NIŞTE ÎNTREBĂRI INTERESANTE

W. T. 1 AUGUST 1912 (PAG. 250-251)

ÎNTREBĂRI CARE SE REFERĂ LA RĂSCUMPĂRĂTORUL

Întrebare (1) — În ce perioadă din viaţa lui Isus a fost El om perfect?

Răspuns — El a fost perfect întotdeauna, dar n-a devenit omul perfect până în al 30-lea an al vieţii Sale. La început, „începutul creaţiei lui Dumnezeu” (Apoc. 3:14), El era fără păcat, perfect pe plan spiritual — următorul după Tatăl ceresc. Când S-a umilit pe Sine, în armonie cu Planul divin şi ca să poată fi Răscumpărătorul şi Restauratorul omului, El Şi-a menţinut perfecţiunea, starea fără păcat. Când S-a născut din fecioară, a fost încă „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. A fost pruncul perfect. Crescând până la bărbăţie, perfecţiunea Lui s-a menţinut — a fost băiatul perfect, tânărul perfect, şi în final omul perfect. Astfel citim: „Şi Isus înainta în înţelepciune şi în statură şi era plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52).

Întrebare (2) — A fost Isus, când a atins perfecţiunea omului matur posesorul vieţii veşnice, sau a fost necesar să fie pus la încercare ca om perfect, înainte de a fi socotit vrednic de viaţă veşnică?

Răspuns — După Legea divină, sub care Isus S-a născut în lume, perfecţiunea Sa I-a dovedit vrednicia de viaţă veşnică, exact cum perfecţiunea lui Adam a însemnat viaţă veşnică pentru el. Dar ca şi Adam, care atunci când a fost creat era în relaţie de legământ cu Dumnezeu, prin neascultare, prin ruperea Legământului, a pierdut dreptul la viaţă care era al lui prin acel Legământ divin, tot aşa Isus, ca om perfect, era în relaţie de legământ cu Dumnezeu, şi ca fiinţă umană ar fi putut pierde dreptul Său la viaţă numai prin păcat, sau, altfel, să-şi depună dreptul la viaţă în sacrificiu — ceea ce a şi făcut.

Întrebare (3) — Era Isus, la vârsta de 30 de ani, calificat să Se dea pe Sine ca preţ de Răscumpărare pentru Adam şi rasa lui, sau era necesar ca mai întâi să aibă o încercare personală, sau probă cu privire la loialitatea Sa faţă de Dumnezeu, pentru ca sacrificiul să poată fi acceptat ca preţul de Răscumpărare pentru Adam şi rasa lui?

Răspuns — La vârsta de 30 de ani Isus era calificat şi competent să-Şi prezinte corpul ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”, ca preţul de Răscumpărare al omului — ceea ce a şi făcut. Dumnezeu a acceptat oferirea şi sacrificiul şi Şi-a arătat acceptarea prin ungerea cu Spirit sfânt, prin care L-a conceput pe Isus din nou, de data aceasta la natură divină, ca o răsplată pentru sacrificarea supusă a ceea ce El consacrase spre moarte.

Totuşi, necesitatea unei încercări a Celui care va deveni înlocuitorul omului nu era trecută cu vederea în aranjamentul divin. Două probe sau încercări s-au desfăşurat în acelaşi timp şi amândouă erau necesare. Ca om, El trebuia să dovedească loialitate faţă de principiile dreptăţii reprezentate în Legea divină, altfel nu putea fi un înlocuitor potrivit sau Răscumpărător pentru Adam şi familia sa. Pentru Sine însuşi, pentru a Se dovedi vrednic de natura divină, Isus a trebuit să aibă încercări ca Nouă Creatură. Conceperea Sa de Spirit sfânt putea ajunge la roada naturii divine numai prin îndeplinirea credincioasă a legământului Său de jertfă. De aceea, dacă n-ar fi reuşit să îndeplinească sacrificiul conform legământului, El ar fi dat greş în întregime şi n-ar fi primit marea răsplată a gloriei, onoarei şi nemuririi divine, pe care a primit-o la înviere.

După cum declară Sf. Pavel, „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume” (Fil. 2:9). Întreaga încercare a Domnului nostru a fost în direcţia sacrificării credincioase de Sine, în îndeplinirea voinţei Tatălui — în supunerea la toate lucrurile „scrise în Carte” — în profeţii şi în tipurile Legii. Dacă nu reuşea să-Şi ţină legământul de sacrificiu, nu numai că nu câştiga înălţarea la natura divină, dar ar fi pierdut totul — chiar şi viaţa.

Dar ţinerea legământului Său de sacrificiu, obligatorie asupra Domnului nostru ca Nouă Creatură, a însemnat de asemenea că a ţinut Legea, obligatorie pentru El ca fiinţă umană, pentru că lucrurile cerute de la El sub legământul Său erau în armonie cu Legea. A ţine legământul însemna că trebuia să ţină Legea, şi mult mai mult decât atât — să-Şi jertfească drepturile şi interesele, pe care Legea nu le cerea să fie jertfite.

Întrebare (4) — Dacă Isus ar fi ţinut Legea fără greşeală, dar n-ar fi reuşit în vreo trăsătură a legământului Său de sacrificiu, care ar fi fost starea răscumpărării umane? Ar fi fost plătit preţul de Răscumpărare al umanităţii prin ţinerea perfectă a Legii de către Isus, chiar dacă n-ar fi reuşit în respectarea legământului Său de sacrificiu, şi astfel să nu reuşească să obţină gloria, onoarea şi nemurirea — planul divin? Dacă nu, de ce nu?

Răspuns—În circumstanţele menţionate în întrebarea de mai sus, întregul fapt al răscumpărării ar fi eşuat, în ceea ce Îl priveşte pe Isus. Moartea Sa n-ar fi răscumpărat omul din pedeapsa cu moartea. Într-adevăr, întrebarea presupune o vedere total greşită despre Răscumpărare. Moartea lui Isus a fost o jertfă de Răscumpărare. Adică, a fost o moarte sacrificială cu intenţia de a răscumpăra pe Adam şi tot ce s-a pierdut prin neascultarea sa. Dar o jertfă de Răscumpărare este un lucru, şi plătirea preţului Răscumpărării este alt lucru. De exemplu: Isus Şi-a făcut lucrarea perfect; ea a avut aprobarea divină; preţul de Răscumpărare s-a depus şi a fost satisfăcător pentru Tatăl, iar Isus a fost răsplătit pentru loialitatea şi ascultarea Sa manifestată în acel sacrificiu Răscumpărător; dar valoarea acelui sacrificiu, suficient pentru a fi rezolvarea sau satisfacerea pentru păcatele întregii lumi, încă nu s-a aplicat.

Meritul acelui sacrificiu este în mâinile Dreptăţii divine, supus aplicării pentru păcatele întregii lumi imediat ce timpul lui Dumnezeu va fi sosit. Dar acel timp n-a sosit încă şi lumea nu este răscumpărată încă, nici chiar într-un sens juridic. Prin urmare, noi citim: „toată lumea zace în cel rău” şi toţi sunt „copii ai mâniei” (1 Ioan 5:19; Efes. 2:3). Dacă preţul de Răscumpărare s-ar fi aplicat şi ar fi fost acceptat, lumea n-ar zăcea în mâinile Celui Rău şi n-ar mai fi „copii ai mâniei”.

Înainte ca meritul sacrificiului lui Isus să poată fi aplicat ca preţ de Răscumpărare pentru păcatele lumii — pentru a asigura eliberarea lumii din condamnarea divină şi predarea ei lui Isus, şi stabilirea Împărăţiei Sale pentru binecuvântarea ei — înainte ca toate aceste lucruri, sau vreunul din ele să poată avea loc conform Programului divin, alt lucru trebuie să se facă. Acest alt lucru este chemarea, acceptarea şi conceperea la natură divină a unei clase alese „a Bisericii celor Întâi-Născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evr. 12:23). Aceasta este lucrarea care a progresat timp de aproape 19 secole. Imediat ce aceasta va fi completată, gloriosul Răscumpărător împreună cu clasa Miresei Lui înălţate, vor inaugura domnia Sa glorioasă de o mie de ani, legându-l pe Satan şi introducând Noua Dispensaţie, pe care întreaga creaţie gemândă o aşteaptă atât de mult — Rom. 8:22, 19.

Astfel, se va vedea că încercarea Domnului nostru, care a început la Iordan la timpul consacrării Sale şi s-a terminat la Calvar, a fost dublă, şi cele două încercări au progresat simultan, şi să nu fi reuşit în una sau alta însemna pierdere totală. Ca om, din punct de vedere uman, născut sub Lege, El a fost obligat să ţină Legea în fiecare amănunt. Nereuşita ar fi însemnat moarte. Ca Nouă Creatură, care a intrat într-un legământ de jertfă, Domnul nostru era obligat să sacrifice de bună voie şi supus, viaţa Sa, drepturile Sale, tot ce poseda, în armonie cu conducerea providenţei divine. „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (n 18:11). Să nu fi reuşit să facă un sacrificiu complet, deplin, L-ar fi costat totul şi nu ar fi îndeplinit nimic cu toate experienţele şi loialitatea Lui de dinainte.

Credincioşia Domnului nostru în sacrificiu în timpul celor trei ani şi jumătate ai serviciului Său, nu a adăugat nimic la perfecţiunea pe care a avut-o la Iordan. El a fost perfect şi un sacrificiu acceptabil de la început, şi numai Şi-a menţinut acea perfecţiune şi acea acceptare la Tatăl „credincios până la moarte”. Prin urmare, El a ajuns la slava prezentă şi este pregătit pentru a fi Marele Preot milos şi credincios al lumii, şi de asemenea are meritul sacrificiului Său în mâinile Dreptăţii, gata ca la timpul stabilit, la sfârşitul acestui Veac, să fie aplicat pentru ştergerea păcatelor întregii lumi.

Biserica are parte de beneficiile morţii Domnului nostru într-un mod diferit de cel al lumii. Ea are meritul Răscumpărătorului atribuit prin credinţă (datorită credinţei) — pentru a acoperi slăbiciunile şi defectele cărnii ei, aşa încât carnea ei să poată fi prezentată sfântă şi acceptabilă Tatălui prin Răscumpărătorul, care-i atribuie meritul sacrificiului Său şi o face acceptabilă ca parte a propriului Său sacrificiu. „Dacă răbdăm (cu El) vom şi împărăţi împreună cu El”; „Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”; „Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”; „împlinesc ce lipseşte necazurilor lui Cristos” (2 Tim. 2:12; Rom 8:17; 12:1; Col. 1:24). Acestea sunt unele din invitaţiile oferite Bisericii care acum se califică pentru a fi membri ai Preoţimii Împărăteşti în marea lucrare de binecuvântare şi ridicare a omenirii, după cum Dumnezeu a stabilit şi a promis mai înainte.

UN TEXT ADĂUGAT

Întrebare — Te rog explică Apoc. 20:5: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani”.

Răspuns — Teologii sunt de acord că acest text este o adăugire. Trebuie totuşi să ne amintim că este un lucru a fi legal sau oficial mort, şi alt lucru a fi mort în mod real. Dar cum le-a spus Isus unora, El i-a recunoscut ca fiind vii numai pe cei care L-au acceptat. Cei care n-au pe Fiul n-au viaţă în nici un sens sau grad; cei care au pe Fiul le este socotit începutul vieţii. Lumea în timpul miei de ani va avea ocazia nu numai să fie trezită ci să aibă viaţă deplină. De aceea, dacă după ce sunt treziţi vor înainta şi vor asculta de legile Împărăţiei, ei vor fi ridicaţi sus, sus, sus, afară din moarte, la perfecţiune şi viaţă.

ÎNTREBĂRILE BIBLICE, CEA MAI MARE

PROBLEMĂ A UNUI PREDICATOR.

Întrebare —Dacă Biblia a fost greşit interpretată în multe puncte vitale, cum să înţelegem Biblia, dacă nu suntem destul de educaţi ca să ştim aceste lucruri?

Răspuns — Predicatorii sunt mai puţin în stare să interpreteze Biblia decât oricare altă clasă de oameni din lume. Seminariile teologice nu învaţă interpretarea Bibliei ci instruiesc studentul cum să apere diferitele crezuri şi cum să înăbuşe investigaţia şi să-l facă pe cercetător să se simtă prost. Nimic nu-l deranjează mai mult pe un predicator decât întrebările Biblice.

Sfatul nostru pentru cei care vreau să cunoască Adevărul este să cerceteze Scripturile şi să folosească Concordanţele şi orice ajutor biblic care-l va ajuta în înţelegerea potrivită şi raţională a scripturilor. Dar asiguraţi-vă că subiectul este abordat onest şi cu rugăciune, cu o dorinţă de a cunoaşte Adevărul şi fără prejudecăţi sectare. Amintiţi-vă cuvintele Învăţătorului: „Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).

MARELE ÎNVĂŢĂTOR A EXPUS IGNORANŢA SADUCHEILOR.

Întrebare — „La înviere, soţia căruia … va fi ea” (Mat. 22:28) dacă a avut mai mulţi soţi?

Răspuns — Saducheii, agnosticii, care nu credeau în înviere, au încercat să prindă în cursă pe Marele Învăţător punând una din întrebările lor încuietoare. Şapte fraţi s-au căsătorit pe rând cu aceeaşi femeie şi toţi au murit înainte să moară ea. „La înviere, soţia căruia … va fi ea?” Ei n-au întrebat, a cui nevastă va fi ea în ceruri sau în purgatoriu sau în chin veşnic, pentru că nici Isus şi nici evreii nu aveau o astfel de învăţătură. Fariseii şi Isus învăţau învierea morţilor, iar Saducheii au pus această întrebare sarcastică împotriva acestei învăţături.

Remarcaţi măreţia răspunsului Învăţătorului: „Vă rătăciţi, necunoscând nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Mat. 22:23-33). Voi nu înţelegeţi învăţătura Scripturilor cu privire la asemenea chestiuni, şi prin întrebarea voastră ignoraţi marea putere divină, care la înviere va fi exercitată ca să îndepărteze toate dificultăţile situaţiei. Apoi Marele Învăţător a continuat să le spună că acei care vor ajunge (treptat) la înviere — cei care vor ajunge la o înviere completă din starea păcatului şi a morţii, „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” ci vor fi fără sex, cum sunt îngerii. Astfel întrebarea Saducheilor, care se presupunea a fi mare şi fără răspuns, a pălit şi le-a fost demascată ignoranţa.