NAUFRAGIAT LA MALTA

Fapte 27:38-44

Sf. Pavel un om printre oameni — Exemplul lui întotdeauna vrednic de imitat — Transformarea caracterului său o mărturie a puterii lui Dumnezeu — Curajul lui în timpul uraganului — Zădărnicirea planului marinarilor de a abandona vasul — Influenţa lui la sutaş — Experienţele lui pe insulă.

„Domnul răscumpără sufletul slujitorilor Săi şi nici unul din cei care se încred în El nu va fi condamnat” Ps. 34:22

W. T. 1916 (pag. 296-297)

Studiile noastre pentru anul curent ne prezintă pe Sf. Pavel din diferite puncte de vedere: un persecutor fanatic, un pocăit umilit strigând: „Doamne, ce-ai vrea să fac?”, un martor curajos pentru Adevăr printre propriul său popor, un misionar sacrificator de sine în ţări străine. Am remarcat conduita lui în prezenţa regilor şi nobililor. Am admirat curajul lui în prezenţa pericolului, în timp ce era în călătorie spre Roma ca prizonier. Astăzi îl vedem ca om între oameni, în contact cu datoriile vieţii şi în mijlocul unui mare dezastru — un naufragiu.

De când a devenit urmaş al Domnului Isus Cristos, comportamentul Sf. Pavel a fost nobil, umilit, reverenţios, credincios, devotat, sfânt, vrednic de imitat de toţi urmaşii Învăţătorului. Transformarea produsă în Sf. Pavel este posibilă în toţi cei care au ureche de auzit şi care primesc mesajul evanghelic în inimi bune şi oneste. O astfel de transformare este de la sine o mărturie pentru puterea lui Dumnezeu, pentru realitatea religiei Bibliei. În ce lume schimbată am fi, dacă toată omenirea ar suferi asemenea transformare!

Dar nu toţi sunt în starea de inimă pentru a fi astfel influenţaţi, astfel atraşi de Evanghelie. Unii vor avea nevoie de braţul puternic al lui Mesia — vor avea nevoie de autoritatea şi forţa Împărăţiei Milenare — pentru a-i aduce în supunere şi a le arăta avantajele a ceea ce este drept asupra a ceea ce este greşit. Mulţumim lui Dumnezeu că ne putem ruga cu credinţă, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta pe pământ ca şi în cer”, aşteptând realizarea curând.

Încurajându-şi tovarăşii

Împins de furtună timp de patrusprezece zile şi nopţi, vasul a ajuns în final într-un loc unde urechile formate ale oamenilor mării au prins noaptea sunet de valuri la mal, neştiind unde sunt. Atunci au aruncat patru ancore de la pupa vasului şi au aşteptat dimineaţa.

Pe timpul acesta, Sf. Pavel, prizonierul evreu, crescuse în stima tuturor de la bordul corăbiei, pentru că Dumnezeu era cu el. Tot timpul furtunii, toţi în afară de apostol îşi pierduseră atât curajul, cât şi speranţa; şi atitudinea lui bine dispusă se datora supunerii la voinţa lui Dumnezeu şi în parte faptului că Domnul îi arătase într-o viziune că trebuia încă să propovăduiască Evanghelia în Roma şi că, de dragul lui, Providenţa Divină se va îngriji de fiecare viaţă de la bordul corăbiei. O inimă în pace cu Dumnezeu şi instruită prin Cuvântul Său este pregătită pentru orice ar putea veni, de bucurie sau tristeţe.

Apostolul şi-a îndemnat tovarăşii să fie bine dispuşi. Le-a amintit de viziunea lui şi i-a asigurat de credinţa lui absolută în ea. Apoi i-a îndemnat să ia hrană ca să se poată întări pentru eforturile încordate din ziua următoare. ((64)) Buna dispoziţie şi exemplul lui erau contagi-oase. După cum lumina Domnului era pacea şi bucuria lui, tot aşa el, la rândul lui, era lumina corăbiei şi mângâierea celor de pe ea. El a ilustrat ceea ce a învăţat, că poporul Domnului trebuie să facă bine tuturor oamenilor după cum au posibilitatea, în special casei credinţei. El a exemplificat propriile sale cuvinte către Biserica din Corint: „Dumnezeu . . . ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mâgâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei care se află în orice necaz”. Gal. 6:10; 2 Cor. 1:4.

Scăpând din naufragiu

Cu lumina dimineţii, ei au desluşit ţărmul şi un mic golf care este cunoscut acum ca Golful Sf. Pavel, în insula Malta, atunci numită Melita. Marinarii au dat drumul ancorelor, au întins pânzele şi au căutat să tragă corabia pe uscat. Dar înainte de a ajunge la ţărm, vasul s-a împotmolit într-un banc de nămol; şi partea din faţă fiind înţepenită, cea din spate a început să se desfacă în bucăţi de forţa valurilor, deoarece era un loc de întâlnire a doi curenţi marini. Noaptea se tăiaseră funiile bărcii de salvare deoarece marinarii încercaseră să părăsească corabia. Sf. Pavel sfătuise acest curs. Distingând intenţia marinarilor de a scăpa cu mica barcă, el a comunicat sutaşului faptele şi a arătat necesitatea acordului de a asigura cu precauţii rezonabile împlinirea făgăduinţei Divine.

Astfel ar trebui să înţelegem cu toţii că avem ceva de făcut în înfăptuirea făgăduinţelor îndurătoare ale lui Dumnezeu pentru noi. În legătură cu afacerile acestei vieţi, El a promis că pâinea şi apa ne vor fi sigure. Dar aceasta nu implică faptul că noi vom neglija posibilităţile rezonabile pentru a le procura. El ne-a promis o parte în Împărăţia Mesianică viitoare. Dar ţine de noi să ne facem chemarea şi alegerea sigură. Dumnezeu este cu totul în stare şi dornic să-şi facă toată partea Lui, în legătură cu orice chestiune, dar este spre avantajul nostru că El ne cheamă să ne arătăm credinţa prin fapte, prin cooperarea noastră cu El în diferite feluri.

Văzând că numai înotând sau plutind pe rămăşiţele vasului se putea ajunge la ţărm, soldaţii au propus ca prizonierii să fie omorâţi, pentru că sub legea romană erau responsabili cu viaţa lor pentru siguranţa celor ce le erau încredinţaţi în grijă. Dar sutaşul învăţase să-l aprecieze pe apostol, şi de dragul lui a cruţat pe toţi prizonierii, fără îndoială aducându-şi aminte de viziunea care-i inspirase pe toţi cu speranţa şi curajul care-i adusese până aici spre siguranţă. S-a dovedit, aşa cum Sf. Pavel prezisese, că fiecare viaţă umană a fost cruţată, dar că singură corabia cu încărcătura ei au fost pierdute.

Apostolul dintr-un nou punct de vedere

Pe ţărm căpătăm o nouă imagine a Sf. Pavel. El nici nu s-a bazat pe vreo demnitate, nici nu şi-a asumat superioritatea de a fi servit. Dimpotrivă, el a ajutat prompt în servirea intereselor întregului grup. Îl găsim adunând lemne pentru foc, la care grupul să se poată încălzi şi usca. Barbarii din insulă, numiţi aşa fiindcă nu vorbeau nici greaca nici latina, ci feniciana, au arătat faţă de ei diferite amabilităţi.

Dar când băştinaşii au văzut o viperă, dezmorţită de căldura focului, fixată pe mâna apostolului, au gândit că acest prizonier era fără îndoială un ucigaş care, după ce a scăpat din pericolele naufragiului, era totuşi urmărit de Justiţia Divină şi muşcat pentru ca să moară. Ei presupuneau că braţul Sfântului Pavel se va umfla de la otrava viperei şi că prizonierul curând se va zvârcoli în agonie şi va muri în chinuri. Dar când a scuturat jos şarpele şi n-a suferit nici o vătămare, au tras concluzia că trebuie să fie un zeu.

Aici s-a oferit o nouă posibilitate pentru a onora mesajul Evangheliei, pentru că Sf. Pavel a aflat curând după aceea că tatăl guvernatorului era bolnav, şi el l-a vindecat miraculos pe acest om şi pe alţi bolnavi de pe insulă. Astfel, cunoştinţa de Cristos şi de servul Lui s-a răspândit peste tot într-o măsură conside-rabilă, deşi, după informaţiile pe care le avem, apostolul n-a încercat să propovăduiască mesajul Evangheliei nici la tovarăşii de la bordul corăbiei, nici la oamenii de pe insulă. Evident nu i-a considerat a fi „pământ bun” în care să semene sămânţa Împărăţiei, nu i-a considerat a fi din aceia pe care Domnul Dumnezeul nostru să-i cheme a fi din clasa Mireasă care se selecţionează şi se încearcă acum. Fără îndoială experienţele lor se vor dovedi folositoare pentru ei la timpul cuvenit, când Cristosul glorificat va atrage pe toţi oamenii la Sine (Ioan 12:32), acordându-le posibilităţi binecuvântate pentru cunoştinţă, pentru binecuvântare şi pentru Restabilire. Fapte 3:19-23.

Remarcăm că apostolul n-a fost înclinat să provoace minţile oamenilor, ci a practicat aceleaşi metode ale Evangheliei pe care Învăţătorul îl învăţase, adică, de a socoti costul uceniciei şi apoi, dacă voiesc să plătească preţul, de a lua crucea şi a-L urma pe Domnul. Dacă aceasta, metoda Învăţătorului de adunare a poporului Său din lume (Mat. 16:24; Luca 14:27-33), ar fi urmată încă, ar exista mult mai puţini creştini nominali, dar credem că n-ar fi un număr mai mic din cei adevăraţi.

Timpul pentru aducerea lumii n-a venit încă. Deci Învăţătorul nu s-a rugat pentru lume, ci pentru aceia pe care Tatăl I-i dăduse din lume. Cuvintele Lui au fost: „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi . . . Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi eu în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:9, 20, 21). Adunarea aleşilor este sub condiţii dezavantajoase, care-i va încerca în amănunţime, făcându-le calea atât de îngustă, încât puţini o vor găsi, şi încă mai puţini vor progresa pe ea. Dar când va veni timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru a lucra cu lumea, puterile cerului şi pământului vor coopera cu Biserica glorificată, făcând Evanghelia aşa de clară, încât un om rătăcit, deşi nechibzuit, nu se va rătăci pe ea. Isaia 35:8-10.

((65))

După câte arată relatarea, apostolul şi tovarăşii săi n-au făcut nici o lucrare misionară printre barbarii de pe insula pe care au naufragiat, nici printre soldaţii şi marinarii care le-au fost tovarăşi în timpul acelei ierni. N-au lăsat acolo nici o biserică. Prin urmare, putem în siguranţă presupune că n-au găsit nici o ureche ascultătoare. Lecţia pentru noi din acest fapt ar trebui să fie că noi nu avem a ne aştepta la convertirea lumii şi nici la ceva înrudit cu ea. Dar trebuie să ne aşteptăm că Domnul va găsi cu Adevărul un număr suficient pentru a completa Biserica aleasă, iar apoi, cu puterea şi autoritatea Împărăţiei, va stabili dreptatea şi va face cunoştinţa de El să umple pământul şi să binecuvinteze întreaga lume prin Cristosul. Galateni 3:8, 16, 29.