NEMURIREA SUFLETULUI

R 4773 W. T. 1 martie 1911 (pag. 69-72)

D-nul Edison şi-a luat timp de la cercetările lui ştiinţifice, care s-au concentrat în principal asupra electricităţii, pentru a arunca o privire asupra lucrurilor metafizice şi spirituale. Într-un articol de ziar recent a vorbit despre nemurirea sufletului. El a adus pentru subiectul său puterile raţionale şi filosofice ale unui creier înzestrat, obişnuit să privească mai atent decât de obicei relaţia şi înrâurirea unui principiu asupra altuia, a unei teorii asupra alteia, a unui fapt asupra altuia. D-nul Edison neagă nemurirea sufletului; el declară că nu poate vedea niciun fapt în natură care să ducă la vreo astfel de concluzie. Ca un exemplu al gândirii sale atente asupra subiectului, cităm una din afirmaţiile sale, pe care el le consideră prea clare pentru a avea nevoie de dovezi. De fapt noi nu ne îndoim că poziţia d-lui Edison ar fi că nu trebuie admisă nemurirea omului, având în vedere faptul că suntem o rasă în proces de moarte. Presupunem că poziţia sa este că dovezile trebuie căutate în direcţie opusă — că trebuie să prespunem că omul este muritor şi că oricine contestă această poziţie trebuie să dea dovezi că este nemuritor. Îl cităm pe d-nul Edison:

„Inteligenţa unui om este inteligenţa combinată a nenumăratelor celule care îl formează — întocmai cum inteligenţa unei comunităţi este inteligenţa combinată a bărbaţilor şi a femeilor care o locuiesc. Dacă îţi tai mâna, aceasta sângerează. Atunci pierzi celule, şi aceasta este exact ca şi când un oraş pierde locuitori prin vreun accident îngrozitor.”

FILOSOFII TRECUTULUI AU FOST

ÎMPIEDICAŢI DE FRICA INSTRUMENTELOR

DE TORTURĂ ETC.

Nu este destul să pretindem că d-nul Edison nu este filosof deoarece nu este de acord cu filosofii din trecut. Trebuie să admitem că toate realizările sale în ştiinţă au fost rezultatele exercitării unei minţi în mod natural filosofice, care timp de ani de zile a fost instruită în studiul filosofic, şi că din acest motiv el are un rang minunat ca om de ştiinţă. Dimpotrivă, trebuie să admitem că mulţi dintre filosofii trecutului, în judecata lor asupra chestiunilor teologice, au fost împiedicaţi de frica instrumentelor de tortură, a scaunelor de tortură şi a altor mijloce de tortură din „veacurile întunecate”, precum şi dintr-o anumită ignoranţă şi prin superstiţii, care, mulţumită lui Dumnezeu, sunt îndepărtate treptat din minţile tuturor oamenilor inteligenţi. Într-adevăr, trebuie să ne amintim că aproape toate filosofiile în ceea ce priveşte cosmogonia şi chimia s-au dovedit false, şi ultimele cercetări ale ştiinţei ne şochează prin ameninţarea cu o revoluţie în filosofiile privitoare la astronomie. Probabil filosofia a făcut progres în oricare altă direcţie în afară de cea religioasă. Şi în acest caz anume remarcăm că marea majoritate a învăţaţilor au abandonat total filosofiile părinţilor lor şi sunt cunoscuţi ca „critici radicali”, „evoluţionişti” etc. Numai în cadrul Bisericii Catolice li se dă filosofiilor teologice din secolul trecut cât de cât greutate printre învăţaţi, deşi aceste teorii, încorporate în crezurile protestante, încă au stăpânire puternică în mintea multor protestanţi cărora încă le place să creadă că ceea ce au crezut părinţii lor a fost infailibil în fiecare subiect.

Luând afirmaţia d-lui Edison, citată mai sus, cu aşa francheţe cum pare să justifice curajul intelectual al acestui domn, trebuie să admitem că există multă forţă şi logică în deducţia lui. D-nul Edison are autorizare apostolică să-l considere pe om compus din diferite membre, fiecare intim legat de bunăstarea şi inteligenţa întregului. Sf. Pavel foloseşte acest argument în ilustrarea Bisericii adevărate, „Corpul lui Cristos”. El aseamănă un membru cu mâna; altul cu piciorul; altul cu ochiul etc., şi declară că fiecare este necesar pentru deplinătatea şi armonia întregului, şi adaugă: Tot aşa este şi Biserica.

Nu vom urma aici argumentul apostolului către Biserică, să remarcăm în mod special cum Isus este Capul Bisericii, cum fiecare membru este unit cu celelalte şi fiecare interesat de celelalte. Vom lua acelaşi exemplu al corpului uman. Aceasta pare să justifice afirmaţia că inteligenţa omului este reprezentată prin inteligenţa tuturor membrelor sale. Priceperea umană este legată de inteligenţa umană. În consecinţă omul care şi-a pierdut mâinile are mai puţină inteligenţă, mai puţină ocazie şi mai puţină pricepere decât înainte. Dacă îşi pierde şi picioarele, inteligenţa lui scade proporţional. Dacă îşi pierde vederea, auzul şi simţul mirosului, fiecare pierdere scade inteligenţa. Un sat întreg de oameni lipsiţi de vedere, auz, gust, simţul mirosului şi al pipăitului, ar fi o comunitate foarte neinteligentă. Acesta, înţelegem noi, este argumentul d-lui Edison, exprimat în termeni diferiţi. Termenii d-lui Edison par potriviţi dacă avem o vedere suficient de largă a expresiilor sale. Pentru a ilustra: Dacă cineva pierde câteva picături de sânge, pierderea nu afectează în mod perceptibil inteligenţa sa. Dar dacă pierde un litru din sânge, inteligenţa lui va fi considerabil diminuată; se poate aştepta să leşine. Aceasta ar părea să dovedească faptul că afirmaţia d-lui Edison este corectă, şi că pierderea câtorva picături de sânge este cu adevărat o pierdere, într-o oarecare măsură, a puterii vitale şi prin urmare o pierdere din inteligenţă, dar într-un grad aşa de mic încât să nu fie observată pentru cineva sănătos.

NEDUMERIRE ÎN PRIVINŢA CREDINŢEI CĂ LOVITURA CARE AR UCIDE I-AR PERMITE OMULUI SĂ CUNOASCĂ TOTUL

În timpurile din vechime, ni se spune, şi am încercat să credem, că un om mort cunoaşte mai mult decât unul viu. Noi am fost nedumeriţi de faptul că o lovitură în cap ar putea să ameţească pe cineva până la leşin, având în vedere faptul că ni s-a spus că o lovitură mai grea, care l-ar ucide pe om, i-ar permite să cunoască totul într-o clipă. Filosofia (?) acesteia ne-a fost dată astfel: Sufletul este fiinţa inteligentă, despre care nimeni nu ştie foarte mult. Acesta este închis în corpurile noastre muritoare şi poate opera în ele numai nesatisfăcător. Momentul morţii este momentul eliberării sufletului, care atunci poate gândi şi judeca mai bine decât atunci când este obligat să folosească creierul.

Mulţi dintre noi au încercat în anii copilăriei să creadă astfel de filosofie nefilosofică. Am cerut dovezi şi ni s-a spus că aceasta era vocea filosofilor Bisericii, şi dacă ne-am îndoi de aceasta am fi osândiţi la suferinţă veşnică. Crezând aceasta şi nedorind să fim condamnaţi la suferinţă veşnică, mulţi dintre noi ne-am moderat şi acea porţiune a creierului nostru a devenit aproape atrofiată.

Chiar şi cei religioşi au găsit dificil să creadă într-un suflet atât de imaterial şi au întrebat: De ce atunci este o înviere din morţi? Va însemna învierea o altă întemniţare reală a sufletului şi o scădere a inteligenţei, după cum această filosofie (?) ar părea să implice? Unii în disperare au renunţat la căutarea cunoştinţei şi au căutat ceva mai inteligent în afara tuturor crezurilor şi a filosofiilor „ştiinţei pe nedrept numită astfel”. Alţii dintre noi s-au ţinut de Cuvântul lui Dumnezeu şi au căutat să vadă filosofia lui, învăţăturile lui, şi să le armonizeze.

Noi suntem bucuroşi să aparţinem acestei clase care creşte, a studenţilor Bibliei care declară: Dumnezeu să fie găsit adevărat şi Cuvântul Său, chiar dacă dovedeşte netemeinicia multor teorii pe care le-am crezut odată şi aproape le-am adorat (Rom. 3:4). Noi dorim Adevărul!

D-NUL EDISON ŞI BIBLIA

Nu-l cunoaştem personal pe d-nul Edison, nici vederile lui religioase, dar credem că mintea sa filosofică este bine în acord cu învăţăturile Bibliei cu privire la om şi la viitorul lui. Noi nu spunem că el a ajuns la punctul de vedere al Bibliei, ci numai că a făcut un pas bun în acea direcţie. Fără să nesocotim aspectele bune conţinute în crezurile noastre, trebuie să admitem că multe din ele sunt total ilogice şi nescripturale. De exemplu, teoria că un suflet uman este o entitate invizibilă special creată de Dumnezeu şi plină de inteligenţă divină, şi că acest suflet inteligent este introdus în copilul nou născut şi este copilul real — aceasta nu mai este raţional, nici logic pentru noi.

Ne mirăm că strămoşii noştri din perioada mai întunecată, în filosofiile lor minunate, n-au văzut absurditatea unei astfel de poziţii. Dacă ar fi adevărat, aceasta nu L-ar face pe Atotputernicul Creator un conlucrător cu destrăbălaţii şi cu adulterii în aducerea pe lume a copiilor nelegitimi? Încă mai rău, această teorie nu pune oare pe seama Atotputernicului Dumnezeu al Înţelepciunii, Dreptăţii, Iubirii şi Puterii crearea de idioţi, debili mintali şi degeneraţi moral? Dacă părinţii umani numai aduc corpuri umane în existenţă ca recipiente pentru sufletele pe care Dumnezeu în mod individual şi în mod specific le crează în fiecare caz, atunci nu părinţii, ci Atotputernicul este răspunzător pentru toată degenerarea pe care o vedem în lume, căci sufletul este cel răspunzător, după cum toţi trebuie să admitem.

PRIMUL OM A FOST DIN PĂMÂNT

Centrul greşelii în acest subiect ajuns la noi de la filosofii „veacurilor întunecate” este presupunerea că omul real este fiinţa spirituală, sufletul. Sf. Pavel ne asigură de contrariul acesteia, zicând: „Primul este din pământ, făcut din ţărână”. Domnul declară prin profetul David acelaşi adevăr, spunând: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?… L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” (Psa. 8:4, 5). Îngerii sunt cei mai jos în rang pe planul spiritual, şi omul, deşi în chipul lui Dumnezeu când era perfect, a fost încă şi mai jos decât îngerii, prin aceea că nu era o fiinţă spirituală, ci una umană, o fiinţă pământească —„din pământ, făcut din ţărână”.

Afirmaţia scripturală nu este că Dumnezeu a făcut pentru om un corp din ţărâna pământului şi a pus un om spiritual în acel corp, ci că Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă (o viaţă animală) şi „omul a devenit un suflet viu” — un suflet animal sau pământesc. Cu alte cuvinte — Adam întreg a devenit un suflet viu — o fiinţă vie. Acel singur om a fost făcut ulterior o pereche chiar pentru scopul de a înmulţi sufletele vii în asemănarea lui. Şi astfel, timp de şase mii de ani porunca divină este în proces de împlinire — „Înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”. Dumnezeu a creat doar acel singur suflet la început, l-a divizat, şi apoi, prin procese naturale, generaţie după generaţie s-au născut suflete umane. Omul este un suflet pământesc sau un animal pământesc, cum sunt şi toate creaturile pământeşti, numai că el este de o natură mai înaltă — un chip pământesc al Creatorului său, care este o Fiinţă Spirituală.

Din acest punct de vedere, cât de clar putem discerne greşelile filosofiilor din trecut, şi adevărata filosofie revelată numai în Biblie, deşi minţile filosofice pătrunzătoare, care au discernământ, asemenea celei a d-lui Edison, pot ajunge la acelaşi adevăr din studiul marii Cărţi a Naturii.

Din acest unghi vedem că omul întreg este un suflet viu — adică, o fiinţă simţitoare. Formarea lui Adam a fost foarte importantă, întocmai cum astăzi, sub aceleaşi reguli divine, forma creierului are de-a face cu caracterul omului — gentil sau vicios, criminal sau conştiincios, binevoitor sau zgârcit, reverenţios sau altfel. După cum declară Biblia: „Căci aşa cum a gândit în sufletul lui, aşa este el” (Prov. 23:7). Şi gândurile unui om se formează după structura creierului său. Astfel frenologia este o ştiinţă larg recunoscută. Nu numai atât, dar fiziologia ne spune că diferitele părţi ale corpului uman sunt atât de strâns legate de creier încât calitatea minţii poate fi discernută în trăsăturile generale, nu numai în forma nasului, în arcuirea buzelor, în privirea ochilor, ci şi în felul cum mâna prinde ceva şi în forma ei generală, chiar până la caracteristica unei amprente a degetului.

Toate aceste semne exterioare sunt indicii ale caracterului sufletului, ale fiinţei — toate sunt identificate cu el. Într-un cuvânt, un suflet este o persoană. Diferitele zone ale creierului reprezentând diferitele sentimente şi pasiuni ale individului, sunt asemenea tot atâtor membre, fiecare având propria lui personalitate. Dintre aceste diferite membre ale minţii umane unele sunt mai tari, altele mai slabe, şi cele mai tari domină. Există excepţii, bineînţeles, de la această regulă, în ceea ce uneori se numeşte conversie. Conversie înseamnă stabilirea unei noi reguli sau ordini în viaţa inviduală. Observaţi metoda realizării ei:

(1) În atenţia persoanei sau sufletului sunt aduse numite chestiuni care par să indice un curs mai înţelept decât cel urmat în trecut. Diferitele districte ale creierului, asemenea multor membri ai unui consiliu, analizează problema, o cântăresc pro şi contra, avantajele şi dezavantajele, şi apoi ajung la o concluzie. Acea decizie noi o numim voinţă. Uneori există o luptă disperată în creier, diferiţii membri ai consiliului de gândire se luptă unul împotriva altuia. Voinţa poate fi tare sau poate fi slabă, întocmai cum un partid din Congres poate fi tare sau slab în timp ce este la putere. Dar voinţa conduce cu mai multă sau mai puţină şovăire, conform numărului şi puterii membrilor care o susţin. Astfel găsim că unii posedă un caracter tare; alţii sunt slabi, şovăitori — „au minte dublă”.

VOINŢA REPREZINTĂ SUFLETUL, PERSOANA REPREZINTĂ Ego-ul

Unele din caracteristicile minţii pot fi numite „carne” — acest termen reprezintă caracteristicile mai joase sau mai animale ale persoanei, ale sufletului. Spre deosebire de acestea sunt părţile mai înalte ale minţii — reverenţa, spiritualitatea, conştiinciozitatea, sublimul, idealismul etc., şi acestea sunt numite inimă, deoarece ele includ afecţiunile şi calităţile minţii la care apelează Dumnezeu, spunând: „Fiule, dă-mi inima ta”.

Astfel văzut, noi formăm zilnic caracterul sufletului, influenţat de mediul înconjurător şi de lecţiile şi experienţele care ne vin prin simţuri. Caracterul se dezvoltă fie în sus fie în jos — spre Dumnezeu sau spre păcat. Dar nu există niciun astfel de lucru ca depravare totală, cu excepţia idioţiei, căci, prin providenţa divină, unele trăsături ale asemănării iniţiale divine în care a fost creat tatăl Adam încă persistă în toţi copiii lui care au raţiune. Efortul tuturor reformatorilor este de a apela la minte, fie prin frică, fie prin iubire, fie prin egoism, pentru a efectua o organizare a caracteristicilor mintale care sunt în favoarea lucrurile dreptăţii şi împotriva păcatului. Transformarea permanentă care produce caracterul evlavios este apelul dragostei — „Dragostea lui Cristos ne constrânge”. Dragostea Tatălui este puternică în inimile tuturor celor care o primesc. Ea poate face schimbări în conduită, în vorbire şi în gândire, care nu pot fi făcute prin nimic altceva.

DEFINIŢIA SUFLETULUI DATĂ DE UN EPISCOP METODIST

Următoarea definiţie este pusă pe seama unui episcop metodist: „Acesta este fără interior sau exterior, fără corp, formă sau părţi, şi se pot pune un milion într-o coajă de nucă”. D-nul Edison nu crede în astfel de suflet. Respingând astfel de vedere, el este de acord cu învăţăturile divine.

Cuvântul nemurire este folosit rar în sensul lui strict, academic, semnificând starea fără moarte, sau ceea ce este inatacabil de moarte — viaţă inerentă, care nu cere nicio întreţinere. Nemurirea în acest sens al cuvântului este, desigur, o însuşire care aparţine numai lui Dumnezeu. După cum declară Scripturile despre El: „Singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de neapropiat, pe care niciun om nu-L poate vedea”. Nemurirea în acest sens al cuvântului, posedată de către Tatăl Ceresc şi de singurul Său Fiu conceput, Răscumpărătorul lumii, este promisă ca o răsplată specială (care nu este posedată de îngeri sau de alte creaturi) pentru cei aleşi, câţiva evlavioşi, chemaţi, aleşi şi credincioşi din acest Veac Evanghelic. Aceştia sunt numiţi Mireasa, Soţia Mielului, şi promisiunea făcută lor este că vor primi această mare răsplată a gloriei, onoarei şi nemuririi când Răscumpărătorul Se va arăta în slava Sa la sfârşitul acestui veac, pentru a le acorda o parte în Întâia sau Principala Înviere din morţi. Cu această obţinere a nemuririi le sunt promise şi corpuri noi, care nu mai sunt carne, ci spirit, nu mai sunt în asemănarea primului om — „Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”. 1 Cor. 15:49.

SUNT TOŢI OAMENII NEMURITORI?

D-nul Edison este cu totul de acord cu Biblia în concluzia lui că sufletul omenesc, sau personalitatea, este întotdeauna identificat cu organismul sau corpul. Noi trebuie de asemenea să fim de acord cu Biblia şi cu d-nul Edison că toate sufletele mor. Biblia declară: „Plata păcatului este moartea”, şi „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”. Biblia explică faptul că Adam, ca suflet viu, ar fi putut să-şi continue existenţa la nesfârşit dacă n-ar fi încălcat Legea divină, şi că încălcarea i-a adus pedeapsa morţii. D-nul Edison este de acord cu această deducţie, poate fără să admită păcatul originar sau orice altceva legat de Scripturi.

Unde este, deci, nemurirea sufletului? Noi răspundem că nu există nicio nemurire omenească, în acelaşi sens în care există o nemurire divină — în sensul că Dumnezeu este inatacabil de moarte. El singur are nemurirea în acest sens. Când vorbim despre nemurire în privinţa omenirii, folosim cuvântul, nu într-un sens academic, ci într-un mod relativ. Vrem să spunem că moartea nu sfârşeşte totul pentru Adam şi pentru copiii lui — că este pregătită pentru ei o viaţă viitoare prin providenţa divină — când, unde şi cum, Biblia spune clar.

Dorim ca d-nul Edison şi mulţi gânditori care n-au nicio încredere în Biblie să poată vedea frumuseţile şi armoniile prezentărilor ei. Biblia declară că viaţa eternă pierdută de tatăl Adam a fost răscumpărată pentru el prin moartea lui Isus Cristos, „Cel drept pentru cei nedrepţi”. Ne spune mai departe că întreaga rasă a lui Adam are parte prin ereditate de pedeapsa cu moartea, astfel încât tuturor li se va permite să aibă parte de recuperarea lui din puterea mormântului, din păcat şi moarte. Astfel Scripturile declară: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul Lui.” 1 Cor. 15:21-23.

Marele Apostol Pavel declară că va exista o „înviere a morţilor, atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi”. Profetul evreu declară: „Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi”. Timpul trezirii va fi dimineaţa, după cum prezentul este noaptea de păcat şi întuneric. Dimineaţa glorioasă se apropie, în timp ce noaptea de tristeţe şi lacrimi trece. Acea zi mare de o mie de ani va avea zori glorioase, ale cărei raze prevestitoare se întrevăd prin invenţiile minunate din timpul nostru, la care d-nul Edison a fost folosit de Atotputernicul să ajute. Curând Soarele Dreptăţii va străluci, împrăştiind întunericul, ignoranţa, supersiţia, păcatul şi moartea. Curând domnia dreptăţii şi a iubirii divine, coordonate, va aduce binecuvântări rasei noastre, acum rămânând sub sentinţa sau blestemul morţii. Curând toţi vor avea ocazia de recuperare din starea căzută, de slăbiciune şi degradare, fiind ridicaţi sau înviaţi treptat până la perfecţiunea deplină a naturii umane, a naturii pământeşti, în chipul şi asemănarea Creatorului, în mijlocul unui Paradis mondial.

CUVINTELE CARDINALULUI GIBBONs SUNT DE ACORD CU ACEASTA

Cardinalul Gibbons a dat un interviu unui reporter de la Columbian Magazine drept răspuns Filosofului Edison. Observând cu interes apărarea doctrinei nemuririi de către Cardinal, noi am extras şi am dat mai jos esenţa, miezul argumentului său asupra subiectului aşa cum este bazat pe Scripturi. Ne bucurăm să vedem că, asemenea nouă, Cardinalul găseşte dovada scripturală pentru o viaţă viitoare, nu în filosofiile trecutului mai întunecos, ci în promisiunea învierii din Sfintele Scripturi, după cum urmează:

„Cristos aduce omenirii siguranţa vieţii eterne. El a dovedit-o prin învierea Sa; şi dacă cineva gândeşte că dovada învierii morţilor este slabă, îi cer să studieze şi să gândească profund asupra capitolului al cincisprezecelea din Întâi Corinteni. Niciun învăţat sănătos la minte, să nu uităm, nu neagă că avem mărturia sf. Pavel însuşi; nici că sf. Pavel aşterne în mod onest pe hârtie mărturia acelora care pretind că L-au văzut pe Domnul nostru după moarte. Dacă atâţia oameni sănătoşi la minte, apostoli şi ucenici ai lui Cristos greşesc, dacă nu pot crede mărturia propriilor lor ochi, dacă o astfel de înşelare poate ţine atât de ferm în stăpânire atât de multe persoane diferite timp de atât de mulţi ani şi devine baza tuturor crezurilor lor şi puterea transformatoare a vieţii lor, atunci nicio mărturie umană nu are nicio valoare; atunci să închidem curţile noastre de justiţie, căci niciun caz nu este dovedit de atât de mulţi martori demni de încredere. Nu!” a spus Cardinalul, pe tonul celei mai profunde convingeri, „Cristos a înviat; şi învierea Lui este dovada cea mai clară a nemuririi omului”.