NERECUNOSCĂTORUL, RĂZVRĂTITUL ABSALOM

2 Sam. 18:1-15

Povestea lui Absalom — Cât de diferit a fost el de tatăl său — Ocaziile sale pierdute — Sfârşitul lui vrednic de dispreţ, ca fiu trădător şi neascultător care căuta sa ia viaţa tatălui său — Tatăl bărbatului — Responsabilitatea părinţilor — Copilul este ceea ce-l fac părinţii — Eugenetica nu este suficientă

„Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri căci aceasta este drept.” Efeseni 6:1.

R5700 W. T. 1 iunie 1915 (pag. 169-170)

„Mai muşcător decât gura şarpelui

este copilul nerecunoscător.”

Studiul nostru de astăzi discută despre moartea lui Absalom. Este destul de clar şi fără comentarii. Totuşi, va fi valoros pentru noi să privim în urmă la viaţa acestui tânăr prinţ şi să luăm aminte la unele din eşecurile lui. În primul rând, naşterea lui n-a avut loc sub auspicii bune. Mama sa, soţia împăratului David, era fiica unui împărat păgân din apropiere. Se poate ca mama sa să fi fost frumoasă, probabil a fost, pentru că Scripturile arată că Absalom era un băiat frumos, un tânăr frumos, având un fel de-a fi plăcut, curtenitor şi era un idol popular. El a avut dezavantajul de a fi membru al familiei regale, căruia nu i s-a cerut să lucreze cu sudoarea feţei.

Absalom ne este adus cu proeminenţă în atenţie prin uciderea fratelui său de tată, Amnon, ca să răzbune onoarea surorii sale. Pentru aceasta el a fugit sub protecţia bunicului său. Astfel el a fost şi mai mult îndepărtat de orice influenţe bune care veneau din partea tatălui său şi a adevăratei religii. După câţiva ani de absenţă, tatăl său, care n-a încetat niciodată să-l iubească şi să-l plângă, a fost convins să-l invite pe Absalom să se întoarcă la Ierusalim — unde timp de încă doi ani a refuzat să-şi primească fiul. Toate aceste influenţe i-au fost nefavorabile tânărului, dar nici una din ele nu-i poate scuza trădarea faţă de tatăl său, împăratul lui Israel.

CONSPIRAŢIA LUI ABSALOM

În toată Ţara lui Israel erau judecători pentru a lua hotărâri în cazurile obişnuite de nemulţumire; dar când hotărârile lor erau nesatisfăcătoare, se făcea apel la împărat ca la o curte superioară. Împăratul David era foarte ocupat cu pregătirea materialelor pentru Templu, care nu urma să se construiască decât după moartea lui. Aceasta se poate să-l fi împiedicat într-o oarecare măsură de la munca sa de judecător superior pentru popor, aşa încât audierea unora dintre cazuri, ca la orice curte superioară, era amânată — celor nerăbdători să primească rezultatele dorite li se părea anevoioasă.

Însă nu suntem siguri că din partea împăratului David exista vreo lipsă cu privire la administrarea justiţiei. Ştim numai că şiretul său fiu, Absalom, s-a făcut foarte popular. Era foarte binevoitor cu poporul, foarte familiar, totdeauna gata să le asculte plângerile; şi el le răspundea foarte şiret, exprimându-şi regretul pentru întârziere şi spunând: Dacă aş fi împărat, ar fi diferit! Astfel, prin înşelăciune, intrigă, minciună, citim că „a furat inima poporului” de la tatăl său. Poporul chiar a început a gândi că dacă ar avea un astfel de om ca împărat, le-ar fi cu mult mai bine. Se pare că ei au pierdut cu totul din vedere faptul că Dumnezeu era Împăratul lui Israel, şi că, aşa cum spune Biblia, împăratul David şedea numai pe Scaunul de domnie al Domnului. 1 Cronici 29:23.

Absalom era un prinţ impresionant, frumos, cu păr lung, ondulat. Mergea în carul său de luptă şi înaintea lui erau cincizeci de alergători iuţi, solii săi. Poporul nechibzuit admira aceasta; şi se pare că cel puţin un om înţelept a fost atras de nebunia molipsitoare a acestei străluciri.

Absalom cunoştea sentimentele religioase ale tatălui său, pe care el se pare că nu le împărtăşea deloc. El şi-a dat seama probabil că nu va fi ales de tatăl său ca succesor şi că timpul pentru un nou împărat nu era prea departe, deoarece împăratul David îmbătrânea. Urmând cursul lui Satan, de ambiţie şi neloialitate faţă de Dumnezeu, Absalom a devenit neloial faţă de tatăl său. El a recrutat o armată, s-a proclamat împărat şi a făcut totul atât de repede şi atât de amănunţit, având simpatia atât de multor oameni cărora le furase inima, încât împăratul David şi armata lui activă şi cei loiali de la curtea sa au fost nevoiţi să fugă că să-şi scape viaţa. Lecţia noastră relatează bătălia care s-a dat între forţele superioare ale lui Absalom şi forţele mai mici ale lui David, care însă erau soldaţi mai pregătiţi. Biruinţa i-a revenit împăratului David. Absalom a fost ucis, în ciuda cererii insistente a lui David către soldaţii săi de a nu-l ucide pe tânăr, fiul său.

Ce contrast avem aici între omul după inima lui Dumnezeu şi omul admirat de popor — scânteietor, atrăgător, ambiţios, înşelător, intrigant, răzvrătit, care a căutat să ia viaţa tatălui său! Omul lui Dumnezeu, în ciuda slăbiciunilor sale, care au fost recunoscute şi de care s-a căit, a avut o inimă loială lui Dumnezeu, fidelă ca acul către pol; şi el a avut o iubire compătimitoare pentru fiul său care şi-a găsit expresie în remarcabilul bocet: „Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău!”

UN PRINCIPIU FOARTE IMPORTANT

Voinţa umană este minunată, aşa încât aproape putem spune că fiecare băiat este răspunzător de propria sa cale. Expresia noastră, om care se realizează prin propriile puteri, nu este deci foarte greşită.

Totuşi, aceasta nu scuză părintele a cărui datorie este să se asigure că se naşte în lume un copil potrivit, rezonabil înzestrat — nu numai frumos pe dinafară, dar şi conştiincios, drept, loial lui Dumnezeu şi principiilor dreptăţii. Nici nu scuteşte pe părinte de a-i forma copilului concepţii de viaţă potrivite, de a-i da educaţie potrivită; pentru că Scripturile spun: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”. Prov. 22:6.

((556))

Într-adevăr, este mare păcat că, cu toată propovăduirea şi învăţarea de secole întregi, atât de puţini părinţi îşi dau seama de obligaţiile lor faţă de copiii pe care-i aduc pe lume. Atât de puţini taţi îşi dau seama că ei sunt protectorii şi îngrijitorii soţiilor şi a tuturor urmaşilor lor; şi nu numai că este datoria şi privilegiul lor de a-şi alege o soţie nobilă, conştiincioasă, pentru a fi mama familiei, dar este şi datoria lor de a o ţine în condiţii favorabile în timpul sarcinii şi de a o ajuta în general să-şi păstreze mintea şi inima curate, iubitoare, nobile, loiale lui Dumnezeu şi principiilor drepte, cu scopul ca copilul lor să aibă un început bun prin naştere, cu un caracter nobil — mai puţin marcat şi pătat de păcat decât ar fi în alte condiţii. Bine spun Scripturile, că oamenii pier din lipsă de cunoştinţă. Osea 4:6.

Este adevărat, de pretutindeni ni se impune atenţiei eugenetica; dar cu ce scop? Oricât de importantă este această învăţătură cu privire la sănătate şi la alegerea potrivită a partenerului de viaţă, devine nesemnificativă în comparaţie cu principiul pe care l-am specificat, şi anume, că mintea mamei în timpul sarcinii îşi lasă amprenta şi influenţează favorabil sau nefavorabil caracterul copilului. Bineînţeles că n-ar fi posibil ca o mamă să dea naştere unui copil perfect; dar cu idealuri înalte, adevărate şi neschimbătoare, fixate pe lucruri curate, nobile şi bune, ştim cu certitudine că copilul ei va beneficia mult, atât fizic şi intelectual, cât şi moral. Pe de altă parte, după cum am arătat în Fotodrama Creaţiei, mama perfectă, Eva, a putut marca şi a marcat pe fiul ei, Cain, cu o dispoziţie de gelozie, de nefericire, care a sfârşit prin omorârea fratelui său.