„NU VĂ ATINGEŢI DE UNŞII MEI”

01999″> 1 Samuel 26

Experienţele grele ale împăratului David — Peştera Adulam — Nepoţii împăratului David — Apa de la Betleem — David a cruţat de două ori viaţa împăratului Saul — Lecţii actuale

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc.” 02000″> Luca 6:27 .

R5672 W. T. 15 aprilie 1915 (pag. 122-124)

Proscris şi vânat de împăratul Saul, tânărul David avea o cale schimbătoare. Curând i s-au alăturat o clasă de nefericiţi, pe drept sau pe nedrept proscrişi din societate. Unii dintre ei erau fără îndoială criminali; unii erau datornici, pasibili de închisoare, care au fugit ca să-şi menţină libertatea etc. În orice caz, tânărul David s-a aflat în curând în fruntea unei companii de aproximativ patru sute de bărbaţi, mai mult sau mai puţin înarmaţi, mai mult sau mai puţin disperaţi.

Acesta a fost un mare exerciţiu pentru el în pregătirea pentru lucrul din împărăţia sa de mai târziu. I-a dat o vedere dinăuntru a stării oamenilor de nimic ai societăţii. El însuşi şi mica lui armată subzistau din prăzi, adunând o dare de natura unei taxe de la fermieri. Ca o compensaţie pentru această dare, sau taxă, David îi apăra fără îndoială de jefuitorii care veneau adesea, nu numai de la filisteni, ci şi de peste Iordan, din Moab. Evident, până la acel timp nu fusese pusă la dispoziţie nici o protecţie poliţienească de către guvernul împăratului Saul. În loc de a apăra în mod potrivit interesele supuşilor săi, împăratul era înnebunit de gelozie împotriva servitorului său credincios, David, şi din când în când instituia urmăriri ale lui, foarte asemănătoare cu expediţiile de vânătoare după fiarele sălbatice din pădure.

Printre cei care au venit la David erau trei dintre nepoţii săi, fii ai surorii sale. Aceştia au fost mai apoi strâns asociaţi cu împăratul David şi cu toată lucrarea lui. Unul era Ioab, care a devenit căpetenia oştirii, sau general. Ceilalţi doi erau Abişai şi Aşael, bărbaţi capabili, care după aceea au ajuns renumiţi în împărăţie.

NOBLEŢEA DE CARACTER A LUI DAVID

Un timp David şi însoţitorii lui au avut peştera Adulam ca şi adăpost. Este în mare măsură spre cinstea lui că a refuzat să-şi arunce poporul în război civil, aşa cum ar fi putut s-o facă cu prisosinţă. Evident, majoritatea poporului i-ar fi luat partea de la bun început şi biruinţa lui asupra împăratului Saul ar fi putut fi uşor realizată. Şi cât de uşor s-ar fi putut amăgi să creadă că aceasta era voia lui Dumnezeu! El şi-a amintit că Domnul, prin profetul Samuel, îl unsese să fie împărat; dar şi-a amintit şi că el nu trebuia să pună stăpânire, ci să aştepte până la timpul lui Dumnezeu, când Puterea divină va răsturna împărăţia lui Saul şi-i va da lui controlul ca şi succesor al lui Saul, ca împărat.

Cât de ferice ar fi dacă toţi din poporul lui Dumnezeu şi-ar aminti astfel să aştepte pe Domnul! „De aceea aşteptaţi numai, zice Domnul până în ziua când Mă voi scula la pradă.” Timpurile şi sezoanele Domnului sunt cele mai bune pentru noi, şi orice încercare din partea noastră de a ne împinge înaintea voinţei Domnului, sigur, va avea efect nefavorabil. Datorită faptului că David a fost astfel plin de credinţă în Dumnezeu şi a fost stăpânit de spiritul ascultării faţă de El, de aceea el a fost numit om după inima lui Dumnezeu — nu fiindcă a fost perfect — nu fiindcă a făcut întotdeauna voia Domnului, ci fiindcă voia Domnului era dorinţa reală a inimii lui; şi ori de câte ori prin slăbiciunile cărnii a urmat o cale diferită, el a fost prompt în a se pocăi atunci când a văzut greşeala, în a implora iertarea divină şi a-şi schimba cursul.

Joseph Parker, comentând a spus: „Nu înseamnă că se forţează sensul dacă se descoperă în toată această imagine un tip al poziţiei lui Isus Cristos în lume. El a fost dispreţuit şi respins de oameni; nu avea unde să-Şi plece capul; şi oamenii din imediata lui apropiere se caracterizau prin aşteptări nejustificate, inferioritate personală, degradare socială, şi de asemenea prin nevoi de tot felul; cu siguranţă nu o oaste vitează sau strălucitoare au fost cei adunaţi în jurul Fiului lui Dumnezeu în timp ce El a locuit în această peşteră Adulam pe care noi o numim pământ”.

În timp ce David stătea cu cei care l-au urmat în peştera Adulam, într-un acces de dor de casă, el a făcut referire la apa cea bună din fântâna din Betleem, casa lui, sugerând cu câtă plăcere ar gusta-o dacă ar putea s-o aibă acolo. La aceasta, trei dintre urmaşii lui credincioşi, unul dintre ei fiind nepotul lui, au întreprins călătoria periculoasă fără să ştie David. Era periculoasă din două motive: primul, ei erau proscrişi de împăratul Saul; al doilea, Betleemul era atunci în mâinile filistenilor; dar în ciuda dificultăţilor, aceşti bărbaţi curajoşi şi-au manifestat iubirea şi loialitatea faţă de conducătorul lor şi i-au adus un burduf de apă din fântâna preferată.

((602))

Când au sosit şi i-au prezentat-o lui David, el a arătat o loialitate minunată a inimii. Nu numai că a apreciat marele devotament pe care ei îl arătaseră, riscul pe care şi-l asumaseră şi apa pe care o aduseseră, dar el a spus că era prea preţioasă şi obţinută cu un preţ prea mare ca să fie folosită cu uşurinţă. El a turnat apa pe pământ ca prinos, o jertfă de mulţumire Domnului pentru binecuvântările de care se bucurau şi pentru mângâierea şi sprijinul unor asociaţi atât de loiali. Desigur că măreţia lui David, devotamentul său Domnului şi credinţa lui s-au manifestat iarăşi bine în această tranzacţie! Îl marchează ca un om peste medie — un om nobil.

PREGĂTIREA PENTRU LUCRUL ÎMPĂRĂŢIEI

Pe timpul acesta David şi unii dintre cei care-l urmau erau într-un loc numit Nob, unde Ahimelec, preotul, i-a arătat bunătate. Împăratul Saul, aflând de aceasta printr-o iscoadă, a omorât pe toţi preoţii din acel loc şi pe toţi din neamul lor, optzeci şi cinci de persoane. Aceasta i-a adus lui David pe unul dintre fiii lui Ahimelec cu efodul preoţesc. Unul dintre profeţi i se alăturase de asemenea lui David. Toate acestea au ajutat pentru a întări poziţia lui David şi a-l convinge pe Saul mai mult că favoarea lui Dumnezeu se îndepărtase de la el. Cu toate acestea, Saul a continuat să lupte împotriva lui Dumnezeu şi a programului Său divin.

În aceste împrejurări, forţele lui David au crescut treptat până la numărul de şase sute, crescându-i şi experienţa şi pregătindu-l cu atât mai bine pentru lucrarea lui viitoare. După cum remarcă episcopul Wilberforce: „O pregătire puternică stă în viaţa aceea sălbatică de proscris pentru cunoaşterea şi conducerea oamenilor. Nimic în afară de cea mai deplină supremaţie personală nu ar fi putut ţine astfel de elemente neascultătoare sub vreun fel de comandă; şi David, şeful involuntar al unor astfel de tovarăşi, a învăţat în conducerea lor secretul guvernării oamenilor şi al legării inimilor lor discordante într-o armonioasă unitate”.

Din când în când împăratul Saul umbla febril să-l distrugă pe David. Într-una din aceste ocazii, David şi tovarăşii lui ocupau o peşteră printre stâncile pustii din partea de vest a Mării Moarte, când împăratul Saul, probabil cu o ceată de mărime potrivită, urmărindu-l pe David, a intrat în aceeaşi peşteră să se odihnească şi să se învioreze — nu ştim pentru cât timp. Kitto ne spune că unele dintre aceste peşteri sunt destul de mari ca să adăpostească o mie cinci sute de oameni. Un alt scriitor remarcă: „Un călător ne spune într-adevăr că într-una din ele, care se află cam la 32 km de En-Ghedi, s-au ascuns odată înăuntru nu mai puţin de treizeci de mii de oameni. Aceste caverne sunt întunecoase ca noaptea. Se poate vedea afară clar, dar a vedea la patru paşi înăuntru este imposibil.”

David şi asociaţii lui erau mai în spate în peşteră; şi când Saul şi tovarăşii lui au intrat să se odihnească, dorinţa cetei lui David a fost ca cel puţin Saul să fie ucis, şi astfel experienţele lor grele să se sfârşească şi să se dea o răsplătire dreaptă pentru relele pe care le făcuse şi le făcea încă împăratul. Dar David n-a încuviinţat. Totuşi, în loc de aceasta, el a tăiat o bucată din haina lui Saul ca o dovadă că împăratul fusese cu totul la mâna lui şi că l-ar fi putut ucide pe Saul dacă ar fi vrut — ca o dovadă, de asemenea, a loialităţii sale faţă de împărat.

Apoi, când împăratul şi tovarăşii săi au mers o anumită distanţă aşa încât nu era nici un pericol, David şi asociaţii lui s-au arătat şi au protestat că împăratul nu aprecia loialitatea supuşilor săi, şi că el căuta să le ia vieţile pe când ei nu doreau să i-o ia pe a lui. Firea mai bună a lui Saul a fost mişcată; şi el a plâns, spunând: „Tu eşti mai drept decât mine”. Şi un timp urmărirea proscrisului David a fost abandonată cu promisiunea că nu va mai face aceasta niciodată. Cu toate acestea, lecţia noastră vorbeşte despre o altă experienţă asemănătoare puţin mai târziu.

Cu această ocazie, David, doar cu nepotul său, au mers în tabăra lui Saul şi au luat de lângă capul acestuia suliţa şi ulciorul de apă împărătesc. Plecând cu acestea, de la o anumită distanţă de pe dealul din faţă, cu o vale adâncă între ei, a putut vorbi fără pericol lui Saul şi oastei lui şi să fie auzit. David i-a arătat împăratului că el era nu numai mai vigilent decât soldaţii lui Saul, dar era şi mai loial faţă de interesele împăratului şi că dacă era trimis un mesager, el i-ar înapoia atât suliţa cât şi ulciorul; că nu dorea să facă rău, ci doar le-a luat ca să-l convingă încă o dată pe împărat de loialitatea sa absolută; şi că a-l urmări ca duşman era o greşeală.

O astfel de intrare în tabăra unui împărat ar fi astăzi imposibilă datorită metodelor moderne de aşezare a gărzilor, pichetelor etc., dar nu tot aşa era în timpurile străvechi, şi nici astăzi într-o măsură mare în ţările orientale. Ne amintim că Ghedeon şi ceata lui au invadat în mod asemănător o tabără. Ne amintim de urmărirea de către Avraam a celor cinci împăraţi, şi cum i-a găsit cuprinşi de somn fără pază cuvenită. Un călător cu mare experienţă în Orient spune: „Arabii dorm greu, în special când sunt obosiţi. Adesea când călătoream, catârgii şi servitorii mei au fost de acord să stea de veghe împreună în locuri despre care se credea că sunt periculoase; dar de fiecare dată i-am găsit degrabă că dormeau adânc, şi în general somnul lor era aşa de profund, încât puteam nu numai să umblu printre ei fără ca ei să se trezească, dar aş fi putut şi să le iau învelitoarea de pe ei”.

((603))

O LECŢIE FOLOSITOARE

Explicaţia lui David pentru lipsa dorinţei sale de a lua viaţa duşmanului său a fost că Saul era unsul lui Dumnezeu, şi că a-l ataca pe el ar fi însemnat să atace aranjamentele Celui Atotputernic. David nu putea face aceasta intenţionat. „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi nici un rău prorocilor Mei.”

Este bine ca noi de astăzi să avem în minte acest principiu. Totuşi, nu trebuie să gândim că împăraţii de astăzi sunt unşii Domnului. Ei sunt unşii lor proprii. Împărăţiile lor sunt împărăţiile acestei lumi. Dimpotrivă, Israel era împărăţia specială a lui Dumnezeu, pe care El o acceptase sub aranjamentul unui legământ special. Prin autoritatea divină împăratul Saul fusese uns cu untdelemn special de ungere, care simboliza Spiritul sfânt. Ungerea lui David cu acelaşi untdelemn n-a fost ca să-i dea dreptul să intervină în ungerea Domnului realizată mai înainte în Saul, ci ca să-i dea asigurarea că el urma să fie succesorul lui Saul, nu prin înlăturarea lui Saul de către el, ci prin faptul că Domnul îi dădea stăpânirea la timpul Lui şi în modul Lui.

Cu toate că monedele tuturor împărăţiilor pământului reprezintă faptul că conducătorii lor domnesc şi guvernează ca reprezentanţi ai împărăţiei lui Mesia, noi ştim că aceasta este o greşeală. Împărăţia lui Mesia n-a fost încă stabilită. Noi ne mai rugăm încă: „Vie împărăţia Ta”.

CELE CINCI IMPERII UNIVERSALE ALE PĂMÂNTULUI

Când Dumnezeu a înlăturat împărăţia Sa tipică de pe pământ, Mesajul Lui pentru ultimul împărat, Zedechia, a fost: „Nu mai este cum a fost. Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos! Şi nu va mai fi până va veni acel căruia se cuvine şi o voi da lui” (partea în cursive este după Biblia de la Bucureşti, din 1688 — n. t.). Astfel a fost sugerat un interval, în ceea ce priveşte stăpânirea divină în lume, din timpul lui Zedechia până la Împărăţia Milenară a lui Mesia. Între timp însă, Dumnezeu a dat neamurilor o ocazie de a arăta ce fel de împărăţie ar fi ele în stare să stabilească în lume. Din zilele lui Zedechia, 606 î. Cr., până în prezent, am avut patru feluri distincte de guvernare, iar cea de-a patra modificată într-un fel amăgitor. Aceste împărăţii sunt: (1) Babilonia, (2) Medopersia, (3) Grecia şi (4) Roma. Guvernele actuale ale Europei sunt Imperiul Roman sub o poleială sau pretenţie nouă. Legile, metodele şi ambiţiile lor sunt exact aceleaşi ca ale romanilor; dar înşelând şi fiind înşelaţi, ei se numesc pe ei înşişi împărăţii creştine; şi prin consimţământ general întreaga lume este obişnuită să vorbească despre ele ca fiind creştinătate — adică Împărăţia lui Cristos.

Biblia ilustrează aceasta; şi în imaginea simbolică reprezentând toate aceste guverne, picioarele erau de fier, la fel ca şi coapsele, dar erau amestecate cu lut noroios, ca să le facă să arate ca picioare de piatră — piatra fiind simbolul Împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel aceste împărăţii ale Europei astăzi în război şi manifestând orice în afară de un spirit creştin — manifestând mânie, răutate, invidie, ură şi ceartă, despre care apostolul spune că sunt „faptele firii” păcătoase şi „ale diavolului” — acestea sunt împărăţiile care pretind a fi împărăţia lui Mesia, şi sunt reprezentate de picioarele chipului, zugrăvite ca Împărăţia de Piatră, care în scurt timp va umple întreg pământul. Daniel 2:31-45.

Împărăţia lui Mesia este ilustrată ca „o piatră desprinsă din munte fără ajutorul vreunei mâini”, fără putere omenească; şi ea, în zilele acestor împăraţi, reprezentaţi prin degetele picioarelor chipului, trebuie să lovească chipul şi să îl sfărâme până la pulbere; iar piatra trebuie să devină marele Munte, sau Împărăţie a Domnului pe întregul pământ. Această lovire, credem, este aproape, actualul război din Europa fiind intenţionat de Domnul să slăbească naţiunile şi să le pregătească pentru următoarea etapă a necazului, marele cutremur de pământ, care simbolic înseamnă revoluţie.

Repede după revoluţie, trebuie să vină marele foc simbolic, care trebuie să nimicească în întregime ordinea prezentă de lucruri. Acest foc reprezintă anarhia, răsturnarea oricărei conduceri şi autorităţi. Astfel Dumnezeu îngăduie omului să-şi dovedească sieşi că cele mai bune realizări ale sale nu sunt decât imitaţii şi că în cele din urmă duc la dezastru. Odată lecţia învăţată, întreaga omenire va fi pregătită pentru Împărăţia lui Mesia, care atunci va fi inaugurată şi va fi „dorinţa tuturor neamurilor.” Hagai 2:7.