudaismului şi de aceea în acel timp în afara liniilor favorii divine; căci, de la darea Legii până la trei ani şi jumătate după Cruce, favorurile lui Dumnezeu au fost în mod exclusiv limitate la naţiunea iudee sub termenii Legământului Legii —Corneliu, sutaşul, fiind primul dintre neamuri care a primit dovada favorii divine la sfârşitul perioadei favorii exclusive a lui Israel.

În cazul sodomiţilor, ninivenilor şi amaleciţilor, Dreptatea divină a decretat că nelegiuirea lor ajunsese la culme şi că pentru ei a trăi mai mult ar fi neînţelept, şi a fi îndepărtaţi în moarte nu numai că i-ar împiedica de la o degradare mai mare, ci şi i-ar da omenirii o lecţie generală, în sensul că există o limită pentru permisiunea divină a răului. Faptul că aceşti oameni au fost astfel condamnaţi şi înfrânţi nu a însemnat că ei s-au bucurat vreodată de mântuire, sau chiar de o ofertă de mântuire. La fel ca toţi copiii lui Adam, aceşti oameni erau sub sentinţa morţii, „Vei muri negreşit”; „După cum toţi mor în Adam”. Ei au fost numai tăiaţi de la o viaţă în continuare în condiţiile prezente. Ocazia lor pentru o viaţă viitoare prin învierea din morţi nu a fost afectată. Nici ei nici alţii nu erau încă răscumpăraţi.

Prin urmare, viaţa viitoare, asigurată prin lucrarea răscumpărătoare a lui Isus, n-a fost în niciun sens afectată de sentinţa morţii rostită împotriva lor în masă. De fapt, evreii n-au fost nici ei mântuiţi. Oferta mântuirii făcută lor sub Legământul Legii nu le-a dat viaţa eternă; după cum declară sf. Pavel: „Prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptăţit în ochii lui Dumnezeu”. Dacă evreii erau îndreptăţiţi prin Lege, atunci Cristos murea în zadar.

Oferta vieţii dată evreului a fost numai pentru a-i dovedi lui, şi în cele din urmă tuturor, imposibilitatea cuiva de a obţine viaţa sub Legea Divină fără ajutor divin — fără Mântuitorul şi fără lucrarea Sa de la Calvar, şi în plus fără lucrarea Sa pentru lume ca Mijlocitorul Noului Legământ, în timpul domniei Mesianice de o mie de ani. În armonie cu aceasta apostolul declară: „Hristos a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie”. Şi iarăşi: „Nu există niciun alt nume dat sub ceruri prin care trebuie să fim mântuiţi”, Precum şi: „O mântuire aşa de mare, începând să fie vestită de Domnul”. Evrei 2:3.

NINIVENII S-AU CĂIT

Predicarea lui Iona a fost că în patruzeci de zile Dumnezeu va distruge Ninive. Dar oamenii, impresionaţi de mesajul său, s-au căit de calea lor păcătoasă şi au căutat iertarea divină. Declaraţia împăratului a fost ca „oamenii şi vitele, cirezile şi turmele să nu guste nimic, să nu pască şi nici să nu bea apă! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de violenţă de care le sunt pline mâinile.” Domnul i-a ascultat pe niniveni, le-a acceptat pocăinţa şi a permis ca viaţa lor naţională să continue pentru un timp.

Noi trebuie, desigur, să înţelegem că Dumnezeu ştia sfârşitul de la început — ştia că ninivenii se vor pocăi şi că nu-i va şterge din existenţă în patruzeci de zile, conform predicării lui Iona. Ninive a dispărut total, aşa mare cetate cum a fost, dar nu în patruzeci de zile literale. Probabil timpul intenţionat de Cel Atotputernic a fost ceea ce uneori este numit timp profetic sau simbolic, o zi pentru un an — patruzeci de zile, patruzeci de ani.

Lecţia ne arată cu cât este mai mare compasiunea Celui Atotputernic decât cea a servitorilor Săi imperfecţi umani. Lui Dumnezeu I-a plăcut că ninivenii s-au întors de la păcatele lor la pocăinţă din inimă. Lui I-a plăcut să le acorde prelungirea vieţii pământeşti. Dar lui Iona nu i-a plăcut. Argumentul său a fost: Uite, Dumnezeu m-a făcut de râs. Mi-a spus că această mare cetate va fi distrusă în patruzeci de zile şi am predicat aceasta. Dar tot timpul El trebuie să fi ştiut că nu va fi distrusă în patruzeci de zile. Dumnezeu a adus ruşine asupra mea şi acum voi fi privit ca proroc mincinos.

Iona a fost mai interesat de sine însuşi şi de reputaţia sa decât de niniveni şi de interesele lor. Servitorii Domnului nu trebuie să fie aşa! Eul trebuie să fie pierdut din vedere; după cum marele apostol Pavel sfătuieşte: „Dragostea … nu caută folosul său;” precum şi: „Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi”. 1 Cor. 13:5; Rom. 15:3.

DUMNEZEU S-A CĂIT DE RĂU

În unele minţi se ridică întrebarea: Cum poate Dumnezeu să Se căiască şi să-şi schimbe gândul dacă El cunoaşte sfârşitul de la început? Răspunsul este că acest cuvânt căit are un sens mai larg decât se înţelege în general. Omenirea îl foloseşte numai în privinţa schimbării scopului. Dar, după cum arată dicţionarele moderne, cuvântul poate însemna fie o schimbare a acţiunii, fie o schimbare a scopului, sau ambele. Scopurile lui Dumnezeu nu se schimbă. El niciodată nu se căieşte de ele. Dar El Îşi schimbă conduita.

Astfel Israel, poporul Lui favorizat timp de secole, a fost lăsat deoparte şi purtarea lui Dumnezeu cu el s-a schimbat. Dar scopurile lui Dumnezeu nu s-au schimbat niciodată faţă de Israel. El a ştiut dinainte şi a prezis că Îl vor respinge pe Isus şi că El îi va respinge pe ei, şi cum mai târziu ei vor fi readunaţi în propria lor ţară şi vor fi iertaţi şi binecuvântaţi prin Mesia când El Îşi va asuma Funcţia Mesianică de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor — „Domnul împăraţilor pământului”.

Domnul l-a învăţat pe Iona o lecţie cu privire la compătimirea lui pentru o curcubetă, un lucru neînsufleţit, şi lipsa lui de compătimire pentru niniveni. Aşa este şi cu mulţi predicatori şi cu alţii. Ei au compătimire pentru flori, pentru păsări, pentru animalele inferioare, pentru copii şi, într-o oarecare măsură, pentru toată omenirea sub necazul din prezent. Cu toate acestea, astfel de oameni uneori devin furioşi la simpla sugestie că Dumnezeu nu intenţionează să-i ardă pe niniveni, sodomiţi, amaleciţi, sau pe altcineva, pentru toată eternitatea, şi că scopurile Sale îndurătoare pentru lume în general se vor manifesta prin a da tuturor o ocazie de a ajunge la perfecţiune umană, la un Eden mondial şi la viaţă veşnică, dacă vor asculta şi se vor supune Marelui Mesia — al cărui Cap este Isus şi ai cărui membri, Biserica aleasă, sunt în proces de alegere şi pregătire de-a lungul acestui Veac Evanghelic.

Domnul nostru a declarat că Evanghelia urma să nu mai fie predicată doar evreilor, ci tuturor popoarelor. Predicarea n-a fost intenţionată să convertească toate popoarele, şi n-a făcut astfel. A fost intenţionată să adune câţiva evlavioşi din toate popoarele, şi acest lucru se va împlini în curând.