MISIONARII DIN ANTIOHIA

Fapte 11:19-26; 13:1-3

Persecuţia răspândeşte Evanghelia — Prima Biserică printre neamuri — Barnaba trimis din Ierusalim să ajute tânăra Biserică — Saul din Tars adus în Antiohia — Cei doi fraţi trimişi ca misionari — Rânduirea şi punerea mâinilor.

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele.” Matei 28:19.

W. T. 15 aprilie 1916 (pag. 121-123)

Antiohia, pe timpul despre care vorbeşte studiul nostru, era a treia cetate în lume atât ca importanţă comercială cât şi ca populaţie, numai Roma şi Alexan-dria fiind înaintea ei. Este renumită ca fiind prima cetate în afara Palestinei în care s-a format o adunare a Bisericii creştine. De fapt, am putea spune că după cum Ierusalimul a fost centrul de influenţă în Palestina, tot aşa Antiohia a devenit centrul de influenţă în privinţa Evangheliei printre neamuri.

Se pare că mica scânteie de Adevăr cu care a început lucrarea Domnului în Antiohia a rezultat din persecuţiile care s-au stârnit cu ocazia morţii Sf. Ştefan. Unii dintre cei siliţi de persecuţii să plece din Ierusalim s-au stabilit în Antiohia; şi desigur că ei nu puteau să umble în lumina Evangheliei fără s-o lase să strălucească şi pentru alţii. La început aceasta s-a făcut numai pentru cei care erau de credinţă iudaică; şi într-un centru comercial mare cum era Antiohia desigur că erau mulţi evrei. Nu ştim la câţi dintre ei a ajuns Evanghelia; dar în mod sigur a fost limitată la ei până la sfârşitul celor 70 de săptămâni simbolice de favoare divină pentru Israel — până în toamna anului 36 d. Cr.

În acelaşi timp când Domnul trimitea pe diaconul Filip la samariteni şi la famenul etiopian, şi deschidea uşa pentru neamuri prin Apostolul Petru, El era gata să deschidă uşa neamurilor de pretutindeni. Sub conducerea providenţei divine, la timpul cuvenit unii dintre evreii creştini au înţeles bine — că unul dintre neamuri care primea pe Domnul Isus putea fi clasat ca ucenic la fel ca şi evreii care făcuseră astfel. Lucrarea începută astfel printre neamurile din Antiohia s-a răspândit considerabil, neamurile părând să ia mai bine în seamă Evanghelia decât evreii cărora le fusese propovăduită întâi.

BARNABA TRIMIS ÎN ANTIOHIA

Ştirea că Evanghelia ajunsese la neamuri în Antiohia şi că mulţi se întorceau la Domnul a ajuns în Ierusalim — centrul lucrării creştine, ca să zicem aşa. Apostolii şi toţi fraţii fuseseră pregătiţi prin intermediul relaţiei vădite a Domnului cu Corneliu, sutaşul roman; şi aceasta fără îndoială le diminua surpriza şi în mare măsură le corecta orice prejudecată în privinţa ideii că neamurile vor fi tovarăşi-moştenitori ai Făgăduinţei Avraamice, care înainte aparţinuse numai evreilor. Cu toate acestea, relatarea nu spune că aceste veşti au produs bucurie în Biserica din Ierusalim. Putem deduce, prin urmare, că ei au fost considerabil îngrijoraţi când au auzit că un număr mare dintre neamuri se ataşau la credinţă şi poate că se gândeau că aceasta avea un efect dăunător asupra cauzei căreia lor le plăcea s-o servească.

S-ar părea, deci, că motivul iniţial care a stat la baza trimiterii lui Barnaba în Antiohia a fost ca el să poată vedea şi judeca asupra adevăratei stări de lucruri, şi să dea un raport referitor la faptul dacă noii convertiţi erau vrednici de a fi recunoscuţi ca tovarăşi-moştenitori împreună cu sfinţii. Când Barnaba a ajuns în Antiohia, el a luat notă de „harul lui Dumnezeu” manifestat printre credincioşii de acolo. Acesta trebuie să se fi manifestat nu numai prin credinţa lor în Isus ca Răscumpărătorul şi Învăţătorul lor, dar şi în conduita lor ca ucenici ai Domnului nostru. Barnaba a recunoscut repede puterea curăţitoare şi sfinţitoare a Adevărului printre aceşti credincioşi, şi astfel şi-a dat seama că în loc de a fi împiedicată, Cauza va fi onorată prin această sporire. Citim că el a fost bucuros; şi putem presupune, chiar dacă nu se spune, că el a făcut prompt un raport către fraţii din Ierusalim şi că ei au fost de asemenea bucuroşi.

Apostolii au făcut evident o alegere excelentă trimiţându-l pe Barnaba în Antiohia. Faptul că el era levit prin naştere îl făcea foarte atent faţă de fiecare interes al credinţei evreieşti; şi fără îndoială că el era bine pregătit în Lege. El se născuse în Cipru, o insulă în Marea Mediterană, nu departe de Antiohia. Astfel, născut la distanţă de Ierusalim, printre neamuri, el avea probabil o minte deschisă şi era familiar cu dialectul vorbit de oamenii din Antiohia. Un alt motiv bun de a-l trimite a fost faptul că era un caracter frumos şi foarte folositor ca frate şi învăţător în Biserică. Ne amintim că el şi-a vândut o parte din proprietate în interesul săracilor din Ierusalim; şi că el a primit numele de Barnaba — „fiul mângâierii”, ajutor — ca un titlu de iubire şi respect în Biserică.

ACTIVITATEA LUI CU TÂNĂRA BISERICĂ

Barnaba şi-a revărsat imediat sentimentele faţă de fraţii din Antiohia, şi în aceeaşi manieră mângâietoare şi folositoare ca şi în Ierusalim i-a îndemnat pe toţi. Fără îndoială că a văzut diferite lucruri care trebuia să fie corectate. Dar în loc de a găsi greşeli, în loc de a le tortura sentimentele şi a-i mustra, el a început prin recunoaşterea a ceea ce era în ei o pricină de bucurie. Mesajul lui de mângâiere a fost cu scopul ca ei să stea lipiţi de Domnul din intenţia inimii. El a dorit ca dragii fraţi, noi în Adevăr, să caute ca inimile lor să fie ferm unite cu Domnul, ca minţile lor să fie pe deplin hotărâte, consacrarea lor să fie completă.

((229))

Aceasta era o chestiune de primă importanţă. Mai târziu el le putea arăta blând, amabil, anumite slăbiciuni ale cărnii de care ei erau dependenţi. Sau, inimile lor fiind mai strâns unite cu Domnul, ei puteau vedea foarte repede aceste inconsecvenţe la ei, fără să se spună vreun cuvânt. Ideea pe care vrem s-o imprimăm este că nu era o constrângere a cărnii, nici o desăvârşire a ei, ci o lucrare a harului mult mai adâncă decât aceasta — o puritate a inimii, o adeziune a inimii faţă de Domnul.

Noi nu putem face mai bine acum decât să urmăm aceeaşi cale în străduinţele noastre de a face bine altora după cum avem ocazia. Fraţii au nevoie mai degrabă de întărire decât de dărâmare. Ei au nevoie de zidire în cea mai sfântă credinţă şi în iubire. Ei au nevoie de încurajare în adeziunea inimii lor faţă de Domnul. Criticarea cărnii poate veni mai târziu, dar foarte treptat şi blând.

Trei elemente au cooperat pentru a-l face pe Barnaba o persoană atât de potrivită pentru serviciu, şi care desigur ne-ar face pe oricare un serv capabil al Adevărului. Aceste elemente sunt arătate în versetul 24: „El era un om bun, (moral, drept, reverenţios) plin de Duh Sfânt (el nu primise darul lui Dumnezeu în zadar; în el era o putere vie, mintea cea nouă care conducea şi controla toate afacerile sale) şi de credinţă”. Oricât ar putea fi de bun un om şi oricât din spiritul Domnului ar avea, o credinţă puternică este esenţială. „Fără credinţă este cu neputinţă a plăcea lui Dumnezeu.” Să ne străduim a avea toate aceste calităţi în misiunea noastră, ca să putem fi adevăraţi fii ai mângâierii, folositori în serviciul Domnului şi a poporului Său, oriunde ne-am găsi. Nu ne mirăm când citim că drept rezultat al lucrării lui Barnaba în Antiohia mult popor s-a adăugat la Domnul!

SAUL DIN TARS ADUS ÎN ANTIOHIA

Ultimele lucruri pe care le-am auzit despre Saul din Tars (Fapte 9:30) au fost că după ce i s-au deschis ochii înţelegerii, după ce a devenit ucenic al Domnului Isus, el a propovăduit întâi în Damasc şi apoi în Ierusalim, după care, viaţa lui fiind în primejdie, fraţii l-au trimis spre Cezareea şi apoi probabil cu o corabie spre cetatea lui natală, Tars. Nu suntem informaţi în privinţa naturii activităţii sale în cetatea sa natală, dar putem uşor presupune că cineva de caracterul şi dispoziţia lui n-ar rămâne multă vreme inactiv. Şi dacă sfera activităţilor din afară era restrânsă, putem fi siguri că mintea sa era activă în studierea Planului Divin, şi că inima lui largă era de asemenea activă în cuprinderea harului divin şi în analizarea căilor de serviciu.

Evident că Barnaba avea în minte talentele, forţa, logica fratelui Saul, pe care-l întâlnise în Ierusalim; şi el a tras concluzia că Tarsul nefiind prea departe de Antiohia, îl va căuta pe Saul şi-i va trezi interesul în servirea Bisericii din Antiohia etc. El probabil şi-a adus aminte că ideile lui Saul cu privire la Evanghelie erau extrem de largi — poate prea largi pentru ca fraţii din Ierusalim să le poată aprecia pe deplin pe vremea când Saul era printre ei. Dar de-acum toţi fraţii, şi în special generosul Barnaba, ajunseseră să vadă Planul Divin într-o lumină mai largă — mult mai aproape de felul cum îl înţelegea Saul din Tars.

Barnaba a ajuns la concluzia că situaţia din Antiohia era astfel încât îl va interesa adânc pe Saul şi că fraţii de acolo vor avea mare folos prin ajutorul lui. Astfel că l-a găsit pe Saul şi l-a adus în Antiohia, unde, fără îndoială, influenţa lui a fost mare. Ne bucurăm să observăm nobleţea inimii lui Barnaba. Mulţi creştini de o valoare mai mică şi-ar fi adus argumente pentru o cale greşită, spunându-şi, „fiindcă am avut posibilităţi mai mari ca alţii şi fiindcă am avut legături mai strânse cu Apostolii la Ierusalim, eu sunt cel mai important printre fraţii de aici. Dar dacă-l aduc pe Saul în mijlocul nostru, superioritatea lui ca locigian, ca prezentator al Scripturilor, mă va arunca de tot în umbră”.

Fraţii care judecă astfel sunt înşelaţi de propriul lor egoism. Ei uită că lucrarea Domnului este în mâinile Sale; că având astfel de spirit ei nu pot nici să-I placă Lui, nici să propăşească în serviciul Lui; şi că efectul negativ asupra inimii lor ar fi grav. Toţi din poporul Domnului trebuie să fie nobili şi lipsiţi de egoism. Şi cu cât ne apropiem mai mult de acest caracter, cu atât vom fi mai iubiţi de Domnul şi de fraţi, şi cu atât va fi mai mare sfera noastră de influenţă pentru dreptate, pentru Adevăr şi pentru Domnul.

UCENICII S-AU NUMIT PRIMA DATĂ CREŞTINI

Este vrednic de remarcat că Domnul n-a dat niciodată nume poporului Său, ci i-a numit ucenici, elevi, învăţăcei. Apostolii au folosit pentru Biserică diferiţi termeni, cum ar fi, „Biserica viului Dumnezeu”, „Biserica lui Dumnezeu”, „Biserica lui Cristos”, „Biserica”. Dar treptat, numele de creştini, care identifică poporul lui Dumnezeu cu Răscumpărătorul lor, a ajuns să fie general folosit.

Este o pagubă că unii s-au gândit că este necesar să adopte alte nume decât acestea, care sunt comune pentru întreaga Biserică a lui Cristos, sau să folosească aceste nume în manieră sectară. Evident că numele creştin trebuie să reprezinte pe unul care crede în Cristos ca Mesia — prin urmare unul care crede în El ca Răscumpărător şi care acceptă toate doctrinele fundamentale ale Scripturilor. Aceste doctrine se bazează pe trei declaraţii: 1) Că toţi au fost păcătoşi, având nevoie să fie răscumpăraţi înainte de a fi acceptabili pentru Dumnezeu. 2) Că credinciosul acceptă iertarea lui Dumnezeu prin sângele preţios al lui Cristos. 3) Că el acceptă conducerea şi numele lui Cristos şi mai departe caută să meargă în urmele Lui.

În Biserica timpurie era o pornire către sectarism, unii spunând, „Eu sunt creştin, dar din grupa lui Pavel”. Iar alţii, „Eu sunt creştin din grupa lui Apolo”, iar alţii, „Eu sunt creştin din grupa lui Petru”. Sf. Pavel a mustrat prompt acest spirit, asigurându-i că tot ce era necesar era legătura în Cristos, că nici Petru nici Pavel nu-i răscumpărase, şi că de aceea nici un Apostol nu putea ocupa locul de cap pentru Biserică. Mai mult, Apostolul atrage atenţia asupra faptului că asemenea spirit din partea lor era o dovadă că exista multă senzualitate, mult ((230)) spirit lumesc, partizan, con-trar învăţăturilor Spiritului Sfânt. 1 Cor. 1:10-13; 3:1-7.

Este regretabil că de la Reformă acest spirit a predominat, unii luându-şi numele lui Luther, alţii al lui Wesley, al lui Calvin, alţii nu de persoană, ci sectare sau de partidă, cum ar fi, metodist, prezbiterian, baptist etc. Nu pretindem că aceia care fac astfel sunt cu totul trupeşti, fără Spiritul Domnului; dar împreună cu Apostolul pretindem că o dispoziţie spre asemenea tovărăşie este contrară Spiritului Domnului şi în acea măsură este carnală, trupească, şi trebuie biruită de către toţi cei care vreau să fie recunoscuţi de Domnul ca biruitori.

Ceea ce ar trebui să avem noi este o singură Biserică, o singură Casă a Credinţei, care acceptă principiile fundamentale clare ale Scripturii şi care în afara acestor principii fundamentale are limite în privinţa acceptării opiniilor mai mult sau mai puţin ipotetice — toţi având părtăşie unii cu alţii şi toţi fiind cunoscuţi ca creştini, şi astfel separându-se de toţi aceia care neagă Ispăşirea, de toţi aceia care neagă rezultatele Ispăşirii la înviere, şi de toţi aceia care neagă că în prezent este cuvenită înnoirea vieţii. Aşa văzând problema, fiecare creştin are independenţă în privinţa gândirii sale, exceptând principiile fundamentale declarate clar în Scripturi.

MISIONARII TRIMIŞI ÎN ANTIOHIA

Pavel şi Barnaba s-au întâlnit un timp considerabil cu Biserica din Antiohia pentru adorarea Domnului şi studierea Cuvântului Său. Rezultatul acestor studii a fost că Biserica s-a dezvoltat ca întreg şi a fost adusă la punctul de a lua în considerare şi a se ruga pentru mijloacele de răspândire a Evangheliei. În Biserică se aflau un număr de Profeţi — vorbitori publici — şi învăţători; şi evident ei au început să cugete cum ar fi putut fi folosiţi aceştia spre gloria lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea altora, după cum şi ei fuseseră binecuvântaţi prin Adevăr.

Acesta este întotdeauna cazul cu aceia care primesc Adevărul în inimi bune şi oneste. Pe bună dreptate ei doresc să se nutrească din el şi să se întărească în Domnul. Dar tot atât de sigur este că Adevărul primit dă putere şi dorinţă de a folosi acea putere. Acest lucru este tot atât de adevărat astăzi ca şi atunci. Sfinţirea pe care o face Adevărul începe cu conceperea noastră de Spirit; iar energia pentru serviciu corespunde cu însufleţirea Spiritului.

Evident că Biserica din Antiohia avea un surplus de învăţători raportat la necesităţile ei, şi a început să caute câmpuri mai largi de serviciu. Ei erau nesiguri în privinţa căii pe care s-o urmeze, şi de aceea au privit spre Domnul ca şi Cap adevărat al Bisericii. Ei au servit şi au postit; şi putem fi siguri că s-au şi rugat. Ca rezultat, au ajuns la concluzia să trimită pe doi dintre ei — Barnaba şi Pavel — ca reprezentanţi ai tuturor în lucrarea misionară.

Nu suntem informaţi în ce manieră i-a îndrumat Domnul spre această decizie. Este posibil că a fost în aceeaşi manieră în care astăzi considerând un caz similar am spune, „După studierea Scripturilor şi rugăciune, căutând astfel să cunoaştem gândul Domnului, noi credem că ar fi voia Lui ca aceştia dintre noi să meargă pentru un serviciu public al Adevărului. Noi credem că suntem îndrumaţi spre această concluzie, nu prin vreun spirit greşit, de mândrie sau ambiţie, nici din motive mercantile, ci prin Spiritul Sfânt. Noi credem că este voia Domnului ca noi ca adunare să-i trimitem pe aceşti reprezentanţi să ducă şi altora lumina”.

În oarecare mod, Biserica din Antiohia a ajuns la convingerea fermă că aceasta era datoria şi privilegiul ei. Este vrednic de notat că Biserica i-a ales pe cei mai buni reprezentanţi ai ei pentru acest serviciu, făcând astfel să predomine spiritul de sacrificiu de sine. Fără îndoială că Domnul a binecuvântat corespunzător Biserica şi le-a compensat pierderea de durată pricinuită prin cedarea celor doi fraţi talentaţi pentru lucrarea misionară.

RÂNDUIREA ŞI PUNEREA MÂINILOR

După ce s-a luat hotărârea asupra căii corecte de urmat, adunarea a postit, s-a rugat şi a pus mâinile pe Pavel şi Barnaba, şi i-a trimis pe cei doi în călătorie misionară cu urări de succes. Punerea mâinilor s-a făcut probabil de către adunare prin reprezentanţii ei, Bătrânii. Dar acest procedeu n-a însemnat o „rânduire”, după cum se înţelege astăzi în general; căci Pavel şi Barnaba fuseseră recunoscuţi de un timp considerabil printre profeţii şi învăţătorii principali în Biserica din Antiohia. Aceasta n-a însemnat autoritate de a propovădui, după cum rânduirea înseamnă uneori astăzi printre creştinii din diferite secte şi partide.

Această ceremonie a însemnat pur şi simplu, „Noi, adunarea din Antiohia, prin această punere a mâinilor reprezentanţilor noştri, Bătrânii, trimitem pe aceşti doi oameni, Pavel şi Barnaba, în călătorie misionară; şi ei pleacă nu numai ca reprezentanţi ai Domnului şi ai lor personal, dar şi ca reprezentanţi ai Bisericii Domnului din Antiohia; şi ca atare noi suntem răspunzători de întreţinerea lor. Noi le vom da ajutorul necesar şi astfel vom fi colaboratori — împărtăşindu-le ostenelile, compătimindu-i în dificultăţi şi încercări, ajutându-i în necesităţi, şi împărtăşindu-ne cu ei şi de rezultatele eforturilor lor, oricare ar fi ele, spre lauda Domnului”.

Prin urmare, noi găsim că după această călătorie misionară cei doi fraţi s-au întors în Antiohia şi au raportat. S-ar părea că ulterior Apostolul Pavel, cel puţin, a călătorit fără să mai depindă astfel de Biserica din Antiohia — fără rugăciuni şi punerea mâinilor, şi fără rapoarte despre rezultatul eforturilor — totuşi în iubire şi simpatie cu ei, după cât putem noi judeca.