Vol. 17, Mai-Iunie 2010, Nr. 4

MORMINTELE LĂCOMIEI

Numeri 11:4-34

Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Iacov 5:16.

R 5306 W. T. 1 septembrie 1913 (pag. 267-269)

 

Israeliţii au rămas la Muntele Sinai în jur de un an. Acesta a fost un timp de pregătire. Poporul învăţa lecţii importante ca rezultat al noilor condiţii ale lor, atât de diferite de cele din Egipt. Părţile componente ale Cortului Întâlnirii au fost pregătite şi acesta a fost instalat ca un loc de întâlnire între Dumnezeu şi popor. Dumnezeu era reprezentat în el prin stâlpul de nor, care rămânea deasupra Cortului şi care pe timp de noapte avea o flacără ca o făclie la vârf.

Prezenţa lui Dumnezeu în interiorul Cortului era văzută doar de Moise şi de Aaron, în legătură cu serviciile lor privilegiate. El era reprezentat de glorioasa lumină Şechină, care stătea deasupra Capacului Ispăşirii. Astfel Cortul a ajuns centrul vieţii şi interesului poporului în relaţia lor cu Dumnezeu, care era Căpetenia şi Liderul lor, şi care avea comunicare cu ei prin mijlocitorul Legământului Legii — Moise.

Fiindcă poporul avea turme şi cirezi, acestea necesitau ca ei să fie la oarecare distanţă de tabără, dar stâlpul de nor din timpul zilei şi făclia din timpul nopţii indicau întotdeauna centrul taberei şi le îndreptau gândul spre faptul că ei erau poporul adoptat de Dumnezeu, cărora, prin dreptul dintâi, le aparţineau promisiunile scumpe făcute lui Avraam.

În mod similar, israeliţii antitipici pot să-şi dea seama că Dumnezeu i-a chemat din lume ca să fie poporul Său deosebit, şi pot să exclame: „Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină” — nu se răstoarnă! Centrul nostru de interes este marele nostru Avocat, care a intrat pentru noi în Sfânta Sfintelor şi continuă cu marea Sa lucrare de Ispăşire antitipică.

PĂCATUL MURMURĂRII

Cei care au devenit poporul lui Dumnezeu, care-L acceptă ca Îndrumătorul şi Conducătorul lor, n-ar trebui să murmure, ci să nu se plângă niciodată. A murmura ar fi să conteste Înţelepciunea divină şi promisiunile divine, şi în acea măsură să încalce legământul lor de credinţă, de supunere şi loialitate. Sf. Pavel ne aminteşte că murmurarea israeliţilor cu acea ocazie este o astfel de lecţie pentru noi (Evrei 3:7-19; 4:1-11), care pare a fi mare sau mică, în funcţie de poziţia şi de standardul nostru. Procedurile Domnului cu israeliţii ne arată că dreptatea, iubirea, mila, loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de principiu este cea mai înaltă calitate în aprecierea divină, iar încălcarea acestora este cea mai gravă nelegiuire. Dacă nu aşa am privit lucrurile, se cuvine să ne schimbăm punctul de vedere şi să-l luăm pe cel al Atotputernicului.

Această murmurare împotriva Domnului a fost din cauza manei, pentru care la început poporul a fost atât de mulţumitor. Ei au permis minţii lor să devină atât de răzvrătită, încât să plângă ca pruncii la gândul oalelor cu carne şi cu usturoi din Egipt. Au murmurat împotriva Domnului şi a lui Moise, în dorinţa de a avea iarăşi condiţiile pe care le-au lăsat. Prea puţin au înţeles situaţia reală. Dacă s-ar fi întors la robia în care erau înainte, chiar după un an petrecut în libertate, soarta lor ar fi părut mult mai nefericită ca înainte.

Cu Israelul însă a fost, cum este adesea cu noi, că de la distanţă lucrurile par mai bune”. Uitându-se înapoi, ei au uitat încercările şi greutăţile robiei din Egipt. Când au privit în jurul lor, au uitat confortul, privilegiile, libertăţile sub conducerea divină. Precum copiii mofturoşi, ei n-au judecat limpede.

MOISE PREA TARE ÎMPOVĂRAT

Urmările murmurării au fost drastice pentru Moise. El era reprezentantul poporului înaintea Domnului şi reprezentantul Domnului înaintea poporului. Murmurarea împotriva Domnului în experienţele lor însemna murmurare şi împotriva lui Moise. Cu inima zdrobită, profetul l-a căutat pe Domnul insistând că povara lui era prea grea, că poporul striga către el precum copiii către un tată şi că el nu mai putea îndura. El a repetat că Domnul a promis să ia acest popor ca popor al Său şi să-l ducă în ţara promisă lui Avram, Isaac şi Iacov. Prin urmare, a cerut ca, dacă această povară trebuia să rămână asupra lui, era mai bine să moară: Mai bine omoară-mă, Te rog, dacă am găsit favoare în ochii Tăi, ca să nu-mi văd nenorocirea”.

Aceea a fost ocazia când Dumnezeu a îndrumat instituirea Sinedriului — şaptezeci dintre căpeteniile bătrânilor poporului, care să fie instanţa judecătorească responsabilă faţă de popor şi să se ocupe de el, să le asculte murmurările şi să-i sfătuiască potrivit. În acest aranjament, Moise era totuşi căpetenia poporului, cei şaptezeci de bătrâni împărtăşeau responsabilitatea lui înaintea poporului, şi erau, mai mult sau mai puţin, apărătorii lui înaintea poporului.

Prin îndrumare divină, Moise a făcut lista cu aceşti bătrâni şi le-a ordonat să se întâlnească la Cortul Întâlnirii cu el. Toţi au venit, în afară de doi. Aici Dumnezeu a arătat onoarea pe care i-o acordase lui Moise în calitate de conducător al poporului, prin comuniune cu el, şi apoi, cum spusese dinainte, a pus o parte din responsabilitate sau conducere asupra celor şaptezeci. Aceasta a fost indicat prin faptul că au profeţit în mod miraculos. Acest dar al profeţiei a devenit un semn pentru bătrâni înşişi şi pentru toţi cei care au auzit. Chiar şi cei doi care au rămas în tabără au profeţit în acelaşi timp. Domnul a arătat astfel că ei vor fi colaboratori cu Moise şi subordonaţi lui în ce priveşte îndrumarea şi conducerea poporului.

PREPELIŢE DIN ABUNDENŢĂ

Dumnezeu a trimis apoi vorbă israeliţilor prin Moise, mesajul fiind probabil transmis prin cei şaptezeci de bătrâni aleşi din toate seminţiile, că avea să le trimită carne, după care ei murmuraseră. El a spus că va trimite provizii pentru treizeci de zile pentru întreg poporul. Chiar şi Moise era uimit, totuşi el a transmis mesajul cu încredere. Sub providenţa Domnului, un vânt puternic dinspre Marea Roşie a mânat mii de păsări mici, prepeliţe, în apropierea taberei lui Israel şi până la o distanţă considerabilă împrejurul taberei. Ca urmare, poporul a mâncat în voie şi a pregătit carne uscată pentru a mânca încă treizeci de zile, precum spusese Domnul. Două zile şi două nopţi n-au contenit să adune prepeliţe.

Unii agnostici au pus la îndoială această afirmaţie, gândind că această declaraţie înseamnă că păsările au căzut în masă compactă cu înălţime de doi coţi. Înţelesul potrivit este acela că păsările, aduse de vântul din spre mare, erau atât de obosite de zborul lor, încât au zburat foarte jos, cam la doi coţi de pământ, de unde au fost prinse uşor cu mâna sau lovite cu beţe şi prinse. Un scriitor spune despre condiţiile din acele locuri:

„Aceste prepeliţe nu se pot menţine mult timp în zbor dacă sunt epuizate. Ele pot fi cu uşurinţă prinse când zboară la o înălţime de aproximativ doi coţi (90 cm) deasupra pământului”.

Celor care au murmurat nemulţumiţi le-a fost împlinită dintr-o dată dorinţa după carne; şi au mâncat atât de lacom şi atât de mult din ea, încât o plagă înşelătoare a izbucnit printre ei, o fierbinţeală din cauza îmbuibării, numită „un foc de la Domnul”. Mulţi au murit şi au fost îngropaţi acolo, şi astfel locul s-a numit Chibrot Hataava, care înseamnă Mormintele Lăcomiei”. Astfel a permis Domnul celor murmurători, nemulţumitori, să-şi facă singuri rău şi să se îndepărteze singuri de la viitoarele posibilităţi de murmurare.

Cea mai fericită stare pe care mintea o poate concepe este aceea de odihnă deplină şi încredere în Domnul — satisfăcută de ceea ce a stabilit şi a prevăzut Domnul. Şi aceasta este potrivită în special pentru israeliţii spirituali, şi mai ales pentru Preoţimea împărătească, aceia care s-au predat deplin Domnului, un Legământ de sacrificiu care include toate drepturile şi interesele pământeşti. Ferice de aceştia dacă pot cânta cu spiritul şi cu raţiunea:

„În orice soartă sunt ferice

Deoarece Dumnezeu mă conduce”.

Spiritul de nemulţumire îşi întoarce privirea de la Mana cerească din provizia divină, tânjind după altă hrană din provizia proprie sau din altă rezervă pământească. Domnul le acordă acestora oportunitatea de a se ospăta pe deplin cu ceea ce doresc, şi ca rezultat, murmurătorii încetează de a mai fi membri ai familiei Domnului şi nu mai au oportunitatea de a se împărtăşi din Mana pe care El o dă în cantitate suficientă.

Pentru a da o ilustraţie: Biblia ne dă Mana de Adevăr divin. Adevărul trebuie să fie strâns, să fie măcinat şi copt, dar este provizia lui Dumnezeu. Este sănătos şi nutritiv, este tocmai lucrul de care noi, ca popor al lui Dumnezeu, avem nevoie pentru a ne întări şi desăvârşi. Totuşi, unii tânjesc după oalele de carne din Egipt — teoriile lumeşti. Atunci El permite ca acestea să ajungă la ei. Ei se satură de Critică radicală şi teorii evoluţioniste, şi ca rezultat mor ca Noi Creaturi, încetează să mai fie popor al lui Dumnezeu, încetează să meargă pe urmele Învăţătorului. Ei sunt mistuiţi de focul, de febra produsă de erorile după care tânjesc.

MORMINTELE LĂCOMIEI

Lăcomia, egoismul, este legată de păcatul de orice fel. Ea duce la orice formă de imoralitate pentru a-şi satisface înclinaţiile egoiste. Duce la nedreptate şi neadevăr în silinţa ei de a obţine o mare parte din binecuvântările lui Dumnezeu. Duce la mânie, răutate, ură, invidie, vrajbă şi ucidere în străduinţa ei de a primi şi a deţine o parte abundentă din bunurile acestei lumi. Egoismul este aşadar nedreptate, şi „orice nedreptate este păcat”.

Gândindu-ne la mormintele lăcomiei umplute de israeliţi, ne amintim cât de mulţi israeliţi spirituali au făcut greşeli asemănătoare. Lacomi după lucrurile acestei lumi, ei au neglijat Legământul lor cu Domnul şi interesele mai înalte ale vieţii ce urmează. Isus a spus că spinii care au răsărit printre grâu şi l-au înecat sunt grijile acestei vieţi şi înşelăciunea bogăţiilor; cu alte cuvinte, lăcomia.

O, cât de mult trebuie să fie urmaşii lui Isus în gardă împotriva acestui spirit al lumii! Nu sugerăm că nimeni nu trebuie să caute să aibă o parte rezonabilă din binecuvântările şi confortul vieţii de acum. Pericolul este de a ne fixa inima asupra acestor lucruri, râvnind la ele şi servindu le, în mod idolatru, şi astfel cauzând înmormântarea noastră spirituală, pe care poate sta scris „mormintele lăcomiei”.

TEXTUL ACESTUI STUDIU

Textul ales este intenţionat să se aplice la rugăciunea lui Moise după ajutor şi eliberare. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Moise care a fost potrivită prin aceea că cerea ajutor prin care să se supună deplin voinţei lui Dumnezeu, ca poporul să fie bine instruit să se supună la aranjamentul divin. A ajutat mult; a adus rezultatul dorit; a fost în armonie cu voinţa divină.

Pe de altă parte, rugăciunea unuia nedrept va ajuta mult în direcţia contrară. Murmurările poporului au fost considerate ca rugăciuni ale lor. Ei au primit ceea ce au dorit; însă cu aceasta au primit, nu binecuvântarea divină, ci o pedeapsă. Să fim atenţi cum ne rugăm, şi să ne rugăm pentru lucruri în armonie cu voinţa divină. Astfel rugăciunile noastre ne vor aduce binecuvântări, şi nu pagubă.

RUGĂCIUNI EGOISTE ÎMPLINITE

Ştim despre multe rugăciuni care s-au împlinit; unele dintre ele au fost rostite în mod egoist, nu cu dorinţa de a cunoaşte şi a face voia Domnului, ci cu dorinţa de a-L face pe Domnul să facă potrivit voinţei umane şi dorinţei ei egoiste. Astfel de rugăciuni sunt întotdeauna periculoase. Uneori Dumnezeu le împlineşte.

Relatăm un caz povestit de o mamă. Ea a fost o adevărată creştină şi îl dedicase pe fiul ei Domnului; dar când el a căzut grav bolnav şi era gata să moară, iar medicii au spus că nu îşi va mai reveni, mama a mers înaintea Domnului în rugăciune şi a cerut cu ardoare, nu ca voia lui Dumnezeu să se facă, ci voia ei să se facă — ca viaţa fiului ei să fie salvată. Aproape miraculos, povestea ea, fiul ei a început să se însănătoşească. Pentru un timp s-a bucurat de triumful ei.

Mai târziu însă, ea a învăţat o lecţie foarte amară. Băiatul s-a maturizat, dar a fost departe de a fi o mângâiere pentru ea. Avea un caracter vicios, care deseori îi aducea mamei durere şi lacrimi. Ea a spus după aceea: Am regretat rugăciunea aceea, care a fost împotriva voinţei lui Dumnezeu şi la care El a răspuns conform voinţei mele. Acum văd mai bine. Am învăţat lecţia. De acum încolo voi căuta să cunosc şi să fac voia Domnului, şi mă voi ruga ca voia Lui, nu a mea să se facă, în toate afacerile mele. Egoismul meu mi-a adus ani de suferinţă, despre care am presupus că vor fi ani de bucurie şi mângâiere”. Cât de atenţi trebuie să fim ca să „rămânem în El şi în Cuvântul Lui”!