Noua Creaţie – Diferite Obligaţii Pământeşti ale Noii Creaţii

STUDIUL XIV

„Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor” – „Să nu datoraţi nimănui nimic” – „Daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi ceva înapoi” – Politeţea creştină – „Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine” – „ţinta mea e Cristos, Cristos numai” – „Este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” – Asigurarea – Organizaţii de ajutor reciproc etc. – Amestec conştiincios – „A binecuvânta pe Dumnezeu şi a blestema pe oameni” – Obligaţii sociale – „Cinstiţi pe toţi oamenii” – Să ia Noua Creaţie parte la alegerile publice? – Noua Creatură şi reformele morale – Purtarea de haine scumpe – Să aşteptăm podoaba de „slavă, cinste şi nemurire” (Cornilescu – n. e.)

„Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor”
– Romani 12:17 –

În timp ce despre Noile Creaturi se spune că sunt moarte faţă de lume şi vii faţă de Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru, metafora aceasta se aplică în întregime la speranţele, scopurile şi ambiţiile transformate. În timp ce mintea cea nouă este încă obligată să lucreze în corpul uman, aşteptând corpul nou la Întâia Înviere, ea trebuie să recunoască anumite responsabilităţi faţă de semeni – faţă de lume. După cum ea are responsabilităţi faţă de familia pământească şi faţă de „casa credinţei” în lucruri naturale, iar acestea, în loc să slăbească sau să scadă, cresc prin transformarea minţii, tot aşa este şi în privinţa unor datorii faţă de semeni.

Toţi oamenii ar trebui să recunoască principiul justiţiei, al dreptăţii în procedurile lor unii cu alţii; dar Noua Creatură, datorită primirii învăţăturii speciale asupra acestor principii ale Legii divine în Şcoala lui Cristos, trebuie ((564)) să fie mult mai atentă decât alţii în privinţa exercitării acestor calităţi în afacerile vieţii zilnice. Este cuvenit, este corect ca toţi oamenii să se îngrijească de toate lucrurile decente şi oneste în ochii semenilor? În mod sigur că este; şi în mod sigur, prin urmare, responsabilităţile Noii Creaturi în aceste direcţii sunt crescute prin poziţia sa avansată. Se aşteaptă de la alţi oameni să fie oneşti, corecţi, drepţi, onorabili, generoşi? De la poporul Domnului se poate aştepta desigur să aibă instincte încă mai puternice în toate aceste privinţe şi să se străduiască zilnic să se ridice la norma perfectă în gând, cuvânt şi purtare.

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii”, este regula divină, aşa cum este exprimată de către apostol (Rom. 13:8). Ar fi bine dacă toată lumea ar cunoaşte această regulă şi ar urma-o îndeaproape, şi ştim că la timpul cuvenit chiar această regulă va fi rigid aplicată – în timpul Veacului Milenar. Dar Noua Creaţie are acum această regulă, şi chiar dacă alţii n-ar reuşi s-o recunoască şi s-o urmeze, poporul Domnului trebuie să se supună fără rezerve la această instrucţiune. Până şi Israelului natural, casei slujitorilor, Domnul le-a dat dispoziţia ca ei, dacă erau credincioşi, să dea cu împrumut, nu să ia cu împrumut (Deut. 15:6), şi acest principiu i se recomandă fiecărei persoane care posedă judecată bună, ca fiind însăşi esenţa înţelepciunii – înţelepciune care ar fi bine, dacă s-ar putea, să se aplice la lume – înţelepciune pe care lumea o recunoaşte, dar care relativ puţini din poporul Domnului sau din lume se străduiesc intens s-o urmeze ca regulă invariabilă de viaţă.

Cu alte cuvinte, fiecare membru al Noii Creaţii ar trebui, în privinţa lucrurilor pământeşti, să trăiască în limita mijloacelor sale. Dacă nu câştigă decât un dolar pe zi, nici un moment nu trebuie să se gândească să cheltuie mai mult de atât, decât dacă are cea mai stringentă necesitate, ci trebuie să-şi adapteze condiţiile până când va fi o schimbare la împrejurări mai favorabile. Recunoscând că grija providenţială a Domnului este asupra sa şi asupra tuturor afacerilor sale, el trebuie, după ce-şi aranjează cât ştie de înţelept lucrurile în privinţa celor materiale, să tragă concluzia că atât acestea cât şi afacerile spirituale au fost supuse supravegherii divine şi că Domnul a ((565)) intenţionat o binecuvântare pentru el în legătură cu aceste condiţii. El trebuie, prin urmare, să fie cu totul mulţumit de ele, oricât de grele ar fi – aşteptând cu răbdare de la Domnul o astfel de uşurare cum iubirea şi înţelepciunea pot aduce la timpul cuvenit. Dacă venitul este mare, regula lui de conduită să fie moderaţia, în aceasta ca şi în toate lucrurile. „Moderaţia (Biblia King James – n. e.) voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” Economia este parte din aranjamentul divin, aşa cum este exemplificată de Domnul nostru şi de apostoli, şi în special cum este ilustrată în cazul strângerii rămăşiţelor la porunca Celui care avea putere să creeze din nimic hrană pentru o mulţime.

În măsura în care mijloacele pe care le avem la dispoziţie sunt limitate, toate cheltuielile ar trebui să fie limitate şi aduse nu numai până la nivelul venitului, ci chiar puţin mai jos – aşa că nu contează cât de puţin câştigăm, o anumită parte poate fi pusă deoparte, fie pentru necesităţile proprii de mai târziu, fie ca o jertfă de mulţumire Domnului, sau, după cum sugerează apostolul, ca să putem da celor care sunt în nevoi mai mari. Să ţinem minte totdeauna că încrederea în Domnul implică mulţumire şi că aceasta înseamnă odihna inimii. În aceste împrejurări, pâinea şi apa sau cartofii şi sarea vor avea gust mai bun şi vor da rezultate mai bune decât hrana cu mult mai bogată luată într-un spirit diferit. Încrederea de asemenea va implica totdeauna mulţumire, şi, ca atare, copilul lui Dumnezeu trăind sub cel mai simplu regim de hrană trebuie să fie continuu plin de recunoştinţă faţă de Dătătorul întregului Bine, cu încredere deplină în înţelepciunea Lui, în toate afacerile vieţii. Aceasta n-ar însemna indiferenţă faţă de progres, dacă uşa spre acest progres şi prosperitate mai mare ar fi o uşă dreaptă – un mijloc onorabil de a ne îmbunătăţi starea. Găsind o astfel de „uşă” în faţa noastră, ar trebui s-o acceptăm cu mulţumire, ca fiind prin providenţă divină şi ca o posibilitate spre mai multe lecţii de la marele nostru Învăţător.

Porunca, „nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii”, sugerează că dacă în mod necugetat şi contrar acestei înţelepciuni divine ne-am îndatorat cândva faţă de ((566)) alţii, ar trebui să căutăm pe toate căile raţionale şi onorabile să anulăm acea datorie – să ne plătim datoriile. Dacă însă datoriile ar fi făcute în cadrul unor afaceri, creditorii ştiind la vremea aceea că îşi asumă un risc mai mare sau mai mic şi riscul este în vederea obţinerii unui profit, şi dacă datoriile ar fi rezultatul unui eşec legitim în afaceri şi ar fi „anulate prin lege” – şi în special dacă acestea ar fi contractate înainte de schimbarea naturii, înainte de a deveni Nouă Creatură, n-ar fi greşit ca Noua Creatură să se folosească de prevederile pentru caz de faliment, sau să se folosească de lege, care prevede că o datorie sau o judecată devine nulă şi neavenită după cinci ani, dacă n-a fost reînnoită prin tribunal sau printr-o făgăduinţă individuală.

Un precedent scriptural pentru astfel de procedeu se găseşte în Legea dată Israelului tipic, în privinţa iertării datoriilor în al şaptelea an-Sabat şi a iertării încă mai depline a tuturor obligaţiilor în al cincizecilea an-Jubileu. Lumea a recunoscut înţelepciunea acestor aranjamente divine şi multe popoare le-au confirmat în legile lor civile. Noile Creaturi, folosindu-se de aceste aranjamente pământeşti în armonie cu voinţa divină, se pot simţi liniştiţi în legătură cu astfel de datorii, în afară de cazul că în providenţa lui Dumnezeu ei ar fi mai târziu binecuvântaţi cu abundenţă, când, fără îndoială, Regula de Aur le-ar dicta cuviinţa plătirii tuturor datoriilor, fără să ţină seama de stingerea lor sub lege.

Dacă însă datoria n-ar fi una de afaceri, ci o obligaţie de prietenie, un împrumut de bani sau credit, după care prietenul n-ar aştepta şi n-ar obţine nici un profit sau câştig, cazul ar fi total diferit. Astfel de datorie ar trebui considerată că continuă toată viaţa, iar străduinţa de a o rezolva ar trebui să aibă întotdeauna o influenţă importantă asupra afacerilor datornicului. Dar, după cum s-a arătat mai sus, după ce a devenit membru al Noii Creaţii, sub conducerea Spiritului sfânt, a Cuvântului Său, Scripturile, şi sub îndrumarea spiritului minţii sănătoase, nici unul din Noua Creaţie n-ar trebui să fie datornic, ci să considere că providenţa Domnului ((567)) este ca ei să trăiască în limitele venitului lor. Acest îndemn, „nu datoraţi nimănui nimic”, nu s-ar aplica în mod necesar la punerea unei ipoteci pe proprietatea cuiva pentru o sumă mai mică decât valoarea ei reală. Aceasta n-ar însemna împrumutare în sensul interzis, ci doar vânzare temporară a unei părţi din proprietatea în cauză, păstrând posibilitatea răscumpărării ei.

Văduvele şi orfanii nu sunt răspunzători pentru datoriile fostului cap al familiei, nici după legea umană nici după cea divină. Bunurile cumpărate de un soţ sau tată sunt cumpărate pe propria răspundere şi cinste, iar alţii nu pot fi ţinuţi răspunzători pentru datoriile lui decât dacă ei îşi iau răspunderea personală prin înţelegere directă sau implicită. Datoriile sale dădeau înainte drept de sechestru asupra proprietăţii (cu excepţia părţii rezervate familiei prin lege), dar la moarte această chestiune încetează, exceptând cazul că un membru al familiei îşi asumă de bună voie obligaţiile. Menţionăm acest lucru fiindcă am auzit despre cazuri în care sărmanele văduve şi orfani s-au simţit obligaţi de legea divină, dacă nu de cea umană, să plătească datoriile soţului şi tatălui şi s-au frământat ani de zile străduindu-se să facă acest lucru.

Sfatul Domnului pentru poporul Său asupra celeilalte părţi a problemei este la fel de explicit. Dacă văd pe fraţii lor în nevoie, să le facă bine şi să „dea cu împrumut fără să nădăjduiască ceva înapoi” – fără să se gândească să câştige în schimb favoruri asemănătoare sau alte favoruri. Trebuie totuşi să înţelegem acest îndemn, „să dăm cu împrumut” unui frate, în armonie cu celălalt îndemn, ca noi să nu luăm cu împrumut; şi, ca atare, implicaţia ar fi că fratele ar avea mijloace şi ar putea să plătească, dar că temporar ar avea nevoie şi ar putea da vreun fel de ipotecă sau de asigurare celui care dă cu împrumut. Dar asemenea dare cu împrumut, pentru a ajuta un frate în nevoie, să fie făcută mărinimos şi fără speranţa unei răsplăţi – fără a prevedea dobândă (camătă), ci doar întoarcerea sumei în limita timpului specificat. Ar fi doar un ajutor, o expresie a iubirii frăţeşti.

((568))

Dacă fratele n-ar fi în situaţia să poată restitui suma sau să poată da asigurare pentru bani, să nu se dea împrumutul, ci, în locul acestuia, un dar – în măsura în care dătătorul ar putea exercita caritate şi în măsura necesităţilor fratelui. Fratele s-ar putea angaja să restituie banii, dar să se insiste că este un dar, cu excepţia cazului când mai târziu afacerile fratelui s-ar schimba în mod hotărâtor şi ar fi cu prisosinţă capabil să restituie darul, caz în care dorinţa inimii lui ar trebui să fie desigur să-i restituie. Chiar şi atunci, dacă dătătorul ar putea să-şi permită, i-ar putea zice fratelui: „Nu mă pot simţi fericit să iau înapoi darul, de aceea, te implor, dă-l altcuiva care ar avea nevoie, acum sau mai târziu”. Chestiunea ar fi însă cu totul diferită dacă fratele sau oricare altă persoană ar dori să ia bani cu împrumut în vederea extinderii afacerii sale sau în vederea scoaterii unui profit. A da cu împrumut unuia ca acesta, luând măsuri largi de siguranţă şi cerând dobândă, ar fi cu totul legitim; şi astfel de dobândă n-ar fi „camătă” în sensul asupririi sau în sens greşit, ci ar fi în armonie cu ceea ce a poruncit Domnul în pilda Sa, când a zis: „Ar fi trebuit să-mi fi dat banii celor ce schimbă banii şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă (camătă) ce este al meu”. Mat. 25:27.

În armonie deplină cu aceste îndemnuri, Scripturile ne mai dau un îndemn, care ar putea fi bine luat în seamă şi întotdeauna cu folos, nu numai de către Noua Creaţie, ci şi de către lume în general. Porunca spune: „Omul fără minte dă mâna, se pune garant pentru aproapele său” (Prov. 17:18). Conform acestei sugestii, garanţiile şi cauţiunile pentru alţii, girarea creditelor etc. ar fi interzise, şi înţelept ar fi pentru tot poporul Domnului să urmeze cu grijă această regulă. Chiar şi în cel mai urgent caz imaginabil, în care ar putea exista o necesitate aproape absolută de a garanta contractul de împrumut al unui frate, ar trebui exercitată grijă să nu se asume nici o sarcină care să nu poată fi satisfăcută fără dezastru grav. Dacă contractul ar fi pentru o sumă care ar ((569)) putea fi împrumutată fratelui, sau i-ar putea fi dată în caz de necesitate, atunci contractul sau cauţiunea sau girarea ar fi acceptabilă, dar altfel nu – niciodată punând în pericol propriul credit, nici riscând propria afacere şi nici împovărând propria familie. Compară Prov. 22:26; 11:15; 6:1-5.

Există un fel de luare cu împrumut şi dare cu împrumut măruntă, practicată de către mulţi, în special în privinţa articolelor din gospodărie: săpun, zahăr, lighene, unelte etc., care merită analizată aici. Noile Creaturi, sub controlul spiritului chibzuinţei, trebuie să condamne în inima lor astfel de deranjuri mărunte; în aşa măsură să se asigure să-şi regleze afacerile şi dorinţele, încât asemenea împrumuturi să fie o chestiune extrem de rară – o chestiune de absolută necesitate, în caz de boală sau în alt caz extrem. Parte din hotărârea tuturor sfinţilor Domnului ar trebui să fie aceea de a deranja pe alţi oameni cât se poate de puţin. Dacă, prin urmare, prin neglijarea acordării atenţiei cuvenite propriilor afaceri le lipseşte untul la masă, să prefere să se descurce fără el decât să deranjeze pe un vecin şi să dea un exemplu rău. Dacă au doar un fier de călcat şi nu-şi pot permite să cumpere altul, mai bine să se împace cu consecinţele şi să-l folosească pe acela unul.

Cei care cultivă asemenea reglementări stricte în privinţa afacerilor proprii se vor simţi în mod natural mai deranjaţi decât alţii dacă vine la ei un vecin să ia cu împrumut. Totuşi, poporul Domnului trebuie să dea cu împrumut, nu să ia cu împrumut; şi sfatul nostru ar fi că trebuie, în toată cumpătarea rezonabilă, să-şi câştige notorietate ca fiind deosebiţi în ambele aceste privinţe – să fie întotdeauna dispuşi să dea cu împrumut şi aceasta din toată inima, cu bucurie şi bunăvoinţă, şi cu o dorinţă de a plăcea şi de a ajuta în măsura în care-şi pot permite să piardă – şi niciodată să nu fie dispuşi să ia cu împrumut. Evident că astfel de persoane ar fi considerate „vecini buni”, fie că ar fi considerate „ciudate” în privinţa devotării lor faţă de Domnul ((570)) şi faţă de Cuvântul Său, fie că nu. Este adevărat, cei care iau cu împrumut s-ar putea să nu restituie totdeauna articolul şi s-ar putea cere efort pentru a merge după el; sau în cazul împrumutului de hrană s-ar putea să n-o mai restituie. Ar trebui să ne gândim însă că dacă astfel au luat hrană cu împrumut, au consumat-o şi n-au restituit-o, ar fi mai puţin probabil să mai vină. Dacă ne-ar permite împrejurările, am prefera să nu cerem să ni se restituie articolul dat cu împrumut. Am considera mai degrabă ca ocazii favorabile de a ne face prieteni cu ajutorul „bogăţiilor nedrepte” – ocazii bune de a ne sacrifica interesele pământeşti mărunte, ca să putem obţine prin acestea o influenţă morală şi spirituală mai mare la vecinii noştri.

În timp ce analizăm acest subiect am putea menţiona altul, strâns înrudit cu el la modul general, adică, obiceiul unora de a se socoti liberi să se impună prietenilor ca vizitatori – împrumutând timpul vecinilor. A fi ospitalier face parte din spiritul generos al iubirii, şi tot poporul Domnului trebuie să cultive această dispoziţie la fiecare ocazie potrivită, ca fiind o dispoziţie plăcută Domnului şi folositoare propriei lor creşteri spirituale (Evr. 13:2). Trebuie să le placă să primească pe prieteni sau pe vecini, pentru o masă sau pentru o noapte etc., după cum le permit împrejurările: dorinţa inimii de a primi musafiri trebuie să fie prezentă întotdeauna, fie că ocazia punerii în practică a acelei dorinţe se va găsi sau nu. Ospitalitatea nu înseamnă a face cheltuieli exagerate, depăşind mijloacele, nici nu înseamnă că pentru musafiri trebuie pregătit mai bine decât pentru propria familie. Înseamnă însă o dispoziţie de a împărtăşi cu alţii lucrurile pe care le avem.

Dar să privim cealaltă latură a problemei. Poporul consacrat al Domnului din Noua Creaţie nu trebuie să fie niciodată intruşi. Să se asigure că au o invitaţie clară şi sunt bineveniţi înainte de a accepta ospitalitatea pentru o masă sau pentru o noapte. Ce ilustraţie frumoasă a acestui principiu cuvenit avem în cazul Domnului nostru, mergând cu cei doi ucenici spre Emaus! Dorinţa Lui a fost să meargă la ei acasă şi să Se împărtăşească din cina lor pentru a le ((571)) acorda şi alte binecuvântări. Totuşi, când au ajuns acasă, „El S-a făcut ca şi cum ar merge mai departe” şi a aşteptat până când au insistat, L-au obligat, înainte de a consimţi să rămână cu ei. Aceasta n-a fost o înşelare şi n-ar fi o înşelare nici din partea noastră dacă am face la fel. Domnul nostru n-ar fi rămas dacă ei n-ar fi insistat să rămână, şi nici noi să nu stăm undeva decât dacă ni se face o primire din toată inima, şi nici să nu rămânem mai mult decât am fi bine primiţi din inimă, oricare ar fi împrejurările noastre.

Ideea care pare a predomina în mintea unora, că ei au libertatea „să se stabilească” la rudele naturale sau spirituale, este o greşeală. Nu există nici un astfel de drept. Noi avem dreptul să dăm şi să fim generoşi, dar nu suntem autorizaţi să cerem sau să pretindem astfel de lucruri de la alţii. Ei au dreptul să dea sau să reţină ce este al lor, ce au sub administrare. Cât să permită Noile Creaturi să li se impună din partea fraţilor incorecţi sau a rudelor după trup ar depinde de circumstanţe, în mare parte de condiţiile fizice şi financiare ale vizitatorului. Totuşi, în dreptate faţă de el însuşi şi în dreptate faţă de vizitatorul nechibzuit în această chestiune, care are ca scop să facă din această vizită scurtă o şedere îndelungată, gazda ar trebui să spună amabil dar clar – „Ar trebui poate să-ţi spun că n-ar fi convenabil pentru mine să te ţin la noi mai mult decât până –––”; sau, un alt mod bun de a proceda cu astfel de oameni este să li spună la începutul vizitei că ar fi convenabil să stea până la o anumită dată, sau să fie invitaţi clar pentru o masă sau pentru o zi sau o săptămână, după caz – indicând clar durata invitaţiei şi nu să fie lăsată a fi presupusă. Astfel de cale pare absolut necesară în interesul casei, al bugetului familiei, al timpului propriu, al serviciului Domnului etc., precum şi cuvenită şi folositoare pentru numărul mare de oameni care au judecată nechibzuită în această privinţă. Dar nu trebuie nici să gândim despre ei, nici să le vorbim lipsit de amabilitate. Poate că ei au decăzut mai mult decât noi sau decât alţii în privinţa acestei particularităţi şi poate prin natură noi am decăzut mai mult decât ei în privinţa ((572)) altor particularităţi. În orice caz, trebuie să gândim amabil, generos în privinţa lor, şi cu atât mai mult să hotărâm că noi vom evita cu totul această cale neplăcută.

„Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine”
– Mat. 6:34, 19, 20 –

Cuvintele Domnului nostru citate mai sus, precum şi alte cuvinte ale Sale, „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură, ci strângeţi-vă comori în cer”, credem că au fost grav neînţelese de către mulţi dintre urmaşii Săi serioşi şi bine intenţionaţi. Unii au tras concluzia că Domnul a vrut să spună că ei trebuiau să trăiască „de la mână până la gură” şi să nu-i intereseze deloc viitorul. Vedem, dimpotrivă, că Tatăl nostru ceresc nu ne-a dat astfel de exemplu; că El Se gândeşte continuu la noi şi a aranjat anotimpurile, cerealele, legumele şi fructele în ordinea lor. Vedem de asemenea că El a intenţionat ca noi să recunoaştem principii similare şi a aranjat natura astfel că este necesar să sădim dacă vrem să mâncăm mai târziu şi să ţesem dacă vrem să purtăm haine şi să pregătim dinainte uleiul care să dea lumină noaptea. Acest principiu se aplică la toate afacerile vieţii şi noi trebuie să respingem gândul că Domnul nostru Isus a intenţionat să contrazică sau să răstoarne acest aranjament divin, aşa cum se vede în toată natura.

Atunci, ce a vrut să spună Domnul nostru? Răspundem că în original ideea din primul text este: „Nu vă îngrijoraţi de (împovăraţi cu) ziua de mâine”; „Ajunge zilei necazul ei”. Poporul Domnului nu trebuie să se îngrijoreze în legătură cu viitorul. Trebuie să nu fie „leneşi în activitate”, şi să fie „fierbinţi în duh, slujind Domnului”. În timp ce sădesc şi seamănă, plivesc şi sapă, trebuie să recunoască prin credinţă că toate afacerile lor sunt supuse supravegherii divine şi că Dumnezeu a promis că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care-L iubesc. Ei trebuie să-şi aplice atât de amănunţit făgăduinţele scumpe ale grijii divine, încât inima lor să fie în întregime lipsită de îngrijorare.

((573))

Diferite obligaţii pământeşti

Trebuie să recunoaştem o mare diferenţă între neglijenţă şi îngrijorare. Dacă Domnul nostru ar fi fost neglijent, extravagant, risipitor, nepăsător în privinţa zilei de mâine, nu le-ar fi spus ucenicilor să adune fărâmiturile care au rămas după hrănirea mulţimilor, ci El a ilustrat tocmai în acea întâmplare faptul că era potrivit ca ei să se gândească la masa următoare, la ziua următoare. Dar n-a recomandat îngrijorare. Ucenicii trebuiau să folosească ceea ce aveau la îndemână şi să nu risipească nimic. Dar dacă rezerva se epuiza, nu dintr-o greşeală a lor, şi dacă n-aveau mijloace s-o completeze, ei să se încreadă în Domnul atât de complet încât să nu lase loc îngrijorării, totuşi să nu-şi domolească energia. Acest gând este ilustrat în cazul lui Iosif în Egipt, unde, sub îndrumare divină, el a adunat rezerve de grâu în timpul celor şapte ani de abundenţă şi astfel a făcut provizii pentru cei şapte ani de foamete care au urmat.

Nici al doilea text nu implică neglijenţă în privinţa afacerilor zilnice ale vieţii – a intereselor vieţii prezente, a întreţinerii cuvenite a familiei noastre etc. Atunci ce înseamnă? Înseamnă că nimic de natură pământească nu trebuie să devină comoara noastră – că noi trebuie să apreciem comoara noastră cerească mai presus de orice altceva. Inima noastră trebuie să se concentreze asupra ei, iar mintea noastră trebuie să se hrănească din ea continuu; îmbogăţiţi astfel, trebuie să avem odihnă spirituală prin credinţă, având încredere în făgăduinţele divine. Lumea nu ştie nimic despre aceste lucruri nespus de mari şi de preţioase pe care Noile Creaturi le au prin credinţă. Şi, după cum spune cântarea,

„Fiecare-şi are ţinta;
Ţinta mea e Cristos, Cristos numai”.

Alegându-L pe Cristos, noi alegem nu numai gloria, cinstea şi nemurirea, promise celor care sunt ai Lui, ci alegem şi suferinţele din timpul prezent, încercările, probele şi experienţele speciale promise celor care merg în urmele Lui, ca o educaţie necesară şi o pregătire pentru gloriile viitoare. Mai mult, toţi aceia care caută pe Cristos, toţi aceia ((574)) care au făcut o deplină consacrare Domnului, n-au nimic de natură pământească despre care să spună că este al lor. Când erau din pământ, pământeşti, ei socoteau interesele lor pământeşti ca posesiuni personale; dar când au ajuns să fie ai Domnului, s-au predat Lui împreună cu tot ce au posedat. Case, terenuri, copii, soţ, soţie, fraţi, surori – totul a fost devotat, consacrat Domnului. Prin urmare, nimic din acestea nu mai poate fi acum comoara Noii Creaţii.

Aceasta nu înseamnă că un bărbat nu-şi poate iubi soţia, sau soţia soţul – că nu se pot aprecia mult unul pe altul. Nu înseamnă că nu-şi pot iubi copiii şi nu le pot aprecia mult calităţile inimii şi minţii. Nu înseamnă că nu pot iubi şi aprecia frumuseţile Naturii. Nu înseamnă că nu pot avea o casă sau animale. Dar înseamnă că nici una dintre aceste posesiuni pământeşti nu mai poate fi comoara lor, sau în vreun sens al cuvântului să fie în competiţie cu Domnul, pe care L-au acceptat ca „deosebindu-se din zece mii” şi a Cărui „fiinţă este plină de farmec”.

Banii nu trebuie iubiţi, respectaţi, adoraţi; nu trebuie să fim robii sau servitorii lor. Noi ne-am dat supunerea ca fii şi servitori Creatorului Atotputernic, iar banii sunt unul din servitorii şi uneltele Sale şi în felul acesta trebuie priviţi de către noi care suntem administratori ai sumelor care în providenţa divină vin sub controlul nostru.

Dar, nu ne amintim oare cuvintele Domnului nostru către tânărul care a venit la El zicând: „Ce-mi mai lipseşte?”, şi căruia Isus i-a răspuns: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă”? „Dar tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, pentru că avea multe avuţii” (Mat. 19:16-22). Oare aceasta nu ne dă învăţătura că toţi din poporul Domnului trebuie să devină săraci? Răspunsul este, da: „Greu va intra un bogat în împărăţia cerurilor . . . este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului* ((575)) decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Mat. 19:24). Bogaţii au ispite în lucrurile bune ale vieţii prezente care înclină spre a le atrage inima şi a deveni idolii şi comorile lor. De aceea ei sunt situaţi mai puţin favorabil în acestă privinţă decât cei săraci, care au puţin din bunurile acestei lumi de care să li se ataşeze inima şi care sunt cu atât mai înclinaţi să asculte cu bucurie veştile bune ale harului divin, marile bogăţii pe care le are Domnul în păstrare pentru credincioşii Săi. Ar fi însă o greşeală a se presupune că nimeni nu poate avea bunurile acestei lumi fără să abuzeze de ele, fără să le adore, fără să facă un idol din ele, fără să le considere comorile sale. La fel ar fi o greşeală a presupune că acei cărora le lipsesc bogăţiile pământeşti nu le pot adora şi nu pot face comori din ele. Cine n-a cunoscut sau n-a auzit despre oameni săraci care evident au adorat bogăţia, au tânjit după ea, s-au luptat continuu pentru ea şi au fost mereu nemulţumiţi pentru că n-au fost în stare să pună mâna pe ceea ce inima lor îmbrăţişa ca o comoară?

*În timpurile vechi cetăţile mari din Orient aveau porţi mari care se închideau la apusul soarelui şi nu se permitea să fie deschise până la răsăritul soarelui, ca nu cumva un inamic să profite şi să atace. Dar ele aveau şi porţi mici care erau păzite, prin care putea intra un om şi-şi putea duce chiar şi cămila, luând jos povara şi permiţând animalului să se târască pe genunchi. Aceste porţi mici erau numite „urechile acului”. Astfel un bogat poate avea intrare în Împărăţie, dar nu împovărat de bogăţiile sau comorile pământeşti. Acestea trebuie lăsate jos.

Toţi care vin la Domnul, fie că sunt bogaţi fie că sunt săraci în privinţa bunurilor acestei lumi, trebuie să vină cu înţelegerea unei depline consacrări – a unui sacrificiu deplin al inimii lor, al voinţei lor şi a tot ce posedă – altfel nu vor fi acceptaţi. Săracul care vine la Domnul trebuie să renunţe la idolii imaginaţiei şi ambiţiei sale, ai râvnei sale după bogăţia pământească pe care n-a obţinut-o încă. Bogatul care vine la Domnul trebuie să vină, la fel, cu o deplină predare a voinţei sale, renunţând la planurile şi proiectele sale pământeşti, cărora înainte le devotase cele mai bune energii ale vieţii: el trebuie să sacrifice nu numai ce posedă, ci tot ce a sperat, la ce a ţintit şi a avut ambiţia ((576)) să obţină – tot trebuie să fie pus pe altarul Domnului, altfel nu poate fi ucenicul Său.

Tânărul bogat ar fi putut înţelege mai bine cuvintele Domnului nostru dacă ar fi fost într-o atitudine corectă a minţii, deoarece credem că Domnul i-ar fi explicat mai departe lucrurile. Dacă ar fi zis: Doamne, accept condiţiile; Îţi predau tot ce am Ţie ca reprezentant al lui Dumnezeu. Cum să procedez ca să duc la îndeplinire instrucţiunile Tale? Să-mi vând turmele, cirezile, pământurile şi casele, să adun pe săraci şi, luând toată suma primită astfel, să arunc banii în aer şi să-i las să se bată pentru ei, sau cum să procedez? Te rog învaţă-mă.

Ni-L putem imagina pe Domnul spunându-i: Acum ai ajuns la punctul la care am dorit şi am să-ţi explic mai în amănunt porunca Mea. Acum ţi-ai consacrat lui Dumnezeu tot ce ai, supunându-l voinţei Sale – pentru a fi folosit conform înţelegerii tale a ceea ce este voinţa Sa, iar tu Mă întrebi în privinţa voinţei Sale. Îţi voi spune: voinţa Sa este să devii administratorul Lui, nu doar să menţii proprietatea, ci s-o cheltuieşti, s-o foloseşti cât ştii de bine, de înţelept. Şi-ţi sugerez să începi să iei banii pe care-i ai la bancă şi să-i foloseşti. Poţi dacă vrei să începi aici cu apostolii şi urmaşii Mei. Vezi ce bine le poţi face. Când ai terminat banii aceia vinde o casă sau o turmă de oi sau o cireadă de vite şi continuă astfel să foloseşti mijloacele pe care Dumnezeu ţi le-a pus sub control – devenind administratorul Lui, aşteptând ca, după ce I-ai consacrat Lui toate, în cele din urmă să-ţi ceară socoteală. Atunci, dacă vei putea arăta că ai folosit ce I-ai consacrat Lui cât ai ştiut de înţelept şi de amănunţit, poţi aştepta să auzi cuvintele binecuvântate: „Bine rob bun şi credincios . . . intră în bucuria stăpânului tău”.

O consacrare pentru Domnul a tot ce avem nu înseamă că toate bunurile noastre trebuie folosite exclusiv în lucrarea religioasă. Ca administratori ai Domnului trebuie să căutăm continuu să cunoaştem ce I-ar plăcea Lui, luându-ne învăţătura din Cuvântul Său. Acolo suntem învăţaţi să-L ((577)) slăvim; iar căutând să-L slăvim trebuie să ne străduim să folosim, nu numai vocea şi condeiul nostru, ci toţi talanţii noştri, inclusiv talantul nostru bani sau proprietate. Deoarece noi suntem ai Domnului, toate obligaţiile care ne revin sunt obligaţii asupra timpului şi proprietăţii pe care le-am consacrat. De exemplu, a avea o soţie înseamnă a avea obligaţii faţă de ea, de atenţie şi întreţinere rezonabilă şi cuvenită; la fel copiii, sunt ipoteci pe orice posedăm, din proprietate, sau din timp, sau din talent.

Voia lui Dumnezeu este ca noi să recunoaştem aceste ipoteci şi să le satisfacem zi de zi cerinţele într-o manieră rezonabilă – neuitând că se aşteaptă de la noi să nu risipim mijloacele Domnului, ci să căutăm să îndreptăm cât se poate de mult din ele spre acele canale care ar fi în mod special folositoare în promovarea adevărului religios – răspândirea veştilor bune de bucurie mare – ceea ce reprezintă cea mai înaltă concepţie a noastră despre lucrurile bune pentru creaţia în creştere. Vrem să spunem că grija pentru soţie şi copii, pentru părinţii în vârstă sau pentru alţii dependenţi de noi în mod cuvenit, este recunoscută de Domnul ca folosire potrivită a unei părţi din ceea ce I-am consacrat Lui. Dar nu trebuie să permitem extravaganţa sau risipa în privinţa acestora să intervină în folosirea mai directă a mijloacelor noastre în ceea ce pentru noi este lucrarea principală a vieţii – vestirea Evangheliei, vestea bună a Împărăţiei.

Nu numai că nu trebuie să ne lipsim familia de lucrurile necesare pentru îngrijirea ei cuvenită, ci, după cum ne învaţă Scripturile, parte din datoria noastră este să facem pregătiri pentru ea, privind într-o anumită măsură în viitor. Să ascultăm mesajul prin înţelept: „Du-te la furnică, leneşule; uită-te la căile ei şi fii înţelept” (Prov. 6:6). Găsim că furnica adună o bună rezervă de hrană pentru viitorii ei pui; şi la fel ne spune apostolul, că părinţii trebuie să agonisească pentru copiii lor (2 Cor. 12:14). Conform dispoziţiei şi tendinţei naturii noastre egoiste, decăzute, probabil că mai puţini sunt cei care au nevoie de îndemn în acestă privinţă decât cei care au nevoie de sfat împotriva ducerii la extremă ((578)) în direcţia opusă. Gândul Scripturilor asupra acestui subiect este exprimat iarăşi în cuvintele apostolului: „Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor” şi: „Dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi . . . a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios”. Rom. 12:17; 1 Tim. 5:8.

Ideea pare să fie că fiecare părinte este dator să-i dea copilului o pornire în viaţă, mai mult decât micuţul corp în curs de moarte cu care se naşte în lume. Aducând copii pe lume este de datoria părinţilor să se îngrijească de stabilirea lor rezonabilă şi cuvenită în ea. Aceasta cuprinde nu numai punerea la dispoziţie a hranei şi a îmbrăcămintei în timpul copilăriei şi tinereţii, dar şi asigurarea instruirii intelectuale şi morale la care ne-am referit deja; şi toate acestea înseamnă agonisire, punere deoparte din consumul personal în interesul copiilor. Văzând nesiguranţa vieţii, n-ar fi o aplicare iraţională a îndemnului scriptural, dacă părintele ar avea ceva adunat pentru necesităţile familiei în eventualitatea morţii sale înainte de a fi ajuns copiii la maturitate. Nu ne gândim că apostolul a vrut să spună că părinţii trebuie să caute să adune averi pentru copii, pentru care să se certe şi prin care să fie prejudiciaţi. Copilul născut într-o familie bună şi care primeşte educaţie raţională şi îndrumare până la maturitate este avut, are în sine o moştenire bogată; iar părintele care a făcut asemenea asigurare pentru copiii săi are toate motivele să simtă că în această chestiune a fost condus de chibzuinţă, de Spiritul sfânt, de dispoziţia corectă, aprobată de Domnul, chiar dacă nu lasă nici o proprietate familiei, sau nu lasă mai mult decât un adăpost sau o casă. Un astfel de om se va fi achitat de administrarea sa, iar astfel de copii cu siguranţă vor aprecia la sfârşit credincioşia lui.

Organizaţii de ajutor reciproc etc.

Trăim într-o zi a organizării şi trebuie să admitem că unele dintre acestea au fost şi sunt aranjamente folositoare. Companiile de asigurare de toate felurile sunt desigur pe baze comerciale, şi nu, strict vorbind, filantropice. Ele sunt străduinţe din partea omenirii de a trece peste nesiguranţa ((579)) şi peste dificultăţile vieţii prezente – de a lua dinainte măsuri pentru caz de moarte şi pentru rezultatele ei dezastruoase în afacerile celor dependenţi de ei. Nu trebuie să intrăm în descrierea sau în detaliile privitoare la diferitele feluri de asigurare, dar putem spune imediat că este doar o chestiune de judecată în afaceri, şi nu o problemă religioasă, faptul că poporul Domnului se va folosi de oportunităţile asigurării sau nu.

Am cunoscut împrejurări în care considerăm că tatăl familiei a procedat înţelept să păstreze o poliţă de asigurare în beneficiul soţiei şi copiilor. Acesta este un lucru înţelept în special când soţia nu are simpatie faţă de Adevărul Prezent şi faţă de vederile soţului ei în legătură cu viitorul apropiat şi doreşte asigurarea ca protecţie, odihnă şi uşurare pentru mintea ei. Dacă judecata soţului coincide în vreo măsură apreciabilă cu a soţiei, gândim că el ar face bine să menţină astfel de asigurare. Noi nu susţinem asigurarea, şi în ceea ce-l priveşte pe autor, el n-are nici una. Arătăm doar că nu este nimic în Scripturi menit să conducă sau să reglementeze conduita Noilor Creaturi în această privinţă, şi că fiecare trebuie să-şi folosească judecata în armonie cu propriile sale condiţii specifice în luarea deciziei asupra acestei chestiuni.

Potrivit cu aştepările noastre, stresul marelui timp de necaz va fi asupra noastră curând, cândva între 1910 şi 1912 – culminând cu sfârşitul „Timpurilor Neamurilor”, octombrie 1914*.

*Vezi Vol. 2, pag. 76-78. În conformitate cu aceasta, culminarea pregătirii forţelor a avut loc în toamna anului 1914, odată cu izbucnirea marelui război european – o etapă în răsturnarea imperiului lui Satan.

Începutul agravării necazului nu este clar marcat în Scripturi şi este mai degrabă presupus. Presupunem că un necaz atât de mare, o catastrofă atât de largă în lume, cu greu ar putea avea loc în mai puţin de trei ani, şi dacă ar dura cu mult peste trei ani „nimeni n-ar scăpa”. În armonie cu aceste anticipări, aşteptăm ca atunci când furtuna financiară va trece peste creştinătate, afacerile şi băncile, valorile asigurărilor şi ((580)) proprietăţilor să cadă toate împreună; ca acesta să constituie într-adevăr un aspect serios al necazului, aducând spaimă şi supărare în inimile care n-au altceva pe ce să se sprijine – n-au comori cereşti.

Este foarte raţional să presupunem că aşa-zisele societăţi frăţeşti de asigurare vor cădea înainte de companiile obişnuite, fiindcă cele dintâi sunt fără capital şi depind de cotizaţii, şi fiindcă aceste cotizaţii vor deveni cu atât mai împovărătoare cu cât numărul membrilor acestor societăţi nu numai că va înceta să crească, ci, sub condiţii presante, va scădea. Eşecul acestor diferite asociaţii va zdrobi fără îndoială speranţele multora şi-i va face nepăsători în privinţa oricăror perspective pământeşti. De aceea, fiecare trebuie să decidă pentru sine cursul cel mai înţelept ca administrator al proprietăţii sau al venitului său, oricare ar fi acesta; dar nici unul din Noua Creaţie, stăpânit şi condus de credinţa în Domnul, nu va simţi o astfel de agitaţie în privinţa viitorului încât să-i aducă teamă în inimă, şi această clasă nici nu-şi va pune încrederea în vreo agenţie, protecţie sau ajutor uman, care să-i facă să se simtă dependenţi de ea ca şi comoara lor, şi să fie zdrobiţi în eventualitatea eşecului ei.

Aceasta ne aduce în faţă toată problema ordinelor, societăţilor etc., şi ce privilegii are Noua Creaţie în legătură cu aceste organizaţii. Este corect ca ei să fie membri ai acestor organizaţii? Răspundem că în timp ce asociaţiile Bisericii sunt pur religioase, iar organizaţiile de muncă şi de ajutor sunt în general laice, mai există şi alte ordine care combină aspectele religioase cu cele laice. După cum înţelegem noi chestiunea, de exemplu, Free Masons (Francmasonii), Odd Fellows, Knights of Pythias (Cavalerii Pitiei) etc., execută anumite ritualuri şi ceremonii de natură religioasă. Să fim înţeleşi că noi nu ducem nici o luptă împotriva celor care sunt membri în aceste diferite ordine, după cum nu ducem luptă nici împotriva diferitelor sisteme religioase sectare. Punem la acelaşi nivel pe toţi cei care au ceremonii, învăţături religioase etc. şi-i considerăm parte ((581)) din Babilon, unele părţi ale lui fiind mai curate, iar altele mai puţin curate, dar toate, cu toate acestea, fiind pline de confuzie, eroare – contrar intenţiei divine, aşa cum aceasta este înfăţişată în organizarea Bisericii primare şi în instrucţiunile date prin cuvânt şi exemplu de către Fondatorul ei inspirat şi de către cei doisprezece apostoli ai Săi.

Sfătuim Noua Creaţie să n-aibă nimic de-a face cu vreuna din aceste societăţi semireligioase, cluburi, ordine, biserici, ci să „iasă afară din mijlocul lor şi să se despartă de ei, şi să nu se atingă de ce este necurat” (2 Cor. 6:17). Lucrurile lor, închinarea lor, învăţăturile lor, doctrinele lor sunt necurate pentru noi, chiar dacă pentru ei nu sunt necurate. Ochii înţelegerii noastre au fost deschişi, iar acum toate lucrurile ne apar într-o lumină nouă, aşa că lucrurile pe care odată le iubeam acum le urâm, iar lucrurile pe care odată le uram acum le iubim.

Dar în privinţa altor ordine şi societăţi, care n-au nimic religios în caracterul, închinarea, învăţarea, doctrina, practica lor, ci sunt numai societăţi de asigurare pentru ajutor reciproc, şi care-şi anexează semne şi parole numai ca divertisment, sau în privinţa altor societăţi muncitoreşti, sindicate pentru ajutor reciproc, pentru protecţie împotriva nedreptăţii şi pentru menţinerea salariilor rezonabile – n-avem nimic de zis împotriva acestora. Toate acestea pretind că sunt organizate după dreptate, aşa cum am putea aproba. Toate pretind că n-au nici o intenţie de a încălca legile umane sau divine. De aceea, nu vedem că s-ar putea ridica vreo obiecţie valabilă împotriva acestora, dacă din vreun motiv Creaţia Nouă ar găsi că este necesar sau folositor să se asocieze la ele. Propria noastră alegere şi sfat către alţii ar fi, în măsura în care se poate aplica în mod practic la cazul lor, să stea liberi de toate organizaţiile umane, uniţi numai cu Domnul şi cu cei care au Spiritul Său; dar cu toţii ştim presiunea sub care au luat fiinţă sindicatele muncitoreşti, şi dacă ele n-ar exista, după toate probabilităţile, salariile muncitorilor ar fi mai mici decât sunt, iar condiţiile lor generale ar fi mai rele.

((582))

Dar, deşi avem o simpatie generală faţă de obiectivul acestor asociaţii, nu putem susţine toate metodele urmate uneori de ele, deoarece toţi trebuie să admită că în mod frecvent ele folosesc tiranic puterea organizaţiei. Trebuie să avem simpatie faţă de scopul lor general, adică: o împotrivire la opresiunea care în mod sigur însoţeşte acumularea bogăţiei în mâinile celor egoişti şi la tendinţele generale în asemenea împrejurări, care împing pe cei săraci până la punctul împotrivirii. Sfatul nostru pentru fraţii care trăiesc în comunităţi unde sindicatele muncitoreşti au putere şi susţin salariile ar fi ca ei să contribuie voluntar la cheltuielile sindicatului cu aceeaşi sumă cu care ar contribui dacă ar fi membri şi cu aceeaşi regularitate, şi în general să se supună ordinelor sindicatului dacă nu sunt contra conştiinţei lor; dar, dacă este posibil, să evite a fi membri, explicându-şi poziţia când îşi oferă cotizaţia. Aceasta ar arăta tuturor că dorinţa de a nu fi membru nu este o dorinţă egoistă, de a evita responsabilitatea plătirii cheltuielilor legate de menţinerea condiţiilor favorabile sub care operează munca.

Dacă însă nu se acceptă decât să fie membru obişnuit, nu cunoaştem nici o poruncă din Scripturi sau alt motiv pentru care să se abţină a fi membru – în special dacă apartenenţa ca membru ar fi o condiţie de care ar depinde pâinea zilnică. În asemenea împrejurări, să intre şi să plătească regulat ceea ce se cuvine, dar să evite frecventarea şedinţelor, cu excepţia ocaziilor când au motive să creadă că ar putea spune un cuvânt la timp, care ar putea fi de ajutor în direcţia cuvenită a intereselor sindicatului, în armonie cu pacea şi dreptatea. În cazul unei greve, să se supună ordinului de a se retrage, dar să nu ia parte la nimic de natura revoltei sau contrar drepturilor şi libertăţilor altora; iar acest lucru să fie bine cunoscut de către funcţionarii societăţii, aşa încât aceştia să nu se gândească să ceară astfel de serviciu.

((583))

Amestec conştiincios

„Amestecul în treburile altora” este aspru mustrat de către apostol, ca fiind cu totul nepotrivit cu noua minte a Creaţiei Noi (1 Tim. 5:13; 1 Pet. 4:15). Un amestecător în treburile altora este unul care se ocupă de afacerile altora, cu care propriu-zis n-are câtuşi de puţin de-a face. Chiar şi „fiii veacului acestuia” sunt destul de înţelepţi în generaţia lor, ca să discearnă că pe durata scurtă a vieţii prezente o persoană cu minte rezonabil de sănătoasă are suficient cu ce să se ocupe în a-şi vedea de afacerile ei cum se cuvine; şi dacă ar da atenţie suficientă afacerilor altora, ca să fie cu totul competentă să-i sfătuiască şi să se amestece în preocupările lor, în mod sigur şi-ar neglija într-o măsură propriile afaceri. Cu mult mai mult Creaturile Noi, concepute de Domnul pentru spiritul minţii sănătoase, ar trebui să-şi dea seama de acest adevăr, şi, pe lângă aceasta, că au mai puţin timp decât lumea să se amestece în afacerile altora, timpul lor nefiind al lor, datorită consacrării depline Domnului şi serviciului Său, a timpului, talentului, influenţei lor, a tot ce au.

Aceştia, chiar dacă le lipseşte în mod natural mintea sănătoasă asupra acestui subiect, vor fi constrânşi în direcţia corectă prin poruncile Scripturilor şi prin aceea că-şi vor da seama că timpul pentru împlinirea sacrificiului lor prin legământ este scurt. Ei ar trebui să-şi dea seama şi că Regula de Aur, cerută de la Noua Creaţie, interzice orice este înrudit cu amestecul în treburile altora. Desigur că ei n-ar aprecia dacă alţii s-ar amesteca în afacerile lor, şi ar trebui să fie la fel de atenţi să le facă altora ce le-ar plăcea să le facă alţii lor. Apostolul şi-a dat seama însă că reversul acesteia este spiritul lumesc general, şi ca atare, sfătuieşte pe sfinţi să studieze, să practice, să înveţe în privinţa aceasta. Cuvintele lui sunt: „Căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi”. 1 Tes. 4:11.

Această dispoziţie naturală, de a fi atent la afacerile altora, de a întinde mâna să corecteze pe alţii şi de a scoate paiul din ochiul fratelui neglijând bârna din ochiul său, aşa cum a ilustrat ((584)) Domnul această chestiune (Mat. 7:3-5), atacă uneori Noua Creatură într-o formă ciudată. Îşi închipuie că este de „datoria” sa să sfătuiască, să scotocească, să investigheze, să certe, să mustre. Meditând la această chestiune, se convinge pe sine că a nu face astfel ar fi păcat; şi astfel acesta devine cum s-ar zice un amestecător conştiincios în treburile altora, sau un băgăreţ – unul al cărui obicei de a se amesteca devine îndoit de puternic şi de agresiv printr-o conştiinţă dezinformată şi greşit îndrumată. Aceştia, adesea oameni sinceri şi buni, Noi Creaturi veritabile, sunt împiedicaţi de acest defect în tot ce încearcă să facă în serviciul Domnului. Fiecare ar trebui să se preocupe de sine şi să înveţe să aplice regulile dreptăţii şi iubirii deja arătate. Ar trebui să-şi educe conştiinţa ca să facă deosebire între datoria frăţească şi amestecul în treburile altuia; şi după câte putem observa, majoritatea celor din poporul Domnului, precum şi a celor din lume, ar constata că se ocupă cu mult mai puţin de ceartă, mustrare, găsire de greşeli şi scotocire, după ce ar ajunge să aprecieze regulile dreptăţii şi iubirii, aşa cum sunt combinate în Regula de Aur şi aplicate în afacerile vieţii şi în relaţiile lor cu alţii.

Este bine să întrebăm în privinţa oricărei astfel de chestiuni care ne trece prin minte: Este oare treaba mea? În relaţiile noastre cu oamenii din lume, la o examinare atentă vom găsi în general că nu este treaba noastră să-i certăm sau să-i dojenim, să-i mustrăm. Noi am fost chemaţi de Domnul şi ne-am îndepărtat de căile lumii pentru a urma pe calea îngustă; aceea este treaba noastră. Ar trebui să dorim ca lumea să ne lase în pace, ca să putem urma pe Domnul; la fel şi noi, ar trebui să lăsăm preocupările lumii în pace, ocupându-ne de noi şi adresând mesajul Evangheliei celui care „are ureche de auzit”. Lumea, nefiind chemată de Domnul şi nefiind venită pe „calea îngustă”, are dreptul să aleagă în privinţa propriei sale căi şi are dreptul să aştepte ca noi să nu ne amestecăm, aşa cum nici noi nu dorim ca ea să se amestece. Aceasta nu va împiedica lumina noastră să strălucească şi astfel să exercităm indirect o influenţă continuă asupra lumii, chiar dacă nu vom mustra sau nu ((585)) ne vom amesteca astfel în treburile altora. Acolo unde este o chestiune de afaceri, care ne interesează din punct de vedere financiar, nu va fi desigur amestec în treburile altora, ci va fi preocupare de treburile noastre, dacă vom da atenţia cuvenită unei astfel de chestiuni. Nu înseamnă amestec nici dacă părintele va avea cunoştinţă şi autoritate în privinţa tuturor intereselor care se ivesc în familie şi în casă. Însă chiar şi aici trebuie avute în vedere şi conservate drepturile personale ale fiecărui membru al familiei. Soţul şi tatăl familiei fiind recunoscut ca şi cap al ei şi principalul în autoritate, trebuie să-şi folosească acea autoritate cu moderaţie iubitoare şi consideraţie înţeleaptă. Individualitatea soţiei, gusturile şi preferinţele ei, trebuie să fie respectate de el, şi, ca reprezentantă a lui, ea trebuie să fie autorizată cu putere şi autoritate deplină în domeniul ei special, ca ajutoare şi îngrijitoare a casei; iar în absenţa lui, ea trebuie să-i reprezinte pe deplin autoritatea în privinţa tuturor afacerilor familiei. Copiilor de asemenea, potrivit vârstei, trebuie să li se acorde o măsură considerabilă de intimitate şi individulitate în afacerile lor, părintele exercitându-şi doar autoritatea şi supravegherea în legătură cu lucrurile care ar servi la ordinea şi confortul casei, precum şi la dezvoltarea cuvenită a membrilor ei în chestiuni mintale, morale şi fizice. Copiii trebuie să fie învăţaţi de timpuriu să nu se agaţe unul de altul, nici să nu-şi ia unul altuia lucrurile, ci să-şi respecte reciproc drepturile şi să procedeze amabil şi generos unul cu altul, conform Regulii de Aur.

Nicăieri nu este mai important de reţinut acest sfat împotriva amestecului în treburile altora decât în Biserică. Fraţii ar trebui să înveţe repede, din Cuvânt şi din învăţătura şi exemplul bătrânilor, că intenţia divină nu este să se amestece unul în afacerile altuia, nici să se vorbească unul pe altul, dar că aici, ca şi în altă parte, se aplică regula divină „să nu vorbească de rău pe nimeni”. Amestecul în treburile altora – gândirea şi vorbirea despre afacerile particulare ale altora, cu care n-avem de-a face în mod direct – duce la vorbire de rău şi defăimare şi naşte mânie, ((586)) răutate, ură, ceartă şi diferite fapte ale cărnii şi diavolului, după cum arată apostolul (Col. 3:5-10). Astfel se întâmplă că adesea se seamănă mici seminţe de calomnie şi se dezvoltă mari rădăcini de amărăciune, prin care mulţi sunt mânjiţi. Toţi care au mintea cea nouă recunosc în mod sigur nocivitatea acestui rău şi toţi ar trebui să fie modele în casele lor şi printre vecini. Mintea lumească poate recunoaşte că uciderea şi jaful sunt rele, dar se cere o concepţie mai înaltă despre dreptate pentru a recunoaşte spiritul Legii divine – că a defăima înseamnă a asasina caracterul, iar a fura bunul nume, indiferent sub ce pretext, înseamnă a jefui. Cei cu minte lumească înţeleg această chestiune într-o anumită măsură şi sentimentele lor sunt reprezentate în cuvintele poetului: „Cel care-mi fură punga fură gunoi; . . . dar cel care-mi fură bunul nume fură ceea ce pe el nu-l îmbogăţeşte, dar pe mine mă lasă într-adevăr sărac”.

„A binecuvânta pe Dumnezeu şi a blestema pe oameni”

Nu ne mirăm că apostolul Iacov numeşte limba un organ nestăpânit, plin de otravă de moarte! Nu ne mirăm când spune că dintre membrele corpului nostru este cel mai greu de stăpânit! Nu ne mirăm când spune că aruncă în foc cursul vieţii! (Iac. 3). Cine n-a avut experienţe în aceste privinţe? Cine nu ştie că cel puţin jumătate din dificultăţile vieţii se pot pune pe seama limbii nestăpânite; că nişte cuvinte necugetate şi impulsive au dus la războaie care au costat milioane în bani şi sute de mii de vieţi; că acestea de asemenea stau la baza a jumătate din procesele care se judecă în tribunal şi a mai mult de jumătate din necazurile conjugale care au afectat rasa noastră în cei şase mii de ani trecuţi! Apostolul spune în privinţa limbii: „Cu ea binecuvântăm (lăudăm) pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu ea blestemăm (rănim, defăimăm, supărăm) pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. . . . Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei” (vers. 9, 10). Creştinul care a ajuns doar la standardul de a nu fura de la aproapele sau de a nu-l ucide, dar comite jaf cu limba sa asupra aproapelui – rănindu-l sau ucigându-l sau furându-i reputaţia, numele bun, este un ((587)) creştin care a făcut foarte puţin progres pe calea cea corectă şi care este încă departe de starea Împărăţiei cerurilor.

Cu toţii ştim ce problemă grea este să ne controlăm limba, chiar şi după ce ne dăm seama de dispoziţia ei vicioasă din natura noastră decăzută. De aceea, atragem atenţia asupra singurei metode potrivite de a restrânge şi înfrâna limba, anume, prin intermediul inimii. Cuvântul inspirat declară că „din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Acest lucru fiind adevărat, înseamnă că atunci când avem mare greutate în privinţa limbii noastre, există mult ce nu este cu totul bun în privinţa inimii noastre; şi că, în măsura în care ne vom îndrepta inima, vom avea mai puţină greutate în a ne controla limba. Buzele care continuu vorbesc dispreţuitor despre alţii indică o stare de inimă mândră, îngâmfată, dominatoare, conştientă de sine. Buzele care continuu vorbesc rău despre alţii, fie direct fie prin insinuări, arată că în spatele lor inima nu este curată, nu este umplută cu spiritul de iubire al Domnului – căci „dragostea nu face rău aproapelui”, nici chiar în gând. Ea „nu se gândeşte la rău”. Nu-şi va permite să presupună răul în ceea ce-l priveşte. Se va îndoi de nevinovăţia lui şi va presupune mai degrabă favorabilul decât nefavorabilul.

Iubirea de sine este destul de puternică la toţi oamenii ca să împiedice limba să vorbească ceva în dauna sa proprie; şi iubirea cuvenită, neegoistă, care va iubi pe aproapele său ca pe sine, va urî să vorbească în detrimentul aproapelui sau fratelui, sau chiar să arunce o umbră asupra conduitei lui, tot aşa cum nu va fi dispusă nici să ia o astfel de cale împotriva sa însăşi. Deci, vedem că din oricare direcţie am privi subiectul, chestiunea de primă importanţă pentru Noua Creaţie este ajungerea la iubirea desăvârşită în inima noastră. Faţă de Dumnezeu, aceasta ne va stimula la mai mult zel, energie şi jertfire de sine în cooperarea la serviciul divin, serviciul Adevărului, iar faţă de oameni ne va stimula nu numai să acţionăm just şi iubitor, dar şi să gândim, să vorbim frumos despre toţi pe cât este posibil. Acesta este Spiritul sfânt, pentru care Răscumpărătorul nostru ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm, şi în privinţa căruia El a ((588)) spus că Tatăl nostru ceresc este mai dispus să ni-l dea, decât sunt dispuşi părinţii pământeşti să dea daruri bune pământeşti copiilor lor; iar sinceritatea în rugăciune pentru acest spirit al sfinţeniei, al iubirii, implică dorinţă şi străduinţă serioasă ca iubirea să fie revărsată larg prin toate căile fiinţei noastre, în gând, cuvânt şi faptă. Aşa vom fi copii ai Tatălui nostru care este în ceruri şi vom fi socotiţi vrednici de iubirea Sa şi de toate lucrurile preţioase pe care le-a promis şi pe care le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.

Obligaţii sociale

Creaţia Nouă, atâta vreme cât este asociată cu aceste corpuri muritoare, are prin ele relaţii de natură socială cu oamenii naturali şi anumite responsabilităţi sociale. Mintea cea nouă în mod natural doreşte părtăşia cu alte minţi noi, şi în măsura dezvoltării în darurile Adevărului ea se va găsi tot mai mult despărţită de asocierile, scopurile, ambiţiile, literatura şi subiectele de conversaţie lumeşti. În cazul multora se ridică întrebarea, în ce măsură Noile Creaturi care s-au socotit moarte faţă de lucrurile, interesele etc. pământeşti trebuie să-şi mai menţină asocierea cu prietenii lor după trup – cu cei neconsacraţi? Aceasta este o chestiune care merită atenţie serioasă, plină de grijă din partea fiecăruia individual; nu există doi care să aibă aceeaşi situaţie şi nici un sfat care s-ar da nu s-ar potrivi în toate cazurile.

Apostolul sfătuieşte să nu ne însoţim cu răufăcătorii, cu cei ale căror practici le recunoaştem a fi necurate; întovărăşirea noastră să fie în armonie cu mintea nouă. O astfel de cale va fi fără îndoială spre avantajul nostru, fiindcă, mai întâi, o astfel de tovărăşie nu va încuraja continuu dorinţele noastre decăzute şi tendinţele noastre naturale degradate; şi apoi, va fi cu atât mai folositoare în străduinţele noastre de a urma porunca apostolului şi de a gândi, a vorbi şi a practica „tot ce este adevărat, tot ce este ((589)) vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”. Filip. 4:8.

Totuşi, trebuie desigur să simţim interes faţă de cei înrudiţi cu noi prin legături de sânge, mai mult decât faţă de alţi oameni în general. Astfel, dacă Spiritul Domnului ne conduce şi ne îndeamnă să fim îndurători şi amabili faţă de oameni în general, ar însemna că sentimentele noastre faţă de rude ar trebui luate în considerare în mod special şi ar trebui să le fim de ajutor în măsura ocaziilor noastre. Cu toate acestea, după judecata noastră, n-ar fi nici înţelept, nici în armonie cu învăţăturile Scripturilor şi nici în acord cu exemplele puse de ele în faţa noastră despre conduita Domnului şi despre conduita apostolilor, ca noi să le oferim o părtăşie foarte deosebită rudelor noastre pământeşti, sau să le primim ori să le tratăm mai bine decât am trata casa credinţei, sau chiar tot atât de bine. Aici nu includem acele relaţii strânse faţă de care am fi obligaţi, în armonie cu cuvintele apostolului: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi . . . a tăgăduit credinţa” (1 Tim. 5:8). În general trebuie să aplicăm cuvintele apostolului: „Cât avem ocazia, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”. Rudele noastre mai îndepărtate trebuie să vină după casa credinţei.

Evident că intenţia Domnului nostru a fost să strângă împreună pe urmaşii Săi ca o familie nouă, ca o casă nouă, „casa credinţei”. Ca atare, găsim repetate îndemnul şi încurajarea la părtăşie reciprocă, ajutor reciproc şi asociere regulată, cu făgăduinţa că acolo unde doi sau trei se adună în numele Domnului, El va fi în mod special prezent cu ei, ca să le acorde o binecuvântare; şi poporul Său să nu uite strângerea lor împreună. Calea Domnului nostru a fost în armonie deplină cu această acordare a unei atenţii speciale casei credinţei, deoarece găsim că la celebrarea ultimei Cine de Paşti, care trebuia să fie ţinută de fiecare familie separat (Exod. 12:1-21), Domnul S-a întâlnit cu cei doisprezece apostoli ai Săi ca o familie separată – separată de toate relaţiile lor şi ((590)) ale Sale. Găsim aceeaşi idee în cuvintele Sale când a fost informat că mama şi fraţii Săi erau afară, dornici să-I vorbească. El a răspuns şi a zis: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei? Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă”. Mat. 12:47-50.

De aceea, urmând acest exemplu divin, trebuie să constatăm că afecţiunea şi interesele noastre sunt atrase mai ales către ceilalţi membri ai „corpului lui Cristos”, asociaţi în Noua Creaţie. Acest lucru însă nu trebuie înţeles că neagă în vreo măsură cele mai stricte reguli de bună cuviinţă între sexe în Noua Creaţie; nu implică nici aceea că soţul necredincios sau soţia necredincioasă trebuie neglijată pentru ca timpul şi părtăşia să fie acordate celor cu o minte nouă. Dimpotrivă, obligaţia fiecăruia este faţă de perechea sa – să caute ca nici un confort cuvenit, privilegiu sau tovărăşie să nu i se reţină. Aceasta însă n-ar implica supunere la tiranie, ceea ce n-ar face nici o asigurare rezonabilă pentru a urma porunca divină: „Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă . . . şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”. Evr. 10:25.

„Cinstiţi pe toţi oamenii”

„Purtaţi-vă ca nişte oameni liberi, fără să faceţi din libertatea aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu. Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, daţi cinste împăratului.” „Daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica (respectul), daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi.” 1 Pet. 2:16, 17; Rom. 13:7, 8.

Creatura Nouă, eliberată de rivalităţile şi ambiţiile voinţei cărnii şi inspirată de impulsurile generoase şi graţioase ale Spiritului sfânt, n-are nici un motiv de mândrie sau de rivalitate invidioasă care să împiedice aprecierea cuvenită a trăsăturilor bune ale inimii şi minţii altora. El ar trebui să fie bucuros să vadă şi să recunoască deplin şi fără rezerve drepturile pământeşti şi pretenţiile altora – renunţând la drepturile şi pretenţiile proprii în favoarea celor spirituale, ((591)) cereşti. Unii ca aceştia vor fi în mod natural cei mai sinceri în recunoaşterea celor mari din această lume şi cei mai supuşi faţă de legile şi cerinţele legii, cu excepţia cazului că acestea ar fi în conflict cu cerinţele şi poruncile divine. Puţini conducători pământeşti din prezent, dacă sunt cumva, vor găsi greşeală în recunoaşterea unui Creator suprem şi în supunerea faţă de El în cel mai înalt grad. Ca atare, Noua Creaţie trebuie să fie printre cei mai ascultători de lege din timpul prezent – nu să fie agitatori, certăreţi, prea critici. Este adevărat, ei văd chiar mai clar decât alţii motive de critică – văd imperfecţiunile din toate aranjamentele prezente, bazate pe legile egoismului. Dar ei văd cu ochii înţelegerii luminaţi prin Cuvântul divin şi aceea că agitaţia umană şi revoluţia nu pot produce deloc schimbarea necesară; că de zece ori mai bine decât ceea ce omenirea ar putea fi socotită capabilă că poate realiza, este totuşi departe de perfecţiunea pe care ne-o arată Domnul, şi ne încurajează să credem că El va face să vină la timpul potrivit, sub administrarea Împărăţiei Sale – acea condiţie în care voia lui Dumnezeu se va face pe pământ după cum se face în cer.

Dându-şi seama de neputinţa eforturilor umane, Noua Creatură are un spirit al chibzuinţei în privinţa condiţiilor prezente pe care alţii, care văd mai puţin decât ea, nu-l au. Ea poate vedea că până şi cea mai rea formă de guvernământ uman, până şi cel mai arbitrar abuz de putere şi autoritate în păstrarea legii şi ordinii este cu mult mai bun decât lipsa de lege şi anarhia. Ea a aflat, de asemenea, că pe marele Iehova Îl interesează aceste lucruri şi că timpul şi căile Sale sunt singurele înţelepte şi adecvate pentru aducerea rezultatelor dorite. De aceea, Noua Creatură este răbdătoare, bucuroasă, plină de speranţă. Cum spune apostolul Iacov: „Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor . . . venirea Domnului este aproape” (Iac. 5:7, 8). Împărăţia Lui va aduce curând dreptate şi binecuvântare întregii lumi.

Noua Creatură aude şi mesajul Domnului: „Nu te mânia pe cei răi” – la timpul cuvenit vor fi nimiciţi (Ps. 37:1, 2). ((592)) De aceea, în timp ce alţii consideră important să discute diferitele aspecte ale politicii, ale unei guvernări bune, ale finanţelor etc., ea îşi dă seama, dimpotrivă, că Dumnezeu a văzut mai dinainte situaţia prezentă şi că decizia împotriva instituţiilor egoiste prezente a fost luată deja: „Mene, mene, tekel, ufarsin – ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit uşor” (Dan. 5:25-28). Ea îşi dă seama că judecata lui Dumnezeu în această chestiune, cum este exprimată în Scripturi, este corectă şi inalterabilă, şi aşteaptă răbdător ca Domnul să facă să se producă transformarea lucrurilor conform voinţei Sale divine şi a făgăduinţelor Sale îndurătoare. Chiar dacă-şi va da seama că aceasta va însemna mare necaz peste lume, Noua Creatură se odihneşte în făgăduinţele divine şi „lasă în mâna lui Cristos cheile zilei de mâine”. Ea îşi dă seama că gândurile sau cuvintele sau faptele sale n-ar putea schimba rezultatul final, şi inima sa se odihneşte prin credinţă în înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Vorbind despre Noua Creaţie în legătură cu timpul tulbure care este iminent, profetul a spus potrivit: „Ea (Sionul) nu se va clătina” – încrederea şi credinţa ei sunt bine stabilite, nu în ignoranţă şi credulitate, ci în Cuvântul viu şi statornic al lui Dumnezeu. Ps. 46:5.

Noua Creaţie nu consideră că este necesar sau prudent să se străduiască să alarmeze lumea în privinţa necazului care vine. Ea îşi aminteşte, întâi de toate, că Domnul a spus în mod specific: „Nici unul din cei răi nu va înţelege” (Dan. 12:10). Îşi aminteşte, de asemenea, că sărmana creaţie care suspină are destul de suportat din porţia ei zilnică, fără a mai anticipa şi necazurile viitoare pe care nu le-ar putea evita şi că „ajunge zilei necazul ei”. De aceea, în timp ce nu se vor feri să „vestească tot planul lui Dumnezeu” celor care dau dovadă că au urechi de auzit, ei vor evita în mod înţelept şi cuvenit să-şi risipească energia şi să stârnească mânia celor care n-au nici o apreciere faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său. Ei nu-şi vor arunca mărgăritarele înaintea porcilor, ci vor avea înţelepciunea ((593)) care vine de sus – întâi curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune. Iac. 3:17.

A onora pe oameni, a-i respecta conform caracterului sau funcţiei lor şi a asculta de legi, nu înseamnă în mod necesar participare cu lumea în funcţionarea guvernului. S-a propus o lege care să oblige pe toţi oamenii să voteze. Oricând se va aproba acea lege, Noile Creaturi, fiind supuse ei, trebuie să-i dea ascultare şi aceasta fără murmur. Iar în exercitarea acestei cerinţe să-şi folosească judecata cea mai bună şi să voteze pentru cei pe care-i consideră cei mai buni candidaţi. Între timp însă, deoarece nu există asemenea cerinţă pentru ei, sfatul nostru ar fi să-şi păstreze o strictă neutralitate în privinţa politicii şi să evite cu totul votarea. Motivele noastre sunt după cum urmează:

1) Pe nici un buletin electoral n-am putea spera să găsim persoane cu totul competente pentru funcţie, conform normelor noastre de judecată.

2) Oricum, n-am putea spera ca voturile noastre să aibă vreo influenţă apreciabilă asupra alegerilor.

3) Cei din Noua Creaţie care se angajează în politică şi în diferitele ei dispute vor găsi că-şi vor consuma nu numai timpul, dar şi energia şi mijloacele – toate acestea fiind consacrate Domnului, lucrurilor cereşti, promulgării veştilor bune de bucurie mare. Şi nu numai atât, dar mintea lor va fi din necesitate ocupată cu aceste interese politice în asemenea măsură, încât meditaţiile lor private asupra lucrurilor mai bune – comuniunea şi părtăşia lor în spirit cu Domnul, vor fi în mod considerabil împiedicate.

4) Cei care votează pentru un om sau pentru un partid vor fi mai mult sau mai puţin obligaţi să sprijine rezultatele alegerilor, dacă va fi necesar cu puşca şi sabia. Şi în timp ce este adevărat că sub lege fiecare cetăţean poate fi chemat să apere cu sabia şi puşca legile şi instituţiile sub care trăieşte, totuşi, luând parte activă la alegeri, persoana îşi asumă mai deosebit o obligaţie şi o responsabilitate morală pentru rezultate şi pentru cursul general al guvernului pe ((594)) care l-a ajutat să se formeze. Poziţia noastră preferabilă, prin urmare – poziţia cea mai onorabilă faţă de Domnul, faţă de societate şi faţă de noi înşine – ar fi cea indicată de Scripturi, poziţia de străini (Ps. 39:12; 1 Pet. 2:11). Străinii trebuie să se supună legii; şi noi trebuie să ne supunem. Străinii trebuie să plătească impozitele conform legii; şi noi trebuie să le plătim. Străinii pot căuta protecţie sub legi; şi noi putem căuta. Dar străinii nu se vor simţi obligaţi să lupte împotriva Împăratului lor, supunere pe care o vor recunoaşte în primul rând; şi noi să preferăm să fim în aceeaşi poziţie, pe cât posibil, căci nu suntem noi „strămutaţi din împărăţia acestei lumi în împărăţia Fiului dragostei Lui” – în starea ei embrioară? Col. 1:13.

Nu suntem noi oare supuşii marelui Împărat? Şi nu sunt oare toate împărăţiile acestei lumi identificate mai mult sau mai puţin cu „prinţul acestei lumi” şi cu legea lui egoistă? Nu suntem noi, deci, străini şi peregrini aici, şi într-o anumită măsură înstrăinaţi şi fără ţară? Este eminamente cuvenit ca noi să iubim şi să apreciem fiecare lege bună şi pe toţi cei care servesc legile pământeşti, şi să ne bucurăm că majoritatea celor din Noua Creaţie trăiesc sub cele mai înalte forme de guvernământ civil care se găsesc astăzi în lume şi apreciază acest lucru ca o favoare şi o binecuvântare divină. Ca atare, noi nu trădăm nici ţara noastră natală, nici pe conducătorii sau legile ei; dar aceasta nu înseamnă că trebuie să luptăm pentru acestea cu arme carnale, sau să ne creştem responsabilitatea votând pentru ele.

Este adevărat, guvernul nu scuteşte întotdeauna de participare la război pe cei care se opun acestuia, deşi în trecut s-a făcut o prevedere foarte frumoasă de acest gen pentru unii care, la fel ca noi, cred că războiul este nedrept, şi anume, Prietenii sau Quakerii, scutiţi de datoria militară sub legi deosebit de generoase. Nouă ni s-ar putea cere totuşi să facem serviciu militar, fie că votăm fie că nu; şi dacă ni s-ar cere am fi obligaţi să ne supunem puterilor care sunt şi să considerăm că providenţa Domnului a permis încorporarea şi că El este în stare să conducă lucrurile spre binele nostru şi al altora. În astfel de caz, noi am considera ((595)) că n-ar fi greşit să dăm o explicaţie parţială ofiţerilor potriviţi şi să cerem transferul la departamentul medical sau spitalicesc, unde serviciile noastre ar putea fi folosite cu consimţământul deplin al conştiinţei noastre – dar, chiar dacă am fi obligaţi să servim în armată şi să tragem cu puşca, nu trebuie să ne simţim obligaţi să tragem într-un semen de-al nostru.

Noua Creatură şi reformele morale

Fiecare membru al Noii Creaţii trebuie din necesitate să fie în armonie cu moralitatea, dreptatea, puritatea, bunătatea de orice fel. Trebuie să dorească să fie curat nu numai în inimă, dar pe măsură ce aceasta progresează, va face desigur ca şi persoana sa şi obiceiurile sale să fie curate, iar aceasta va cuprinde nu numai îmbrăcămintea exterioară, ci şi buzele. Totuşi, unul ca acesta nu va face aici greşeala pe care o face lumea, să considere mai necurat ce pune în gură decât cuvintele care-i ies din ea. Curăţenia inimii va duce la curăţenie şi adevăr pe buze, şi la rândul ei la grijă în privinţa a ceea ce mănâncă, ce bea, cu ce va fi îmbrăcat – cu scopul ca să poată slăvi pe Dumnezeu în corpul şi spiritul său, care sunt ale Domnului. Nu ne aparţine nouă să punem lanţuri şi obligaţii care nu se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare membru al Noii Creaţii trebuie să-şi dea seama cât se poate de bine că angajamentul său de consacrare atinge fiecare fapt al vieţii. Dacă, prin urmare, este înclinat spre lăcomie la mâncare sau spre beţie, sau spre alte obiceiuri murdare, trebuie să se gândească atent şi în rugăciune dacă în toate lucrurile slăveşte pe Domnul şi îşi foloseşte influenţa înaintea semenilor săi în cea mai mare măsură posibilă. Îndrăznim să facem sugestia că foarte puţini din Noua Creaţie vor considera că slăvesc pe Dumnezeu mâncând şi bând ceea ce ar împiedica într-o oarecare măsură cea mai bună exercitare a funcţiilor mintale, morale şi spirituale. Desigur că majoritatea îşi vor da seama că în cel mai bun caz puterile, talentele şi facultăţile noastre mintale sunt grav slăbite prin cădere şi au nevoie mai degrabă de întărire decât de subminare.

((596))

Îmbrăcămintea scumpă

Am putea susţine cu forţă considerabilă că nimic nu este prea bun pentru un copil al lui Dumnezeu, nobil, adevărat, credincios, care şi-a consacrat serviciului divin viaţa şi tot ce are. Fără îndoială, am putea gândi de asemenea că îngerii din cer şi toate aranjamentele cereşti sunt splendide şi glorioase la înfăţişare, şi ca atare splendoarea reprezintă gândul şi voinţa divină în privinţa poporului lui Dumnezeu. Privind chestiunea din acest punct de vedere, am putea fi înclinaţi la început să spunem că membrii Noii Creaţii şi-ar putea pe bună dreptate împodobi din belşug corpul muritor cu aur, bijuterii şi îmbrăcăminte scumpă; dar înainte de a decide astfel, să privim cealaltă latură a chestiunii – motivele pentru care Noile Creaturi n-ar trebui să-şi împodobească exagerat, extravagant corpul lor muritor:

1) Împodobirea personală extravagantă duce în mod natural la mai multă sau mai puţină mândrie; şi cu toţii ştim că iubirea de etalare, de a apărea bine în faţa altora, este o ispită deosebită pentru carnea noastră decăzută şi foarte nefavorabilă pentru cultivarea spiritului blândeţii şi umilinţei. De aceea, orice ar lucra spre mândrie şi ar împiedica dezvoltarea umilinţei ar fi contrar intereselor Noii Creaţii.

2) Marea majoritate a familiei umane sunt împiedicaţi să aibă podoabe exterioare luxoase din cauza sărăciei, şi atâta vreme cât sunt controlaţi de mintea naturală se vor uita desigur cu invidie la cei bogaţi şi în special la cei care-şi etalează ostentativ bogăţia. De aceea, spiritul iubirii va îndemna Noua Creaţie să ia în considerare condiţiile şi sentimentele altora – să nu-i provoace la lăcomie, invidie etc., nici să nu-i facă să li se pară viaţa şi soarta amare prin comparaţie.

3) Fiecare membru al Noii Creaţii a făcut o consacrare a tot ce are Domnului şi serviciului Său, şi să folosească orice are în materie de bunuri pămâneşti fără a abuza de ele, ci în armonie cu exemplul Celui care a devenit Răscumpărătorul, Conducătorul şi Domnul nostru. Exemplul lăsat este cel de sacrificiu – nu numai al influenţei şi timpului, ci şi al ((597)) mijloacelor, bogăţiei etc. „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac.” De aceea, fiecare membru al Noii Creaţii, în măsura în care îşi apreciază legământul şi caută să trăiască la înălţimea condiţiilor lui, poate găsi o mai bună folosire a banilor încredinţaţi lui spre administrare decât în împodobirea extravagantă, care ar putea să-i dăuneze nu numai lui, ci şi altora să le provoace daune. Acesta va vrea ca fiecare ban, pe cât posibil, să fie de folos în serviciul Domnului.

Facem bine aici, poate, să atragem atenţia asupra faptului că acea consacrare care nu ne-ar permite să cheltuim banii pe bijuterii sau pe îmbrăcăminte foarte frumoasă, extravagantă, n-ar fi deloc mai credincios exercitată de noi ca administratori, în general, dacă i-am investi în acţiuni, obligaţiuni, proprietăţi funciare etc., în loc să-i folosim pe propria persoană sau să-i cheltuim exagerat pe casa noastră. Banii sunt valoroşi pentru a fi folosiţi unde-i putem da, şi fiecare membru al Noii Creaţii care are bogăţie ar trebui să se gândească atent la responsabilităţile acestei administrări şi să fie gata să-i folosească conform judecăţii sale în privinţa voinţei divine. Fiecare trebuie să-şi amintească de faptul că toate tendinţele naturii decăzute sunt spre egoism şi de aceea mintea cea nouă trebuie să se lupte cu această dispoziţie a cărnii şi trebuie s-o învingă dacă vrea să câştige premiul.

Dacă un om din lume cu principii înalte, care declară că nu este creştin, ci, în caz că are o religie, este budist, dacă pentru el, după cum spune maxima, „este o ruşine să moară bogat”, cu cât mai mult ar trebui să simtă în felul acesta membrii Noii Creaţii – că ar fi o ruşine ca ei, după ce au făcut o consacrare a tot ce au Domnului, să risipsească în mod extravagant banii consacraţi, pentru propria persoană, sau să-i adune, când ar vedea atâtea ocazii în viaţă de a folosi avantajos acest talant! Toată creaţia suspină, suferă durerile naşterii, cum spune apostolul; şi, cum a arătat Învăţătorul, pe săraci îi avem întotdeauna cu noi. Fără îndoială, toţi care au porniri bune vor găsi numeroase ocazii pentru bunăvoinţă, binefaceri, într-un mod lumesc şi în chestiuni pământeşti. Cu cât mai mult poate realiza Noua ((598)) Creaţie ocazii de aplicare înţeleaptă a administrării sale şi de moderaţie în privinţa afacerilor proprii, ca să poată folosi ocaziile pe care le văd peste tot în jurul lor pentru a dispensa bogăţiile spirituale pe care Domnul le-a revărsat peste ei atât de mărinimos. Poate prin acest canal ei ar putea duce altora hainele dreptăţii lui Cristos şi pâinea care vine din cer; pentru ca prin această administrare să poată arăta cu atât mai eficient virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, lăsând acea lumină să strălucească cu atât mai clar. Fără îndoială că pentru a da poporului Său ocazia de a servi în această chestiune şi de a-şi arăta devotarea şi credincioşia ca administratori, Domnul Îşi lasă cauza în astfel de stare încât să apeleze continuu la consacraţii Săi să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Cel pe care L-a trimis Dumnezeu să ne fie exemplu.

Prin aceasta nu-i îndemnăm să devină săraci şi dependenţi de caritatea altora, dând tot ce au în serviciul Domnului, nelăsând nici măcar sămânţa din care se pot aştepta roadele viitoare. Nici nu îndemnăm ca sacrificiile să fie duse la asemenea extremă încât poporul Domnului să apară ciudaţi, zdrenţăroşi, zgârciţi. După înţelegerea noastră, îmbrăcămintea potrivită este o îmbrăcăminte curată, potrivită cu împrejurările şi condiţiile, nebătătoare la ochi şi în acord rezonabil cu mijloacele financiare. Desigur că Noua Creaţie trebuie să fie exemple pentru lume în aceste privinţe. Ei trebuie să fie atenţi să nu se îmbrace, nici să nu încerce să se îmbrace peste ceea ce le-ar permite împrejurările, să nu etaleze o bogăţie pe care n-o au, şi, de fapt, departe de a se îmbrăca şi a trăi la limita maximă a posibilităţilor – salariu, venit etc. – poporul Domnului trebuie să trăiască în limitele mijloacelor, nu numai să aibă o provizie viitoare pentru necesităţile obişnuite ale vieţii, dar şi să fie pregătiţi să aplice calităţile asemenea lui Dumnezeu, de bunăvoinţă şi caritate faţă de alţii care sunt în nevoi.