NECESITATEA STĂPÂNIRII DE SINE

„Cel care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri.” Proverbe 25:28

R 5487 W. T. 1 iulie 1914 (pag. 195-197)

În timpurile din vechime cetăţile erau în special locuri de refugiu, unde locuitorii ţării se adunau pentru protecţie. Când Pământul era mai puţin populat şi necesitatea guvernării era mai puţin apreciată decât acum, orice bandă de jefuitori era posibil să ia în posesie tot ce le cădea în cale. Astfel că cetăţile din timpurile antice aveau ziduri puternice. Ne amintim că acest lucru a fost adevărat în cazul Ierusalimului şi al Ierihonului. A fost adevărat şi în cazul Troiei antice şi a altor cetăţi din Europa. În Viena, vechiul zid al cetăţii încă mai stă în picioare; şi aşa este şi cu alte cetăţi împrejmuite cu ziduri.

Dar pe măsură ce au fost adoptate forme de guvernare îmbunătăţite, cetăţile n-au mai avut nevoie de ziduri protectoare. În ziua de astăzi poliţia constituie un zid de protecţie. Textul nostru se referă la un zid cum era cel folosit mai înainte şi la o cetate care s-a ruinat şi zidul s-a prăbuşit. Împăratul Solomon dă aceasta ca o ilustraţie a unei fiinţe umane care nu îşi stăpâneşte spiritul. Ea nu este în stare să se apere împotriva influenţelor rele dinăuntru sau dinafară, ca rezultat al faptului că voinţa sa este distrusă.

Toţi oamenii s-au născut cu mai multă sau mai puţină hotărâre. Unii o au în măsură foarte însemnată, alţii în măsură mai mică; credem că nimeni nu este total lipsit de această caracteristică a voinţei, a scopului. Dar aflăm că, fie că voinţa noastră este puternică, fie că este slabă, ea are nevoie de îndrumare. Lecţiile pentru îndrumarea voinţei noastre vin din diferite părţi; de exemplu, avem legile oraşului, legile statului, legile ţării, care îl îndrumă pe individ ce poate şi ce nu poate face — în special ce nu poate face. Dacă cineva caută originea şi istoria acestor legi, găseşte că ele reprezintă voinţa acumulată a unei perioade lungi. Omenirea are acum legi foarte bune. Ne-am gândit adesea că este ciudat că oamenii decăzuţi au putut face legi atât de drepte cum găsim în cărţile de legi astăzi.

Dar deşi pot fi făcute legi foarte bune, totuşi oamenii le pot ignora. Un juriu poate nesocoti toată legea. Un judecător poate denatura legea. Astfel lucrurile care nu sunt legale pot deveni o practică a unui individ, a unui sat sau oraş. A cultiva în tine însuţi o dispoziţie nelegiuită înseamnă a cultiva spiritul anarhiei — un spirit de indiferenţă faţă de drepturile şi interesele altora. Există unii care manifestă respect rezonabil faţă de legile oamenilor pentru că necesitatea sau opinia publică face imposibil sau nerecomandabil a proceda altfel, dar care în inima lor pot fi anarhişti în ceea ce priveşte Legea lui Dumnezeu, marele Legiuitor al Universului.

Trista denaturare a judecăţii sănătoase

A ceda pasiunii, a-i permite să ne invadeze şi să ne stăpânească, este dezastruos, fie că avem o minte mai slabă, fie mai tare. Cei cu o minte mai slabă au limitele lor; cei cu o minte mai tare au un exces de putere şi sunt mai capabili să facă rău. Auzim pe mulţi spunând, când şi-au ieşit din fire sau au fost irascibili, morocănoşi, arţăgoşi sau nepoliticoşi: Ei bine, aşa sunt eu; n-am vrut să fac ceva rău. Ei recunosc problema şi încearcă să se justifice spunând că pentru ei este ceva natural. Dar nici o fiinţă umană nu trebuie să trăiască conform cu ceea ce este natural pentru natura sa decăzută. O fiinţă creată în chipul lui Dumnezeu şi care încă mai păstrează unele urme ale asemănării originare cu Dumnezeu, ar trebui să trăiască deasupra planului animalelor inferioare, care îşi urmează doar instinctele şi patimile naturale.

Unii se pare că se fălesc cu ceea ce le place să numească îndrăzneala lor, care întotdeauna îşi apără „drepturile”. Ei nu sunt chiar atât de slabi şi copilăroşi încât să lase pe cineva să treacă peste ei! Dacă nu le place ce fac sau ce spun alţii, ei vor spune chiar ce cred despre ei. Ei au o oarecare tărie de caracter! O, cum poate marele Adversar şi oştile lui, împreună cu natura umană denaturată, să înşele, să inducă în eroare şi să orbească judecata care nu este îndrumată şi instruită de singurul Îndrumător adevărat — Cuvântul lui Dumnezeu! Iată cum pot face ei ca ceea ce este nobil şi cu adevărat puternic şi divin să pară slab şi copilăresc — şi să facă ceea ce este slab, josnic, egoist şi animalic să pară puternic şi bărbătesc!

Toţi avem nevoie de reglare după un anumit standard

Toţi trebuie să recunoaştem că înclinaţiile, impulsurile şi preferinţele naturii decăzute a ((913)) omului sunt adesea contrare cu ceea ce este drept, nobil şi cu adevărat de dorit. Toate trebuie reglate după un standard, fie standardul civil prin care este guvernată lumea, fie standardul lui Dumnezeu. Dar se poate ca cineva să trăiască după litera unei legi şi totuşi să calce spiritul ei. Legea lui Dumnezeu este cel mai înalt standard al Legii. Şi spiritul Legii lui Dumnezeu este întrupat în Regula de Aur. Toată lumea recunoaşte că acest standard este drept; şi desigur că poporul Domnului ar trebui să-şi măsoare după acest standard toată comportarea şi cuvintele, ba chiar şi gândurile. Astfel ei se vor stăpâni pe sine.

Cuvântul sine în textul pe care-l avem în analiză reprezintă mintea cuiva, impulsurile naturii sale. Noi trebuie să ne stăpânim mintea sau impulsurile naturale. Aceasta înseamnă că dacă ne vine în minte un gând, sau dacă simţim un anumit impuls, trebuie să înţelegem repede natura gândului sau a impulsului; şi dacă nu este în armonie cu principiile dreptăţii sau cu legământul nostru în calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să ne împotrivim lui imediat. Dacă nu suntem în stare să facem aceasta cu succes prin noi înşine, după cum se întâmplă adesea, inima trebuie să se ridice neîntârziat spre Domnul pentru harul Său spre ajutor promis la timp de nevoie. Dacă simţim un impuls spre o anumită acţiune sau cale, trebuie să cântărim cu atenţie problema şi să decidem în privinţa dreptăţii sau cuviinţei ei în acele împrejurări, căutând îndrumare la Sursa noastră sigură de ajutor.

Lumea ar spune că acesta este un lucru prea strict — că ei ar avea mai mare plăcere dacă şiar face voia lor proprie. Dar noi ştim că făcânduşi propria voie adesea intră în dificultate. Un creştin nu s-a angajat să-şi urmeze voia sa proprie; el a renunţat la voinţa sa şi a preluat în schimb voinţa lui Dumnezeu. Cu cât un creştin este mai avansat, cu atât trebuie să aşteptăm mai mult ca el să fie în stare să-şi stăpânească spiritul — „răsturnând raţionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu; şi orice gând făcându-l rob” voinţei lui Dumnezeu în Cristos. Şi dacă ne stăpânim mintea, gândurile, ne vom stăpâni şi limba. Dacă gândul n-ar fi în minte, limba nu l-ar rosti.

Este un mare pericol de a spune sau de a face anumite lucruri sub un impuls de moment, pe care inima noastră, judecata noastră consacrată nu le-ar aproba; de aceea este necesitatea de a ne aduce gândurile şi impulsurile în supunere. Noi trebuie să gândim: Care ar fi efectul cuvintelor sau al faptelor mele asupra altuia? Ar aduce daună? Ar fi o vătămare, sau ar cauza durere inutilă dacă aş spune sau aş face acest lucru, sau ar face bine? Examinându-se cu atenţie, controlându-se şi stăpânindu-şi spiritul, copilul lui Dumnezeu îşi arată dorinţa serioasă a inimii de a plăcea Domnului şi de a fi loial legământului său. Şi cei care învaţă să-şi stăpânească spiritul după voinţa Tatălui sunt cei pe care Lui îi face plăcere să-i facă comoştenitori cu Fiul Său în Împărăţia Lui.

Cum să obţinem tărie de caracter

În ce mod poate un creştin să cultive această stăpânire a spiritului său? La început individul nu are puterea de a se stăpâni în toate lucrurile; dar pe măsură ce învaţă să exercite stăpânire de sine în lucrurile mici, făcând tot mai mult ceea ce poate în această direcţie, în gând, în cuvânt şi în faptă, el va câştiga tărie de caracter. Ar trebui să ne amintim povestea omului care a vrut să-şi dezvolte muşchii, şi care pentru acest motiv a început să practice în fiecare zi ridicând un viţel. A început când viţelul era foarte mic, şi l-a ridicat în fiecare zi timp de câteva săptămâni şi luni. La timpul cuvenit viţelul a devenit bou şi atunci el a fost în stare să ridice boul. Practica lui zilnică i-a întărit treptat muşchii; aceştia au crescut în putere odată cu creşterea în greutate a animalului, până când a fost destul de puternic să ridice boul ajuns la maturitate.

Aşa este şi cu creştinul în dezvoltarea caracterului său: Dacă practicăm zilnic stăpânire de sine, vom obţine treptat un caracter puternic în această direcţie, care ne va fi de un folos nepreţuit în lupta noastră creştină. Cultivarea stăpânirii de sine ar trebui să înceapă în mod potrivit înainte de naştere, da, la timpul conceperii. Mama ar trebui să practice stăpânire de sine, pentru ca această dispoziţie să se poată imprima în mintea copilului său nenăscut, pentru ca astfel el să intre în lume într-o stare mult mai favorabilă în această privinţă. Şi acest spirit al stăpânirii de sine va creşte în copil după naştere, sub instruirea potrivită a părintelui, astfel încât copilul care se apropie de maturitate va fi în stare să exercite mai multă stăpânire de sine. Unul ca acesta, dacă va deveni un copil al lui Dumnezeu, va fi într-adevăr un creştin foarte nobil; va fi tare în Domnul şi de ajutor altora. Dar nu toţi au avut acest avantaj natural şi de aceea trebuie să ducă o luptă mai hotărâtă.

Puterea morală mai de dorit decât cea fizică

Nu este loc mai bun unde capacitatea noastră de a ne stăpâni spiritul să fie mai bine arătată decât în casa noastră. Pentru soţ şi soţie, părinte şi copil, frate şi soră, aceasta este o chestiune importantă. Bătălia cu sine este cea mai mare bătălie pe care trebuie s-o ducem; şi Cuvântul lui Dumnezeu declară că „cine se stăpâneşte pe sine este mai mare decât cel care cucereşte o cetate”. Este mai mare pentru că a învăţat să-şi exercite voinţa, hotărârea unui adevărat caracter în direcţia bună, în direcţia stăpânirii de sine.

Puterea morală este infinit mai nobilă şi mai de dorit decât cel mai înalt grad de putere fizică sau decât cea mai iscusită strategie. Şi numai după ce ne-am cucerit pe noi, numai după ce am ((914)) devenit stăpânii cărnii noastre, numai după ce am scos bârna din ochii noştri, am subjugat mânia, răutatea, ura şi cearta din inimile noastre, numai atunci suntem în stare, prin aceste bătălii severe cu slăbiciunile noastre, să ajutăm pe fraţi, să ajutăm pe vecini, să-i ajutăm — prin exemplul nostru — să-şi învingă atacurile şi neputinţele.

Trebuie să luptăm până la sfârşit

A-ţi guverna spiritul, mintea, dispoziţia, implică un conflict similar în unele privinţe cu acela al cuceririi unei cetăţi; căci nu contează unde începem, găsim înrădăcinate în noi multe puteri înarmate şi împotrivitoare. Ele au stăpânire prin ereditate — sunt acolo ca rezultat al căderii. Şi dacă am trecut de zilele tinereţii, ele sunt cu atât mai bine înrădăcinate şi se cere cu atât mai mare pricepere şi iscusinţă pentru a le înfrânge. Dar fie că a început devreme sau târziu, cel care reuşeşte să-şi stăpânească spiritul trebuie „să lupte o luptă bună”. El trebuie „să lupte lupta bună a credinţei” chiar până la sfârşitul existenţei actuale.

Dacă copilul lui Dumnezeu vrea să fie victorios în această luptă, el trebuie nu numai să ia cu asalt toate fortăreţele relelor moştenite, care par a fi o parte a înseşi naturii sale, ci după ce a oţinut posesiunea şi a luat locul pe tronul acestei cetăţi simbolice (voinţa sa), el trebuie să fie după aceea continuu în apărare; căci vechii inamici sunt tot timpul în alertă şi din când în când caută să recâştige posesiunea, aşa încât cel care continuă să-şi stăpânească spiritul nu numai că şi-a izgonit inamicul, Păcatul, de pe tronul fiinţei sale, ci şi continuă să-l ţină în frâu.

Această stăpânire a spiritului nu este în nici un caz o sarcină uşoară; şi, ca în ilustraţie, nu poate fi îndeplinită fără ajutor şi de unul singur. În consecinţă, „generalul” înţelept va solicita tot ajutorul pe care-l are la dispoziţia sa, amintinduşi cuvintele apostolului — „Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Aceste puteri ale lumii, ale cărnii şi ale Diavolului sunt strâns aliate, şi ca atare cel care plănuieşte cucerirea şi stabilirea unei domnii după aceea, trebuie să caute alianţă cu altă Putere mai mare. Această Putere este oferită tuturor celor care se angajează serios în această mare lucrare. Nimeni altul decât braţul atotputernic al Dumnezeului nostru este cel care spune celor care acceptă puterea Lui: mai mare este Cel care este cu voi — care este pentru voi — decât toţi cei care sunt împotriva voastră; încingeţi-vă ca bărbaţii, fiţi tari, nu vă temeţi. — Vezi 1 Ioan 4:4; Isaia 35:4.

Stăpânirea acestei cetăţi simbolice — propriul spirit — nu se va realiza până când mai întâi „generalul comandant”, Voinţa, nu s-a decis în mod clar să-şi schimbe supunerea de la Păcat la Dumnezeu, şi să izgonească pe rebelii care se opun schimbării. Dar, în cuvintele unei zicători obişnuite, „Unde este voinţă, este şi cale” — spre bine sau spre rău. Dumnezeu va ajuta, prin diferite mijloace, spre bine; Satan, prin diferite mijloace, va ajuta spre rău. Dacă Voinţa spune, „trebuie făcut”, ea va cere ajutorul necesar, disponibil; şi imediat va pune în activitate toate celelalte facultăţi ale minţii, mai întâi pentru a subjuga şi apoi pentru a conduce şi a regla întreaga fiinţă. Conştiinţei i se cere să păstreze o veghere vigilentă asupra tuturor operaţiilor mentale. Judecata, sub influenţa Conştiinţei, trebuie să decidă asupra dreptăţii sau nedreptăţii oricărei chestiuni şi să raporteze Voinţei, care este sub aceeaşi influenţă morală.

Trei departamente ale guvernării mentale

Astfel avem stabilite trei departamente ale guvernării — cel legislativ, care întotdeauna trebuie să fie Conştiinţa; cel juridic, Judecata; şi cel executiv, Voinţa. În orice minte bine reglată şi condusă drept, toate celelalte facultăţi trebuie să se adreseze acestui Congres, şi, după cum insistă Voinţa, în ordinea cuvenită. Apelul lor la Voinţă pentru a le executa dorinţele înainte de a le supune mai întâi Conştiinţei şi apoi Judecăţii nu trebuie tolerat niciodată; dar când au primit aprobarea de acolo, ele pot să-şi revendice pretenţiile asupra puterii executive, Voinţa. Voinţa guvernează; şi dacă Voinţa este slabă, guvernarea este slabă, şi poftele, pasiunile şi ambiţiile nesfinte profită de situaţie. Ele caută să răstoarne Judecata şi să reducă la tăcere Conştiinţa, şi-i cer cu voce tare Voinţei să urmeze propria lor cale nesăbuită.

Dacă Voinţa este slabă, dar se străduieşte să se păstreze sub influenţa Conştiinţei şi a Judecăţii sănătoase, ea va fi schimbătoare şi instabilă în deciziile ei; şi guvernarea va fi instabilă şi în cele din urmă în totalitate la discreţia poftelor, pasiunilor şi dorinţelor decăzute. Starea unui astfel de suflet este una de anarhie care, dacă cursul ei nebunesc nu este repede oprit, va cuprinde degrabă întreaga fiinţă până la distrugere. Este deci extrem de important ca Voinţa să fie în întregime consacrată lui Dumnezeu şi dreptăţii; şi ca ea să se întărească în Domnul, şi în numele şi puterea Lui să stăpânească cu mână tare, cultivând ca ajutoare ale sale Conştiinţa şi Judecata, în stabilirea voinţei lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită, după cum este exprimat în Cuvântul Său. Romani 12:2.

Voinţa are de îndeplinit cea mai dificilă funcţie; şi lauda Domnului va fi pentru omul cu o Voinţă fermă, instruit de o Conştiinţă şi o Judecată luminate. Binecuvântat este creştinul care îşi pune casa în ordine şi care păstrează acea ordine până la sfârşitul zilelor sale. Spinii şi scaieţii naturii sale vechi au fost exterminaţi şi au fost cultivate florile frumoase ale păcii, dreptăţii şi iubirii; şi acum ele înfloresc şi împodobesc ((915)) caracterul Său. Elementele războinice ale vechii sale naturi au fost aduse în supunere Voinţei sale noi. După cum frumos a exprimat poetul Whittier:

„Toate notele discordante ale vieţii
Par a se armoniza-ntr-un psalm;
Şi toate colţurile conflictului
Acum s-au rotunjit în calm”.