Noua Creaţie – Studiul II

Noua Creaţie

Noua Creaţie este separată şi distinctă de toate celelalte – De ce este aleasă dintre creaţia umană mai degrabă decât dintre celelalte – Obiectivul alegerii ei – Misiunea ei prezentă şi viitoare – Cum este concepută şi născută pentru o natură nouă – Legătura strânsă a tuturor membrilor unul cu altul şi cu căpetenia, capul şi mirele lor – Dezvoltarea şi probele membrilor ei – Al şaselea simţ al Noii Creaţii, sau simţul spiritual pentru discernerea lucrurilor spirituale – După ce nume trebuie să fie cunoscută Noua Creaţie, pentru a fi loială capului şi pentru a nu se separa de nici unul dintre fraţi?

Biserica Veacului Evanghelic este adesea menţionată în Scripturi ca o Creaţie Nouă – membrii ei finali, biruitorii, fiind în mod specific menţionaţi ca „Creaţii Noi” în Cristos Isus (2 Cor. 5:17). Din nefericire însă, a devenit un obicei la creştinii deplin consacraţi, ca şi la ceilalţi, să citească cuvintele inspiraţiei divine într-o manieră încâlcită, ceţoasă, care nu reuşeşte să dea cuvintelor ei importanţa lor reală şi care lipseşte pe cititori de multă binecuvântare, mângâiere şi instruire, pe care le-ar putea primi dacă doar ar urma o cale mai raţională şi ar fi mai plini de spiritul uceniciei – cu dorinţa de a înţelege revelaţia divină. Dificultatea pare să conste în mare măsură în faptul că cititorii obişnuiţi ai Cuvântului nu se aşteaptă să fie învăţaţi de el, ci îl citesc într-o manieră mai degrabă mecanică, ca o datorie sau ca un repaus; iar când doresc informaţii referitoare la planul divin, recurg la comentarii şi catehisme. Acestea, ca şi învăţătorii care sunt în viaţă, ar trebui să fie o mână de ajutor în îndrumarea peregrinilor Sionului spre o cunoştinţă mai clară a caracterului şi planului divin; dar, din nefericire, ei sunt adesea tocmai contrariul acesteia. Adeseori întunecă ((60)) şi dezorientează judecata şi răstălmăcesc Cuvântul divin, iar cei care se încred în ei sunt mai degrabă îndepărtaţi de la lumină decât să fie conduşi spre ea.

Această îndrumare greşită nu este intenţionată, căci atât învăţătorii cât şi autorii, presupunem, prezintă cititorilor tot ce au mai bun. Originea problemei este departe în trecut. Cu mai bine de 1800 de ani în urmă, când apostolii „au adormit”, vrăjmaşul, Satan, a avut mână liberă în Biserică, câmpul de grâu al Domnului; şi după cum a profeţit pilda Domnului, el a semănat din plin neghina erorii (Mat. 13:24, 36-43). Aceste erori au deformat şi denaturat fiecare adevăr al revelaţiei divine, cu rezultatul că înainte de ivirea secolului al patrulea câmpul de grâu al Domnului a devenit practic un câmp de neghină, având proporţional doar o mică minoritate de grâu în el. Întunecimea erorii s-a lăsat tot mai mult asupra Bisericii şi timp de zece secole „Taina Fărădelegii” a predominat şi întuneric des a acoperit popoarele. Aceste zece secole sunt denumite astăzi „Veacurile Întunecate” de către o mare parte dintre oamenii cei mai inteligenţi ai „lumii creştine”, şi să ne amintim că în mijlocul acestui întuneric des şi-a avut începutul Mişcarea Reformei. Lumina reformatorilor a început să strălucească în mijlocul întunericului, şi, mulţumim lui Dumnezeu, ea a devenit tot mai strălucitoare de atunci încoace! Să nu ne mire totuşi că reformatorii înşişi, educaţi în acel întuneric mare, au fost mai mult sau mai puţin contaminaţi de el şi că n-au reuşit să se cureţe imediat de erorile lui pângăritoare; mai degrabă am fi considerat pur şi simplu un miracol dacă aceştia ar fi ieşit brusc din întunericul des la lumina deplină, clară a caracterului şi planului divin.

Problema printre urmaşii reformatorilor din ultimele trei secole a fost că ei au considerat meritoriu să accepte crezurile formulate în acea perioadă a Reformei şi s-au mândrit cu ele, considerând neortodox orice alt progres spre lumină. Dimpotrivă, atât ei cât şi noi, deşi onorăm pe reformatori şi ((61)) ne bucurăm de fidelitatea lor, trebuie să ne amintim că ei n-au fost luminile Bisericii, că ei nu i-au fost daţi Bisericii ca şi conducători, ci au fost doar ajutoare. Îndrumătorii stabiliţi divin au fost, mai întâi de toate, Domnul nostru; în al doilea rând, apostolii inspiraţi, păstraţi şi îndrumaţi de El; şi, în al treilea rând, oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu din vechime, care au vorbit şi au scris cum au fost mişcaţi de Spiritul sfânt pentru instruirea noastră. Datorită faptului că Domnul le-a permis reformatorilor să vadă o sclipire din adevărata lumină, ei au putut să discearnă în parte ce des era întunericul care-i înconjura şi să facă efortul eroic pe care l-au făcut, ca să scape de el şi să ajungă iarăşi în lumina cunoştinţei lui Dumnezeu, care străluceşte pe faţa lui Isus Cristos Domnul nostru, şi care, prin cuvintele Sale şi prin cuvintele apostolilor, ne este dată ca o candelă pentru picioarele noastre şi ca o lumină pentru paşii noştri, făcând cărarea celui drept ca lumina strălucitoare „care merge mereu crescând până la miezul zilei”. Acum oricine vrea să fie urmaş al Domnului şi urmaş al luminii trebuie să fie atent ca, în timp ce nu ignoră mijloacele umane şi slujirea lor, pe cale orală şi prin pagina scrisă, trebuie să accepte de la aceştia numai acel sprijin care l-ar ajuta în aprecierea mesajului inspirat înregistrat în Scripturi: „Căci dacă nu vorbesc după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isa. 8:20, Biblia interlineară ebraico-engleză, J. P. Green – n.e.).

În studiile anterioare am văzut că Domnul nostru Isus, cu mult înainte de a deveni „Omul Isus Hristos”, a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”; am văzut o dezvoltare progresivă printre creaţiile lui Dumnezeu făcute de Preaiubitul Fiu şi prin El – heruvimi, serafimi, îngeri, diferite ordine de fiinţe spirituale, în privinţa cărora puţin ne-a fost descoperit. Tocmai am terminat o examinare a creaţiei pământeşti şi în lumina revelaţiei divine am văzut ce grandioasă va fi desăvârşirea ei în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit”. Însă ((62)) Scripturile ne prezintă Creaţia Nouă, care este acum în analiză, ca fiind cu totul separată şi distinctă de ordinele de îngeri şi de oameni. Tatăl ceresc a fost mulţumit de fiecare trăsătură a lucrării Sale, fiindcă toată „lucrarea Lui este perfectă” şi fiecare clasă sau ordin este perfect în sine, sau va fi perfect când va fi introdus marele Jubileu la care s-a făcut referire într-un capitol anterior. Crearea acestor diferite ordine nu trebuie ca atare să fie înţeleasă că ar însemna nemulţumire din partea Creatorului şi o încercare de a face ceva mai bun sau mai satisfăcător, ci mai degrabă trebuie să vedem în aceasta o ilustrare a „înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu”. Varietatea pe care o vedem în natură la flori, iarbă, copaci, şi printre animale, ilustrează acest lucru – fiecare este perfect în felul său şi pe planul său. Nu din cauză că a fost nemulţumit de trandafir au fost produse garoafa şi panseaua, ci varietatea în formă, frumuseţe şi miros ne dau doar o mică idee despre lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea minţii divine – diversitate armonioasă; frumuseţe şi perfecţiune exprimată în diferite forme, modele şi culori. Tot aşa este şi cu creaţiile inteligente – fiii lui Dumnezeu de pe diferitele planuri de existenţă.

Din acest punct de vedere ne dăm seama că, indiferent câte creaţii va aduce Dumnezeu în existenţă, nu va exista prilej de gelozie între ele, deoarece fiecare fiind perfectă pe propriul ei plan şi în propria ei sferă, va fi satisfăcută pe deplin cu propria ei stare şi o va prefera cu adevărat pe aceea oricărei alteia; întocmai cum un peşte este mai mulţumit să fie peşte decât pasăre, şi, invers, pasărea este mai mulţumită cu natura ei: tot aşa omenirea, când va fi restabilită la perfecţiune umană în condiţii edenice, va fi absolut satisfăcută cu acele condiţii, aşa încât oamenii nu vor râvni să fie îngeri de nici un grad sau stare şi nici nu vor râvni cea mai înaltă dintre toate naturile, acordată noii creaţii, anume, „firea dumnezeiască” (2 Pet. 1:4). Nici îngerii nu vor râvni natura şi condiţiile heruvimilor şi serafimilor, sau ale omului – şi nici natura divină. Toţi vor înţelege în cele din urmă că natura divină este cea mai înaltă dintre toate; că are calităţi şi condiţii care le depăşesc pe ale tuturor ((63)) celorlalte naturi; totuşi sub aranjamentul divin fiecare natură va fi atât de complet în armonie cu propriile condiţii, mediu şi perfecţiune, încât fiecare va fi satisfăcut cu propria sa stare.

Când Iehova Dumnezeu a plănuit Noua Creaţie – părtaşi naturii divine (2 Petru 1:4) – părtaşi la propria Sa „slavă, cinste şi nemurire” (Rom. 2:7, Cornilescu – n. e.) – El a hotărât că nimeni nu putea fi creat pentru o poziţie atât de înaltă şi apoi să fie încercat, ci, dimpotrivă, indiferent cine vor fi făcuţi membri ai Noii Creaţii, trebuie mai întâi să fie încercaţi şi să-şi dovedească în mod absolut loialitatea faţă de Creatorul lor şi faţă de principiile guvernării Sale drepte pentru ca ei să poată fi ridicaţi la această stare înaltă – la această Nouă Creaţie de natură divină. Tocmai am văzut cum a fost aranjată încercarea şi probarea omului în privinţa vredniciei sale de viaţă veşnică – perfecţiunea umană originară în care el a fost creat, căderea lui, răscumpărarea lui şi recuperarea şi restabilirea tuturor celor din rasa lui care vor fi găsiţi vrednici. Tocmai am văzut că îngerii au fost creaţi în sfinţenia şi perfecţiunea naturii lor şi au fost ulterior încercaţi şi probaţi; dar este evident că o procedură similară în legătură cu Noile Creaturi de natură divină (şi anume, crearea lor în perfecţiunea acestei naturi şi încercarea lor ulterioară) n-ar fi potrivită. De ce? Pentru că un element de cea mai mare importanţă al naturii divine este nemurirea, şi când ajungem să înţelegem că acest cuvânt înseamnă o stare în care moartea nu este posibilă*, putem uşor vedea că, să fi creat unele fiinţe pe plan divin, nemuritoare, pentru care moartea nu este posibilă, şi numai după aceea să le fi încercat, să le fi probat, ar fi însemnat că, dacă vreunele nu s-ar fi ridicat la înălţimea normei cerute, de loialitate absolută faţă de Dumnezeu, ele ar fi fost călcătoare de lege nemuritoare, care nu puteau fi distruse şi a căror existenţă continuă de-a lungul eternităţii ca şi călcătoare de lege, ca păcătoase, ar fi însemnat tot atâtea neajunsuri, tot atâtea pete pe frumoasa creaţie a universului, frumoasă cum Dumnezeu are intenţia ca aceasta să fie în cele din urmă. Ne ((64)) dăm seama atunci de această înţelepciune adâncă a planului pe care Dumnezeu l-a adoptat în privinţa acestei clase, care are cea mai înaltă favoare dintre toate creaturile Sale – prin aceea că-i încearcă sever, decisiv, în timp ce aceştia sunt încă muritori, membri ai unei alte creaţii, de natură supusă morţii.

*Vezi Vol. V, pag. 389

Dacă ne plasăm în minte alături de marele Creator, ca prieteni intimi ai Săi, şi ne imaginăm filosofia aranjamentului divin pentru această Creaţie Nouă, ni-L putem imagina pe Iehova Dumnezeu meditând în privinţa acestei Creaţii Noi astfel: Cărei clase a fiilor lui Dumnezeu să-i dăruiesc Eu acest privilegiu distins, de a fi transformaţi la acest ordin sau clasă supremă a creaturilor Mele? Fiecare ordin este deja în chipul Meu – om, îngeri, heruvimi, serafimi şi arhanghel – toţi vor fi fericiţi în cel mai înalt grad, fiecare în perfecţiunea şi starea sa proprie, când planul Meu va fi ajuns la culmea lui şi când încercările se vor fi sfârşit – dar căreia dintre ele să-i ofer această binecuvântare şi posibilitate, cea mai mare dintre toate – de a deveni „părtaşi firii dumnezeieşti?” Natural, Întâiul-Conceput a venit prompt în mintea Tatălui, El fiind deja Cel mai presus, Cel mai important dintre toate miriadele, deja alături de El, dumnezeul, puternicul, prin care El crease toate lucrurile şi care în toate amănuntele Îşi arătase fidelitatea şi loialitatea faţă de Tatăl şi Creatorul Său. Lui, prin urmare, I se va acorda posibilitatea obţinerii naturii divine şi a gloriei, onoarei şi nemuririi acesteia. „Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El” – „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc” (Col. 1:18, 19). El avea deja întâietate faţă de toţi ceilalţi, şi folosind-o credincios era în mod natural primul în ordinea avansării la oricare din onorurile şi demnităţile mai înalte pe care le avea Tatăl de dat. Celui care are i se va mai da şi va avea de prisos: credincioşia îşi va avea răsplata ei, chiar dacă aceasta va însemna că acel credincios trebuie să fie supus la încercări, experienţe şi disciplinări din cele mai severe. Chiar dacă era Fiu, cel mai loial Fiu, cel mai devotat Fiu, nu I se putea da o parte în această natură divină, fără ca mai întâi de toate credinţa şi loialitatea să-I fie supuse celor mai severe încercări.

((65))

Acest plan general pentru Noua Creaţie şi această alegere a Singurului Conceput pentru a fi capul şi cel mai important din Noua Creaţie – supus încercărilor, disciplinărilor, umilirilor şi altor experienţe necesare pentru a-I dovedi vrednicia – fuseseră deja hotărâte în sfatul divin înainte de a fi creat omul. Lui Dumnezeu Îi era cunoscut mai dinainte că creatura Sa umană va cădea; El hotărâse că sentinţa ei va fi moartea; şi El aranjase mai dinainte ca proba la care să-L supună pe Singurul Conceput să fie ca, din proprie voinţă, El să devină Răscumpărătorul omenirii, şi printr-o jertfă atât de mare cum implica acest lucru, să-Şi manifeste loialitatea faţă de Tatăl şi credinţa în El. Astfel, în planul divin El a fost „Mielul înjunghiat înainte de întemeierea lumii”. Din acest punct de vedere observăm că, departe de a fi forţat să devină răscumpărătorul omului – departe ca prin această cerinţă Tatăl să facă nedreptate faţă de Fiul, aceasta a fost pregătirea Lui de către Tatăl pentru marea înălţare – mai presus de îngeri, domnii şi puteri, şi de orice nume care se poate numi, ca părtaş al propriei Sale naturi şi părtaş la propriul Său tron. Evr. 1:4; Efes. 1:21.

Din acest punct de vedere nu ne putem mira că apostolul vorbeşte despre faptul că Domnul nostru „pentru bucuria care-I era pusă înainte” a preluat sarcina de a fi Răscumpărătorul nostru (Evr. 12:2). Bucuria n-a constat numai în anticiparea celui mai înalt loc în Noua Creaţie, cu mult mai presus decât toate celelalte creaţii, dar putem presupune în mod raţional că aceasta a fost o parte din ea. Cu toate acestea, observăm că Răscumpărătorul nostru în rugăciunea Sa către Tatăl, în timp ce trecea prin încercări, cu modestia Sa caracteristică, nu S-a referit la marea demnitate, glorie şi nemurire promisă şi aşteptată, ci, cu o minunată simplitate şi smerenie, El a cerut numai să fie restabilit la starea de dinainte, ca şi cum aprecia că era o onoare suficientă faptul că fusese ales de Tatăl ca agentul Său care să îndeplinească şi alte aspecte ale planului divin, după cum El fusese deja agentul onorat în crearea tuturor lucrurilor care au fost făcute (Ioan 1:3). Cuvintele Sale simple au fost: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava ((66)) pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Dar răspunsul Tatălui a fost plin de semnificaţie, când a zis: „Te-am preamărit (onorat) şi Te voi mai preamări (onora)”. Ioan 12:28 – Manuscrisul Vatican.

Dar, mai departe, Tatăl hotărâse în Sine ca Noua Creaţie să nu fie formată numai dintr-un individ, ci El să aibă „fraţi” (Evr. 2:17). Cine să fie aceşti fraţi? Din ce clasă vor fi ei selecţionaţi? Dintre heruvimi? Dintre serafimi? Dintre îngeri? Sau dintre oameni? Din oricare clasă ar fi, ei trebuie să fie supuşi exact aceloraşi încercări care au fost cerute de la Singurul Conceput; pentru acelaşi motiv, că ei vor împărtăşi gloria, onoarea şi nemurirea Lui. Proba la care a fost supus El a fost proba ascultării – „până la moarte” (Filip. 2:8), şi, de aceea, toţi care vreau să aibă parte cu El de natura divină, ca Noi Creaturi, trebuie să aibă parte cu El şi de probe, suferinţe şi încercări, şi trebuie să se dovedească credincioşi chiar până la moarte. Dacă oferta le-ar fi fost făcută membrilor vreunei clase sau naturi îngereşti, ar fi însemnat un program divin diferit de acela pe care-l vedem acum ducându-se la îndeplinire. Am văzut că sfinţii îngeri au primit experienţa şi cunoştinţa prin observaţie, mai degrabă decât prin contact cu păcatul şi moartea; şi a presupune printre îngeri o astfel de situaţie care să le fi permis unora dintre ei să moară, ar fi însemnat o stare reală de păcat printre ei şi persecutarea unora de către alţii etc., pentru a produce o astfel de stare de moarte; sau ar fi însemnat ca unii dintre îngeri să-şi lase natura mai înaltă, aşa cum a făcut Domnul Isus, şi să devină oameni „pentru suferinţa morţii”. Dumnezeu n-a adoptat acest plan; dar, fiindcă în planul Său păcatul şi pedeapsa lui, moartea, vor fi ilustrate prin omenire, El a hotărât să aleagă restul Noii Creaţii dintre oameni. Astfel nu numai încercarea Singurului Conceput va fi în legătură cu omenirea, cu păcatul şi moartea care predomină printre oameni, dar în mod asemănător, toţi cei care vor moşteni împreună cu El ((67)) Natura cea Nouă vor avea oportunităţi, experienţe şi încercări asemănătoare. Astfel, Singurul Conceput, numit Isus, mai apoi Cristosul, Unsul, va deveni un model şi un exemplu pentru ceilalţi membri ai Noii Creaţii, tuturor acestora cerându-li-se să se conformeze asemănării Sale de caracter – să devină „asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29). Aici, ca şi peste tot, vedem o manifestare a economiei în diferitele aspecte ale planului divin: acţiunea păcatului şi a morţii într-un singur domeniu al creaţiei a fost suficientă; aceasta se va dovedi nu numai o lecţie şi o încercare mare pentru oameni, precum şi o importantă lecţie obiectivă pentru îngeri, dar şi o lecţie hotărâtoare pentru cei care vor fi socotiţi vrednici de o parte în Noua Creaţie.

Faptul că scrierile Noului Testament – învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor – sunt adresate acestei clase a „Noii Creaturi”, sau celor care se gândesc la paşii de credinţă şi ascultare necesari ca să-i plaseze în această clasă, a făcut pe mulţi să tragă concluzia, contrar Scripturilor, că scopurile lui Dumnezeu sunt aceleaşi pentru toată omenirea. I-a făcut să treacă cu vederea faptul că chemarea prezentului Veac Evanghelic este în mod special numită „chemare de sus”, „chemare cerească” (Filip. 3:14; Evr. 3:1). Neputinţa de a recunoaşte că Dumnezeu a avut, şi are încă, un plan de mântuire pentru întreaga lume, şi un plan cumva diferit, de mântuire specială pentru Biserica acestui Veac Evanghelic, a dus la confuzie de gândire printre comentatori, care nu discern diferenţa între clasa aleasă cu binecuvântările ei şi clasa mult mai mare a celor nealeşi cu binecuvântările ei, care vor veni la timpul cuvenit prin cei aleşi. Ei au presupus că planul lui Dumnezeu se va sfârşi când alegerea va fi completă, în loc să vadă că acesta va fi atunci numai începutul în privinţa naturii umane şi a mântuirii prin restabilirea intenţionată pentru lume în general – toţi cei care o vor primi pe baza condiţiilor Domnului.

((68))

Această nesiguranţă în gândire şi neputinţa de a recunoaşte diferenţa dintre cele două mântuiri – aceea a Bisericii pentru o natură nouă, cea divină, şi aceea a lumii prin restabilirea la deplină perfecţiune a naturii umane – au dus la multă confuzie şi amestecătură în mintea acestor învăţători ai scripturilor care se aplică la cele două mântuiri, aşa încât ei se gândesc la cei mântuiţi când dintr-un punct de vedere, când dintr-altul. Unii se gândesc şi vorbesc despre ei ca despre fiinţe spirituale, totuşi confundă fiinţele lor spirituale în glorie, onoare şi nemurire cu fiinţele umane, imaginându-şi că au carne, oase etc., în starea spirituală. Alţii pun în centrul gândirii lor restabilirea umană şi îşi imaginează un paradis restabilit pe pământ, Domnul şi sfinţii locuind în el, în ceea ce ei numesc corpuri spirituale, fără să discearnă sensul real al cuvântului „spiritual”; altfel ei ar şti că în timp ce un corp spiritual este adaptat la condiţii spirituale şi n-ar fi decât împovărat de condiţiile sau elementele trupeşti, tot aşa, corpul uman sau pământesc este în mod cuvenit adaptat la condiţiile pământeşti, şi dacă ar fi în vreun grad eternizat, ar fi o monstruozitate care n-ar corespunde nici intenţiei divine, nici naturii umane.

Frumuseţea şi simetria planului divin se pot vedea clar numai prin recunoaşterea Noii Creaţii; că viitorii ei membri sunt chemaţi de Dumnezeu ca să fie separaţi, deosebiţi de natura umană; că există o „chemare cerească” sau „chemare de sus”; şi pe lângă faptul că-şi întăresc chemarea şi alegerea, ei au o lucrare dublă de făcut în legătură cu familia umană din care sunt selecţionaţi. 1) Să fie agenţii lui Dumnezeu în adunarea clasei alese, dând în acelaşi timp un mesaj de mărturie pentru lume, ca membri ai preoţimii ispăşitoare, suferind din partea lumii datorită credincioşiei lor şi datorită orbirii lumii. 2) Să constituie, împreună cu Domnul şi Conducătorul lor, o preoţime împărătească spirituală, divină, în ale cărei mâini vor fi încredinţate interesele şi afacerile lumii pentru corectarea şi ridicarea fiecărui membru ((69)) ascultător al rasei – mijlocind între Dumnezeu şi om şi stabilind printre oameni o împărăţie de dreptate conform programului divin pentru instruirea şi restabilirea omului.

Se va vedea imediat că nu se putea găsi nici o altă clasă de fiinţe atât de bine adaptate intenţiei divine de a conduce şi binecuvânta lumea. Identitatea lor umană iniţială, de „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, îi face pe deplin familiari cu slăbiciunile, imperfecţiunile, ispitele şi încercările la care omenirea este expusă prin păcat şi prin slăbiciunile fizice; şi aceasta îi pregăteşte să fie conducători moderaţi şi preoţi miloşi, deoarece deplina lor perfecţiune în natura divină îi va califica pentru a fi atât absolut drepţi, cât şi iubitori în toate deciziile lor ca judecători în acea zi de judecată a lumii*.

*Vezi Vol. I, cap. 8 – Ziua de Judecată

Dar, deşi această mare şi importantă lucrare de ridicare, conducere, binecuvântare şi judecare a omenirii şi a îngerilor căzuţi va fi, ca lucrare, în mod special încredinţată acestor Noi Creaturi de natură divină, şi deşi nici o altă fiinţă din tot universul nu va fi atât de bine pregătită ca ei să facă această lucrare (pentru care ei sunt în mod special antrenaţi şi pregătiţi sub îndrumare divină), totuşi, în nici un caz misiunea sau lucrarea lor nu va fi numai aceasta. Dimpotrivă, mia de ani de domnie va constitui numai începutul exercitării gloriei, onoarei şi nemuririi acestor Creaturi Noi. La încheiere, când Împărăţia va fi predată lui „Dumnezeu şi Tatăl”, precum şi omenirii ca agenţii slăviţi ai Tatălui ca să stăpânească pământul, o sferă încă şi mai largă pentru exercitarea gloriei, onoarei şi nemuririi se va deschide înaintea Creaţiei Noi; căci, nu este oare scris că Tatăl ceresc L-a făcut părtaş pe Fiul Său nu numai la natura Sa divină, ci şi la tronul Său – şi că Fiul a şezut cu Tatăl pe tronul Lui? (Apoc. 3:21). Şi chiar dacă într-un sens El lasă poziţia aceea oficială în timpul Veacului Milenar pentru a putea administra în mod special afacerile domeniului şi achiziţiei Sale pământeşti, în mod sigur aceasta nu înseamnă că, ((70)) sfârşindu-Şi în sensul cel mai deplin lucrarea pe care I-a dat-o Tatăl de făcut, El va fi mai puţin glorios sau va ocupa o poziţie mai puţin distinsă decât aceea acordată Lui când S-a înălţat la cer, după ce prin jertfirea de Sine a plătit pentru noi pedeapsa păcatului.

Nu ştim ce lucrări mari poate avea Creatorul în vedere în privinţa viitorului pentru Singurul şi preaiubitul Său Fiu Conceput, pe care L-a pus „moştenitor al tuturor lucrurilor”; dar ştim chiar din gura Învăţătorului nostru că avem făgăduinţa că, atunci când vom fi glorificaţi, vom fi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este, împărtăşindu-I gloria, şi „astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. Prin urmare, indiferent care vor fi activităţile viitoare ale Singurului Conceput ca „moştenitor al tuturor lucrurilor”, noi vom fi cu El, vom participa la lucrarea Lui şi ne vom împărtăşi de gloria Lui şi de natura Lui. Deşi Cuvântul scris al lui Dumnezeu ne duce numai până aici, nu poate fi un sacrilegiu pentru noi să privim în cartea naturii, în lumina planului divin, şi, folosind Cuvântul divin ca telescop, să discernem că diferitele planete şi lumi care ne înconjoară în toate direcţiile nu sunt făcute nici ele în zadar; şi că odată, cândva, pe acestea vor fi lucrări de creare; iar când va veni timpul acela, Cel care are întâietate în toate lucrurile va continua să aibă întâietate şi va rămâne cel mai important în conducerea tuturor forţelor divine. Nu trebuie să anticipăm o repetare pe alte planete a experienţelor cu păcatul din lumea noastră, Pământul, ci, dimpotrivă, putem rămâne asiguraţi că această singură manifestare a păcătoşeniei „peste măsură a păcatului” şi a rezultatelor lui groaznice poate fi şi va fi folosită de Domnul ca o lecţie continuă pentru fiinţele care încă vor mai fi create după chipul Său în alte lumi, care vor învăţa prin observaţie şi instruire în loc de a învăţa prin experienţă.

Cu Satan şi cu toţi emisarii lui nimiciţi, cu tot răul şi influenţele dăunătoare nimicite – cu Biserica glorificată după ce a fost înţelepţită prin experienţă, pentru a instrui aceste creaturi perfecte din alte lumi – cu învăţători, posibil luaţi de pe acest pământ, care vor poseda cunoştinţă şi experienţă prin ((71)) atingere cu păcatul, şi cu încurajarea şi binecuvântarea Domnului, cât de înţelepţi vor putea deveni aceştia în privinţa a ceea ce este corect şi greşit, şi a răsplăţii care decurge din aceasta! Învăţătorii le vor putea spune despre amănuntele marii răscoale a lui Satan, marele înşelător al omenirii; despre grozava cădere a omenirii în păcat şi suferinţă; despre marea răscumpărare de sub acestea; despre înalta răsplată a Răscumpărătorului şi a moştenitorilor împreună cu El; despre privilegiile binecuvântate ale restabilirii acordate oamenilor; şi că toate acestea au fost lecţii şi exemple veşnice pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Aceste instrucţiuni trebuie să fie atotputernice în a-i reţine de la păcat şi în a-i învăţa pe toţi necesitatea dezvoltării caracterului în armonie cu legea divină a iubirii.

Lucrarea acestor „Creaturi Noi” în timpul prezent, după cum s-a arătat deja*, este dublă, conceperea lor de Spiritul sfânt îi constituie ca preoţi, dar numai mintea lor este concepută – corpul lor este încă din pământ, pământesc, şi, de aceea, după cum spune apostolul, „Comoara aceasta (natura nouă) o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nespus de măreaţă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Cor. 4:7). Mintea sau voinţa nou concepută este în prezent tot ce avem pentru a reprezenta natura nouă, şi tot ce vom avea până când la Întâia Înviere acea voinţă nouă, dezvoltată în caracter, va primi un corp potrivit, un corp ceresc, un corp spiritual, perfect, complet şi în absolută armonie cu voinţa divină. Între timp, puterea divină, Spiritul sfânt, operând astfel în mintea noastră şi constituindu-ne ca „Noi Creaturi” şi preoţi, ne conduce în direcţia sacrificiului şi ne arată că lucrurile care se cuvin a fi sacrificate sunt interesele, ambiţiile, preferinţele etc. noastre naturale umane, ori de câte ori acestea vin în vreo măsură în conflict cu ambiţiile şi condiţiile prevăzute de Dumnezeu pentru „Creaţiile Noi”. Astfel, biruinţa Creaturii Noi este atinsă la sacrificarea propriei sale naturi umane, şi această biruinţă ((72)) slăveşte pe Dumnezeu şi puterea Sa, care prin făgăduinţele Sale „ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”, într-o manieră în care El n-ar putea fi slăvit dacă toate condiţiile noastre naturale ar fi în acord cu cerinţele Sale, aşa încât nici o jertfire n-ar fi necesară. Dar aşa cum credinţa, consacrarea, jertfirea „Creaţiilor Noi” din viaţa actuală sunt o replică sau un corespondent al preoţimii Aaronice a lui Israel şi al jertfelor lor tipice, şi au fost simbolizate prin acestea, tot aşa, după cum explică apostolul, preoţia viitoare a acestor Creaturi Noi este reprezentată în glorioasa preoţie a lui Melhisedec sau este simbolizată prin aceasta.

*Vezi Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 20-23.

Melhisedec n-a fost un preot care să ofere jertfe în haină de in; el a fost un preot care în acelaşi timp a fost şi rege – „un preot pe scaunul Lui de domnie”. Ca atare, în tip poziţia lui a fost mai înaltă decât a lui Aaron, căci Aaron a fost fiul lui Avraam, iar Avraam, oricât a fost de mare, a plătit zeciuieli lui Melhisedec şi a fost binecuvântat de acesta, simbolizând, după cum explică apostolul, că preoţimea subordonată pentru sacrificiu reprezintă un plan sau o stare mai joasă decât preoţimea mai înaltă pentru împărăţie, glorie şi onoare. Aceste Creaturi Noi, deci, în lucrarea glorioasă a Împărăţiei Milenare (Cristos, Capul lor, şi ei, socotiţi ca membri ai corpului Său), au fost simbolizate prin Melhisedec. Cu aceştia aspectul de jertfire al lucrării va fi sfârşit în întregime, iar domnia, conducerea, binecuvântarea, ajutorarea vor fi toate începute şi ei vor fi cu totul competenţi să îndeplinească făgăduinţa divină, şi anume, „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” prin ei, agenţii lui Dumnezeu, prin care „oricine va vrea” va putea veni în armonie cu Creatorul şi cu legile Sale. Gen. 22:18; Gal. 3:16, 29.

Toate ilustraţiile diferite prin care Domnul a reprezentat legătura intimă între Singurul Său Conceput, Mântuitorul, şi Biserica aleasă, chemată şi în pregătire pentru a fi „Creaţii Noi” şi asociaţi cu El în natura divină, arată în modul cel mai remarcabil apropierea, intimitatea, unitatea care va exista între ei. Ca şi cum Domnul Şi-a dat seama că creaturile Sale umane cu o minte umilă în mod necesar se vor clătina în credinţă la gândul unui interes şi al unei iubiri atât de nemărginite faţă ((73)) de ei din partea Creatorului, aşa încât să-i invite la cea mai înaltă poziţie din toată creaţia, alături de Fiul Său şi alături de Sine Însuşi, noi găsim că această chestiune este prezentată în mod repetat şi sub diferite ilustraţii, ca şi cum El voia cu atât mai complet să ne liniştească orice întrebare, îndoială şi frică în privinţa credincioşiei Sale – în privinţa autenticităţii acestei „chemări de sus”. Ne împrospătăm mintea în privinţa unora dintre acestea: într-una Domnul nostru este reprezentat ca „piatra din vârf” a unei piramide, iar Biserica aleasă ca pietre vii atrase spre El, formate şi pregătite în armonie cu liniile caracterului Său, pentru ca ei să poată fi membri cu El în marea structură piramidală pe care Dumnezeu o ridică în timpul acestui Veac Evanghelic, care în veacul viitor va binecuvânta lumea şi prin care El va fi slăvit toată eternitatea.

Această ilustraţie a piramidei este strâns asociată cu ilustraţia templului; şi suntem asiguraţi că templul zidit de Solomon a fost tipic pentru acest mare templu spiritual pe care-l zideşte Dumnezeu, cu încă mai mare înţelepciune (1 Petru 2:5). Ni se arată că, după cum în tip fiecare grindă şi fiecare piatră a fost aleasă de la început pentru locul ei şi a fost prelucrată ca să se potrivească pentru acel loc, tot aşa este şi cu Biserica Noii Creaţii – fiecare dintre membrii ei va fi potrivit şi pregătit pentru locul lui. După cum acest lucru a permis construirea templului tipic „aşa că . . . nu s-a auzit nici ciocan”, nici trepidaţie, agitaţie sau zgomot, tot aşa, sub Arhitectul divin Biserica completă, ca o Creaţie Nouă, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic se va naşte din morţi aşa cum Domnul, Capul acestui templu, a fost „Cel întâi-născut dintre cei morţi” prin învierea Sa la începutul veacului. 1 Împ. 6:7.

O altă ilustraţie pe care ne-o amintim este aceea a unui corp uman cu diferitele lui membre. Apostolul Pavel este cel care indică atât de clar şi distinct această ilustraţie a relaţiei strânse pe care aleşii o au cu Domnul, Capul Bisericii, care este corpul Său (Rom. 12:4, 5; 1 Cor. 12:12). După cum capul controlează corpul, gândeşte pentru el, face planuri pentru el, îi supraveghează afacerile şi-l conduce, sau foloseşte un membru sau altul din corp pentru a le ajuta pe celelalte, tot aşa Domnul ((74)) în Biserica Sa supraveghează şi pune pe diferiţii membri ai corpului după cum Îi place; în aşa măsură conducând interesele tuturor celor care caută să-şi „întărească chemarea şi alegerea”, încât ei au garanţia Lui că atâta vreme cât sunt în atitudine corectă de inimă, smeriţi şi credincioşi, „toate lucrurile lucrează împreună spre binele” lor, pentru că ei „iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemaţi după planul Său”.

O altă ilustraţie care arată relaţia intimă între Cristos şi Biserica Sa este aceea a căpitanului şi a soldaţilor săi; alta este aceea a păstorului şi a oilor; şi chiar dacă toate aceste ilustraţii ne dau idei preţioase despre legătura consacrată a Capului Noii Creaţii cu fraţii Săi, Biserica, nici una nu ne dă poate o imagine mai deplină şi mai completă a interesului şi iubirii Învăţătorului faţă de noi decât ilustraţia Mirelui şi Miresei. Nobil Mire este desigur Singurul Conceput pentru toţi cei ai căror ochi ai înţelegerii sunt deschişi să-I vadă grandoarea caracterului şi credincioşia! Bine sunt exprimate profetic sentimentele Bisericii Sale, corpul Său, că „Iubitul meu . . . se deosebeşte din zece mii . . . toată fiinţa lui este plină de farmec”. Apostolul, folosind această imagine şi adresându-se Bisericii, spune: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Cor. 11:2). El se referă aici la obiceiul evreiesc de căsătorie, destul de diferit de obiceiul de acum din „creştinătate”. Astăzi o logodnă este numai un angajament temporar supus schimbării dacă vreuna dintre părţi ajunge la concluzia că angajamentul a fost neînţelept sau nerentabil; dar angajamentul evreiesc de căsătorie a fost intenţionat de Domnul ca să fie un tip al angajamentului între Cristos, Mirele, şi Biserică, Mireasa Sa. După obiceiul evreiesc, logodna este adevărata căsătorie; ea este însoţită de un contract clar, de obicei scris, în care reprezentanţii mirelui şi ai miresei fac o înţelegere reciprocă în privinţa zestrei etc., şi de atunci încolo problema devine absolut obligatorie, chiar dacă este obiceiul ca festivităţile de nuntă şi unirea ((75)) reală să se amâne aproape un an. Aşa este şi înţelegerea sau contractul între Domnul, Mirele ceresc şi cei care sunt acceptaţi de El în logodnă. Nici din partea Sa, nici dintr-a noastră nu este un contract fără putere, ci este o unire clară de inimă, interes, iubire, devotare; şi orice abrogare a acestui legământ al nostru ar fi o chestiune serioasă, iar despre Mire apostolul ne asigură: „Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:24). Toată responsabilitatea acestei chestiuni stă prin urmare asupra noastră.

La încheierea acestui veac Domnul nostru vine ca Mire să-Şi ia Mireasa, dar El va accepta numai „fecioarele înţelepte”. Cei care, după ce au făcut legământ, au fost nechibzuiţi prin aceea că au trăit neglijent, nu vor fi socotiţi vrednici de acceptare; nu vor fi cunoscuţi în ceea ce priveşte nunta; uşa va fi închisă în faţa lor aşa cum se arată în pildă (Mat. 25:1-12); vor fi închişi afară de la marile privilegii şi binecuvântări de care prin credincioşie s-ar fi putut bucura. Dar noi ne bucurăm că deşi necredincioşia lor îi poate aduce în marele timp de necaz şi poate determina pierderea unei părţi în Împărăţie şi a naturii divine, totuşi aceasta nu înseamnă că datorită acestui fapt ei vor fi închişi într-o eternitate de chin. Nu, mulţumim lui Dumnezeu, lumina Cuvântului Său străluceşte mai clar acum! Faptul că ne vom „întări chemarea şi alegerea” va însemna mari şi eterne bogăţii de har pentru aceia dintre noi care vor reuşi; iar pierderea acestor binecuvântări va fi în sine o pedeapsă nu neînsemnată pentru că au fost neglijenţi în privinţa relaţiei de legământ şi pentru că au ajuns să fie contaminaţi cu lumea şi spiritul ei.

Deşi în cea mai mare parte aceste „Creaturi Noi” în Cristos Isus sunt alese din păturile inferioare ale societăţii, mai degrabă decât din pojghiţa de sus, şi deşi datorită acestui fapt lumea nu ne cunoaşte după cum nu L-a cunoscut nici pe El, totuşi, Scripturile ne asigură că Dumnezeu, care se uită la inimă, nu la înfăţişarea exterioară, apreciază foarte mult pe credincioşii din această clasă căutată acum şi dezvoltată pentru Noua ((76)) Creaţie. El nu numai că spune despre supravegherea divină a afacerilor lor, făcând ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele lor final, dar şi explică într-o anumită măsură cum este îndeplinită această supraveghere a afacerilor lor – că îngerii sunt „duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea”; şi că „îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor care se tem de El şi-i scapă”, şi de asemenea că aceşti îngeri păzitori ai turmei mici au întotdeauna acces la Tatăl şi, figurativ vorbind, nici un fir de păr de pe cap nu le poate fi vătămat fără cunoştinţa Tatălui. În deplin acord cu aceste asigurări gingaşe ale grijii divine ni se spune prin cuvântul inspirat că „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” şi „Ei vor fi ai Mei . . . Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu”. 2 Tim. 2:19; Mal. 3:17.

Este relevant pentru subiectul nostru să considerăm că Noua Creaţie, datorită chemării ei la înnoirea vieţii, este instruită de Domnul – „trebuie să fiţi născuţi din nou”. Aici este folosită naşterea naturală ca creaturi pământeşti de natură umană pentru a ne transmite în minte ideea unei naşteri noi pentru Creaţia Nouă. Naşterea naturală este precedată de o concepere, apoi o însufleţire şi în final naşterea. Tot aşa este şi în aranjamentul pentru Noua Creaţie: 1) trebuie să fim concepuţi prin Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu; 2) trebuie să fim însufleţiţi, activaţi prin spiritul adevărului primit; 3) dacă procesul dezvoltării continuă, dacă Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în noi cu bogăţie şi prisoseşte, făcându-ne să nu fim nici sterpi nici neroditori, curând vom ajunge la naştere – la o parte în Întâia Înviere ca membri ai corpului lui Cristos. În legătură cu acea înviere şi acea schimbare completă, din fiinţe naturale, pământeşti, umane, în fiinţe spirituale, cereşti, de natură divină, vom avea curând mai multe de spus*, dar aici remarcăm mai deosebit conceperea. Cuvântul ne arată în mod ((77)) clar că conceperea acestor fii ai lui Dumnezeu nu este „din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Apostolul Pavel de asemenea arată acest lucru, scriind despre clasa aleasă a „Creaţiilor Noi” şi despre Capul lor, Cristos Isus, precum şi despre starea de cinste la care au fost chemaţi, când spune: „Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron”. Evr. 5:4.

*Capitolul 6

Scripturile în mod constant fac distincţia clară între aceste „Creaţii Noi” alese şi familia umană generală; însă aici noi putem da pe scurt două ilustraţii. 1) Vorbind despre răscumpărarea lumii, apostolul împarte în mod clar jertfa de ispăşire în două părţi: una pentru Biserică, cealaltă pentru lume, zicând, „El este ispăşirea pentru păcatele noastre (păcatele Bisericii); şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). 2) Acelaşi apostol face distincţia între încercările şi dificultăţile Bisericii în viaţa prezentă şi cele ale lumii, şi de asemenea între speranţele Bisericii alese şi speranţele lumii. El spune: „Şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea (eliberarea) trupului nostru” – acel trup, Biserica, al cărei Cap este Cristos, a cărei eliberare este făgăduită prin Întâia Înviere la a doua venire a Sa (Rom. 8:23). Noi nu suspinăm vizibil cum suspină lumea, pentru că noi am primit de la Domnul, prin conceperea noastră cu spiritul Său, un antidot pentru dezamăgirile, încercările şi dificultăţile timpului prezent, chiar speranţele şi făgăduinţele glorioase, care sunt o ancoră pentru sufletele noastre, intrând în ceea ce este înăuntrul vălului. În diferitele noastre dificultăţi şi încercări, noi nu ne întristăm ca alţii care n-au nici o nădejde. În legătură cu aceasta, apostolul se referă la lume şi la speranţa ei spunând: „Ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii”; are puţine mijloace să micşoreze sau să aline rănile, durerile şi suferinţele care ţin de timpul naşterii, în care oamenii doar învaţă despre răutatea peste ((78)) măsură a păcatului şi despre severitatea plăţii lui drepte – condiţia muritoare şi moartea. Dar, indicându-ne mai departe spre speranţa lumii, apostolul spune că ei „aşteaptă . . . descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:19, 22). Ei nu aşteaptă în speranţa că vor fi găsiţi printre fiii lui Dumnezeu, ci aşteaptă binecuvântările pe care acei fii din Creaţia cea Nouă, învestiţi cu gloria şi puterea Împărăţiei Milenare, le vor aduce pe acest pământ conform făgăduinţei divine, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

Proba apartenenţei ca membru al Noii Creaţii nu va consta în a fi membru al unei organizaţii pământeşti, ci în unirea cu Domnul ca membru al corpului Său tainic, după cum spune apostolul: „Dacă este cineva în Hristos, este o Creaţie Nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Pentru a putea fi socotit membru al corpului lui Cristos este necesar ca toate cele vechi sau cele pământeşti – ambiţii, speranţe, mândrii, capricii şi nebunii – să fi dispărut din voinţă, chiar dacă într-o anumită măsură ele ne pot hărţui, fiind într-o anumită măsură atractive pentru carnea noastră. Mintea nouă este cea pe care Domnul o recunoaşte ca „Creaţie Nouă”; progresul şi dezvoltarea minţii noi sunt cele care Îl interesează pe Domnul şi pe care promite că le va răsplăti.

Pentru a rămâne în Cristos, Scripturile arată clar că este necesar mai mult decât doar a face o consacrare. Consacrarea ne deschide uşa şi ne dă poziţia, ne dă relaţia, ne dă sprijinul şi încurajarea făgăduinţelor divine, şi ne pune pe cale, prin urmare, spre a cultiva diferitele roade ale Spiritului şi în final a ajunge la moştenire împreună cu Domnul nostru în gloria cerească. Dar acum, pentru a ne menţine această poziţie în corpul lui Cristos, se cere să producem roade, dovezi de iubire şi devotare, întocmai cum a exprimat Învăţătorul în pilda viţei de vie, spunând: „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă” (Ioan 15:2). Faptul că cineva a fost acceptat de Domnul ca Creatură Nouă în Isus Cristos cu ani în urmă ar părea, prin urmare, să implice o creştere mai ((79)) mult sau mai puţin constantă în har şi cunoştinţă şi în roadele Spiritului; altfel relaţia noastră cu El s-ar pierde şi un altul ne-ar lua locul printre cei aleşi, iar coroana iniţial socotită şi rezervată pentru noi ar trece la altul care apreciază mai mult privilegiile, care este mai zelos să ajungă la lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le-a promis celor care-L iubesc, şi ca atare este mai dispus să socotească toate lucrurile pământeşti ca pierdere şi gunoaie, ca să câştige pe Cristos – să câştige un loc în compania unsă. Nu numai că această poziţie în Cristos este ilustrată printr-o astfel de creştere în roadele Spiritului, dar, după cum spune apostolul Petru, „dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Pet. 1:10, 11). Totuşi, aceasta înseamnă, după cum a exprimat apostolul Pavel, că mintea nouă, „Creatura Nouă” trebuie să fie atât de complet conformă cu voinţa lui Dumnezeu, încât ea va căuta zilnic să „se dezbrace de omul cel vechi, cu patimile şi cu poftele lui”. Căci Noua Creaţie este figurativ reprezentată ca un om nou – Cristos Capul, Biserica membrele corpului – care trebuie să se edifice sau să se zidească şi să ajungă, în mod figurativ, la statura deplină a unui om în Cristos Isus, fiecare membru fiind complet şi deplin dezvoltat – complet nu prin propria noastră putere, în trup, ci complet în Cel care este Capul nostru Cel viu, dreptatea Sa compensând lipsurile noastre neintenţionate.

Umanitatea judecă afacerile pe care le are prin cele cinci simţuri – văzul, auzul, pipăitul, mirosul şi gustul – toate acestea putând fi folosite liber de către Noile Creaturi atâta vreme cât au mintea cea nouă în vasul de lut. Dar acestea nu sunt suficiente pentru Noua Creaţie, care are nevoie de alte simţuri pentru a înţelege lucrurile spirituale ce nu pot fi nici văzute, nici simţite, gustate, auzite sau mirosite de organismul uman. Iar această lipsă Domnul a compensat-o prin Spiritul sfânt, după cum explică apostolul: „Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu . . . şi nici nu le poate cunoaşte, ((80)) pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (prin nici un simţ sau putere de percepţie), aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc. Nouă („Creaţiei Noi”) însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10, 14.

Acest simţ spiritual poate fi numit al şaselea simţ al celor concepuţi pentru Noua Creaţie; sau ei pot fi consideraţi că au un set complet de simţuri spirituale, încă cinci simţuri corespunzătoare simţurilor lor pământeşti. Treptat „ochii înţelegerii lor” se deschid tot mai larg faţă de lucrurile nevăzute de ochiul natural; încetul cu încetul auzul credinţei creşte până când fiecare făgăduinţă bună a Cuvântului lui Dumnezeu este plină de forţă şi de semnificaţie; cu timpul ei vin în atingere cu Domnul şi cu puterile Sale nevăzute; încetul cu încetul ei gustă că Domnul este foarte îndurător; după un timp ajung să aprecieze sacrificiile şi tămâia rugăciunilor care sunt un miros plăcut pentru Domnul. Dar aşa cum simţurile naturale pot fi cultivate, tot aşa pot fi cultivate şi cele spirituale; şi cultivarea acestor simţuri spirituale (sau cel puţin străduinţa de a le cultiva) constituie semnul care indică creşterea noastră în har – dezvoltarea noastră ca Noi Creaturi embrionare, pentru naşterea prin înviere – până la desăvârşirea noii noastre identităţi în gloria, onoarea şi nemurirea naturii divine.

După ce nume trebuie să fie cunoscută creaţia nouă?

Dintr-un punct de vedere aceasta este o întrebare ciudată, stranie. Când ne gândim că Biserica este logodnica Domnului, logodită cu El ca Mireasă, pare ciudat a întreba ce nume să aibă ea. Desigur că nici un alt nume n-ar fi potrivit pentru Mireasă decât numele Mirelui, şi însăşi sugestia unui alt nume implică o înţelegere greşită a relaţiei existente între Domnul şi consacraţii Săi, „membrii corpului Său”, „Mireasa, Soţia Mielului”. Numele scriptural pare cu totul suficient: adică, Ecclesia, ceea ce înseamnă Corpul, Biserica lui Cristos. Dacă ((81)) se doreşte ceva mai mult pentru identificare, Scripturile dau aceasta în expresiile: „Ecclesia lui Cristos” sau Biserica lui Cristos, „Ecclesia lui Dumnezeu” sau Biserica lui Dumnezeu (Rom. 16:16; Fapt. 20:28). Cele două nume sunt sinonime, deoarece Domnul nostru are acelaşi interes faţă de noi ca şi Tatăl. Aşa cum Biserica este corpul lui Cristos, El fiind Capul ei, tot aşa întreaga Biserică, Cap şi corp, este compania, grupul sau unsul Tatălui, prin care El binevoieşte să îndeplinească toate aspectele mari şi minunate ale lucrării de răscumpărare schiţate deja în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul Său. Apostolul elaborează mai departe în legătură cu numele, numindu-i pe credincioşi „Biserica Dumnezeului Celui viu”, ca şi cum ar pune astfel în contrast această Biserică sau corp sau popor, al cărui Cap este Cristos, cu alte corpuri sau sisteme religioase care nu recunosc corect pe adevăratul Dumnezeu şi nici nu sunt recunoscute de adevăratul Dumnezeu ca Ecclesia sau Biserica Lui.

Tendinţa spre alte nume decât cele puse în faţa noastră de Domnul şi de apostoli a fost vizibilă foarte de timpuriu. După cum astăzi unii sunt înclinaţi să spună: „Eu sunt al lui Luther”, „eu sunt al lui Calvin”, „eu sunt al lui Wesley” sau „eu sunt al lui Knox”, şi totuşi toţi pretinzând a fi ai lui Cristos, tot aşa vedem că aceeaşi dispoziţie era vizibilă şi în Biserica primară, căci apostolul ne atrage atenţia asupra acestui fapt în scrisoarea sa către Corinteni (1 Cor. 3:4-6). Spiritul de dezbinare sau spiritul sectar izbucnise printre fraţii corinteni; şi nefiind satisfăcuţi cu numele lui Cristos şi cu al lui Dumnezeu, ei căutau să adauge la acestea, fiind creştini ai lui Pavel, ai lui Petru şi ai lui Apolo. Apostolul, sub inspiraţie, mustră acest spirit şi arată că nu Spiritul sfânt, ci un spirit carnal îi îndemna spre această dezbinare a corpului şi spre a-l urma pe unul sau pe altul dintre servii Domnului. Argumentul apostolului se potriveşte tot atât de bine şi astăzi. Întrebarea sa, „Hristos a fost împărţit?”, înseamnă, sunt mai multe corpuri ale lui Cristos? Sunt mai multe Biserici ale lui Cristos sau numai una? Şi dacă este numai una, de ce trebuie să fie dezbinată? ((82)) „Cine este Pavel? Cine este Apolo? Cine este Petru?” Ei erau numai servi ai Capului Bisericii, pe care El i-a folosit pentru binecuvântarea corpului Său – a Ecclesiei Sale. Dacă ei nu erau dispuşi, El putea găsi pe alţii să facă lucrarea pe care au făcut-o ei. De aceea, lauda şi onoarea pentru binecuvântarea venită prin apostoli, oricare ar fi ea, aparţine în primul rând, în special, Capului Bisericii, care a făcut această pregătire pentru necesităţile corpului Său. Aceasta nu înseamnă că noi nu trebuie să recunoaştem şi să onorăm în mod cuvenit pe toţi aceia pe care Domnul îi recunoaşte şi-i onorează, ci înseamnă că în nici un sens al cuvântului noi nu trebuie nici să-i recunoaştem ca şi capi ai Bisericii, nici să împărţim Biserica în secte şi partide – să fim urmaşi ai diferiţilor oameni. În măsura în care apostolii sau alţi servi ai Domnului au fost folosiţi de El, aceasta a fost nu pentru a împărţi Biserica, ci pentru a-i ţine pe membrii ei împreună, pentru a-i lega pe diferiţii credincioşi consacraţi cu atât mai strâns de singurul Cap, singurul Domn, prin singura credinţă şi singurul botez.

Care credem că ar fi limbajul apostolului dacă el ar fi cu noi acum în trup şi ar fi martorul împărţirii actuale în diferitele denominaţii? În mod sigur ne-ar spune că aceasta indică o mare măsură de carnalitate – o mare măsură din spiritul lumii. Aceasta nu înseamnă că toţi cei care sunt legaţi de sisteme sunt carnali şi complet fără spiritul Domnului. Ar însemna însă că în măsura în care avem Spiritul Domnului şi în măsura în care suntem eliberaţi de mintea carnală, de conducerea şi influenţa ei, în aceeaşi măsură vom simţi că nu suntem în armonie cu diviziunile pe care le vedem în jurul nostru, sub diferite nume sectare; şi în măsura în care Spiritul sfânt al Domnului creşte şi prisoseşte tot mai mult în noi, el ne va face cu atât mai nesatisfăcuţi de orice alt nume în afară de numele Domnului nostru, până când în cele din urmă, sub conducerea Spiritului, vom ajunge la punctul unde să putem recunoaşte numai acea singură Biserică şi acea singură apartenenţă ca membru al ei, adică, „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri”; şi acea singură metodă de intrare în ((83)) Biserică, adică, fiind botezaţi în corpul Învăţătorului nostru, Ecclesia Sa, şi fiind botezaţi în moartea Sa, unindu-ne astfel cu El şi cu toţi ceilalţi membri prin acel unic Spirit.

Nu ne revine nouă să schimbăm întregul sentiment al creştinătăţii asupra acestui subiect – acesta este un contract prea mare pentru orice fiinţă umană. Nouă ne revine să fim în mod personal credincioşi Mirelui – oricine s-a numit cu numele lui Cristos să se depărteze de nelegiuire, de orice este greşit în privinţa propriei sale credinţe, conduite şi obiceiuri. Aceştia nu vor vrea să fie cunoscuţi după nici un alt nume decât cel al Mirelui, iar când vor fi întrebaţi, le va face plăcere să recunoască numele Lui şi numai al Lui – singurul nume dat sub ceruri sau printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi. În ascultare de spiritul acestui adevăr, noi vom fi separaţi de toate numele sectare şi de toate instituţiile sectare, ca să putem sta liberi în Domnul. Aceasta nu va însemna că trebuie să respingem pe toţi aceia care au Spiritul Domnului dar care sunt încă legaţi de sistemele sectare. Dimpotrivă, trebuie să recunoaştem că cuvintele Domnului nostru, „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”, implică faptul că unii din poporul Său se află în Babilon şi de aceea se ostenesc sub concepţii greşite cu privire la instituţiile şi la numele sectare. Noi trebuie să facem ca lumina noastră să strălucească şi să lăsăm rezultatele în grija Domnului.

Noi dezaprobăm nu numai adoptarea unui nume omenesc, dar şi orice nume care este sau ar putea deveni un nume sectar sau de partidă, şi astfel ar separa pe unii din poporul Domnului de toţi ceilalţi care sunt ai Săi. Am evita folosirea termenilor „Biserica Creştină” sau „Biserica lui Dumnezeu”, deoarece aceste nume sunt folosite pentru a identifica anumite credinţe şi confesiuni printre poporul Domnului. Mai degrabă am folosi şi am răspunde la toate numele scripturale: Ucenici, Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui Cristos, Biserica Dumnezeului Celui viu, Biserica din Corint, Biserica din Allegheny etc. Nu putem evita faptul ca mulţi să ne înţeleagă greşit în această problemă; ((84)) nici nu trebuie să ne supărăm pe ei dacă, într-o anumită măsură, ne vor aplica denumiri ciudate, după obiceiurile folosite printre creştini. De exemplu, ne-ar putea numi „Restituţionişti” sau „Milenişti”, sau „Cei de la Turnul de Veghere” etc. Noi nu trebuie să recunoaştem nici unul din aceste nume, până acolo încât să ni le aplicăm nouă – totuşi, spiritul blândeţii, răbdării, păcii şi iubirii să arate că nu trebuie să ne ofensăm dacă ni se aplică astfel de nume, ci, caritabil să presupunem că motivul n-a fost rău, sau cel puţin n-a fost vicios; şi trebuie să răspundem la astfel de nume blând şi necombativ – indicând că înţelegem că despre noi se vorbeşte şi cât se poate de scurt şi blând să arătăm că preferăm să nu recunoaştem nici un nume sectar sau de partidă, ci stăm lângă numele de creştin, în sensul lui cel mai larg şi mai deplin, însemnând că n-avem nici un alt cap decât pe Domnul nostru Isus Cristos şi că nu recunoaştem nici o altă organizaţie decât cea pe care El a organizat-o – unica Biserică a Dumnezeului Celui viu, Ecclesia sau Corpul lui Cristos, ale căror nume sunt scrise în ceruri.