„Nu iubiţi lumea”
„Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine va vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” Iacov 4:4.
R4765 W. T. 15 februarie 1911 (pag. 56-57)
Acest text ne aduce în minte altul cumva asemănător — „Nu iubiţi lumea nici lucrurile din lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). Din aceste Scripturi nu trebuie să înţelegem că nu trebuie să avem ca prieteni oameni lumeşti, nici că ei să nu ne considere prietenii lor; altfel ar implica să fim vrăjmaşii lor şi ei vrăjmaşii noştri. Dar noi nu trebuie să fim vrăjmaşii nimănui, ci, prin urmare, să fim prietenii tuturor.
Cu greu ar putea cineva să citească sfatul de mai sus al celor doi apostoli ai Domnului fără să-i vină în minte o altă scriptură — iar aceasta chiar de pe buzele Domnului nostru — care la prima vedere ar putea părea contradictorie, şi anume: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Totuşi, cele două nu sunt contradictorii ci sunt în deplină armonie când sunt înţelese corect.
Atunci cum să înţelegem că nu trebuie să fim prieteni cu lumea şi totuşi să iubim lumea? Cheia se află în cuvântul „lume”. De exemplu, dacă cineva ar intra în politică ar găsi că politica este atât de întreţesută cu lucrurile rele, încât i-ar fi practic imposibil să se implice în ea fără să-şi compromită relaţia cu Dumnezeu. În trecut nimeni nu se putea asocia prea mult cu cineva din lume decât dacă era, mai mult sau mai puţin, implicat în politică. De aceea, aceasta ar însemna a fi de acord cu practicile păcătoase — probabil că nu în mod direct, ci indirect.
Foarte puţini oameni ştiu cum se fac afacerile politice. Un om în politică uită de conştiinţa sa; este aproape obligat să „dea şi să primească” de la alţii. Altfel, districtul, regiunea sau statul pe care îl reprezintă ar pierde proporţional reprezentarea, pentru că ar fi ignorat; şi orice ar fi înclinat el să spună ar rezulta în eliminarea lui din politică, ceea ce ar cauza daune regiunii sau districtului sau statului său. Astfel deci, gândul mai larg legat de acest text ar fi că poporul lui Dumnezeu va recunoaşte lucrurile lumii în general ca fiind în opoziţie cu slujirea lui Dumnezeu, şi că ei nu sunt în armonie cu şicanele şi metodele Prinţului acestei lumi.
Există o latură lumească în fiecare chestiune, în fiecare afacere; şi a ne conforma acestor aranjamente şi a coopera cu ele ar fi păcat din partea noastră. Totuşi, după cum spune apostolul, nu putem ieşi din lume, şi trebuie, mai mult sau mai puţin, să avem contact cu oamenii lumeşti. De aceea calea potrivită este, cum este indicat în Scripturi, ca poporul Domnului să umble cu băgare de seamă, căutând să se menţină loiali lui Dumnezeu şi tuturor principiilor Sale; căutând să se separe de lume şi să fie lumini arzânde şi strălucitoare, ca lumea să vadă faptele lor bune şi să slăvească pe Tatăl lor din ceruri.
Să facem bine la toţi, cât avem ocazie
Dacă Dumnezeu atât de mult a iubit lumea pe când oamenii erau încă păcătoşi (Rom. 5:8), încât să jertfească cea mai dragă comoară a inimii Sale ca să-i răscumpere şi să-i mântuiască, atunci o astfel de iubire şi o astfel de bunăvoinţă faţă de lume din partea noastră nu poate fi în dezarmonie cu voinţa Sa. Chiar aceasta este învăţătura directă a Cuvântului — „Aşadar, cât aveţi ocazie, faceţi bine la toţi;” „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Gal. 6:10; Mat. 5:44-48.
A iubi lumea aşa cum o iubeşte Dumnezeu nu este sentimentul împotriva căruia apostolul previne Biserica. Aceea este o iubire mare şi înnobilatoare care, fără a avea nici cea mai mică părtăşie cu cei necuraţi, îi este milă de cei decăzuţi şi doreşte să vină timpul când vor putea fi salvaţi din degradarea lor. Iubirea care este vrednică să fie copiată de noi este cea care ignoră cu bunăvoinţă antagonismele şi animozităţile personale, şi, trecând peste toate considerentele egoiste şi simţămintele răzbunătoare, se gândeşte doar la posibilităţile, căile şi mijloacele pentru pace, reformare şi mântuire.
Dar iubirea lumii, prietenia lumii la care se referă apostolul este iubirea părtăşiei, care implică participarea la spiritul ei — la scopurile, ambiţiile şi speranţele ei, precum şi la metodele ei de urmărire a lor. Dacă cineva iubeşte lumea în acest sens, în mod sigur iubirea Tatălui nu este în el.
În calitate de copii ai lui Dumnezeu am fost chemaţi la o poziţie de mare favoare şi avantaj. Tatăl nostru Ceresc ne-a descoperit planurile şi scopurile Sale şi a binevoit să ne ia în părtăşie şi cooperare activă cu El; iar perspectiva viitorului este atât de măreaţă, grandioasă şi întinsă, încât noi putem să privim lucrurile acestei vieţi de acum într-o lumină foarte diferită de cea din care le priveşte lumea.
Aşa că noi nu trebuie să iubim ordinea şi aranjamentul actual, nici lucrurile care sunt parte integrantă din ele, se identifică cu ele; ci mai curând trebuie să iubim Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei pentru care ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta pe pământ”. Noi să iubim lumea doar în sensul de a avea compătimire faţă de ea, aşa cum are Tatăl nostru Ceresc, în timp ce nu suntem în armonie cu aranjamentele ei.
Potrivit aranjamentului lui Dumnezeu, noi trebuie să alegem între prietenia şi părtăşia Divină şi prietenia şi părtăşia lumească. Lucrurile pe care Domnul le iubeşte sunt neplăcute lumii; iar lucrurile pe care lumea le iubeşte — fapte rele şi gânduri rele — sunt o urâciune pentru Domnul, şi cei care iubesc şi practică astfel de lucruri trebuie să piardă părtăşia Domnului şi a spiritului Său, trebuie să meargă în întunericul de afară al acestei lumi.