Numai cei unşi sunt împuterniciţi să predice – VDM 12.2

NUMAI CEI UNŞI SUNT ÎMPUTERNICIŢI SĂ PREDICE

„Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi: El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită, să vestesc eliberarea robilor şi deschiderea închisorii celor ce sunt în lanţuri; să vestesc anul de îndurare al Domnului şi ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, frumuseţe în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai dreptăţii, un răsad al Domnului, ca El să fie slăvit.” Isaia 61:1-3.

R5536 W. T. 15 septembrie 1914 (pag. 277-279)

Când profetul Isaia a rostit aceste cuvinte, el vorbea prin puterea Spiritului sfânt. După cum ne spune apostolul Petru: „Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt”. Mai departe el spune: „Privitor la mântuirea aceasta, prorocii care au vorbit despre harul rânduit vouă, cercetau şi căutau cu stăruinţă, încercând să vadă ce timp şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei care v-au predicat Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer”. 2 Pet. 1:21; 1 Pet. 1:10-12.

În textul nostru cuvâtul „uns” este folosit în sensul rânduirii. Marii preoţi ai lui Israel erau unşi din tată în fiu, sau rânduiţi de Dumnezeu, untdelemnul ungerii reprezentând Spiritul sfânt. Împăraţii lor erau unşi să domnească peste împărăţia tipică a lui Dumnezeu, untdelemnul de aici reprezentând de asemenea Spiritul sfânt. Şi la fel Cristos, Marele Preot şi Împărat, a fost rânduit de Dumnezeu prin ungerea Spiritului. Aceasta n-a fost o ungere a oamenilor sau de către oameni.

În cazul Domnului nostru ştim exact când a fost împlinită această profeţie. A fost când El a venit la Ioan pentru a fi botezat la Iordan şi acolo S-a prezentat ca sacrificiu lui Dumnezeu. Acceptarea divină a acestui sacrificiu s-a manifestat prin acordarea Spiritului sfânt. Ioan Botezătorul a văzut Spiritul ca un porumbel coborându-se peste Domnul, semnul dat lui Ioan, dar alţii nu l-au văzut. Isus a recunoscut că El primise o ungere şi o învestire specială de la Tatăl — şi alţii de atunci au observat aceasta. Nu trebuie să presupunem că Isus a făcut miracole înainte de a fi uns, dar aceasta nu înseamnă că n-a spus cuvinte frumoase şi n-a făcut fapte frumoase înainte de acel timp; deoarece El ca om perfect a posedat Spiritul lui Dumnezeu în deplina măsură pe care ar poseda-o un om în chipul lui Dumnezeu.

Faptul că Domnul nostru Isus a aşteptat până a ajuns la vârsta de treizeci de ani înainte de a face consacrarea specială şi de a primi rânduirea şi însărcinarea de a predica, nu înseamnă că urmaşii Lui trebuie să aştepte până când au treizeci de ani pentru a începe să predice. A fost necesar ca Isus să Se conformeze cerinţelor legii lui Moise, dată de Dumnezeu evreilor; căci Isus ca om a fost evreu, născut sub Lege şi supus, prin urmare, fiecărui aspect al ei. Maturitatea deplină sub Lege n-a fost atinsă până la vârsta de treizeci de ani. Domnul nostru a venit să-Şi dea viaţa ca înlocuitor pentru viaţa pierdută a lui Adam. Adam a fost un om complet, perfect, şi Domnul nostru trebuia să atingă maturitatea ca om perfect înainte de a putea fi un înlocuitor perfect, un preţ corespunzător.

„Trupul” lui Cristos nu contribuie cu nimic la răscumpărare

În privinţa ucenicilor Domnului Isus în timpul acestui Veac Evanghelic, chestiunea este total ((830)) diferită. Consacrarea este potrivită pentru oricine are maturitatea minţii să-şi dea seama în mod clar de ceea ce face — să-şi dea seama de meritul morţii lui Isus şi de semnificaţia faptului de a deveni sacrificatori împreună cu El. În darea Răscumpărării nu participă urmaşii lui Cristos. Aceea a fost numai lucrarea Lui. Dar ucenicilor Lui le este permis, prin bogăţia favorii Sale, să fie socotiţi împreună cu Isus ca parte din Jertfa pentru Păcat pentru lume, după ce meritul Lui le-a fost atribuit şi au devenit membri ai Corpului Său, care dă jertfei lor o virtute pe care altfel n-ar putea-o avea. Meritul Său este cu totul suficient, şi meritul Său este cel care cumpără lumea, prin Corpul Său, Biserica.

Ungerea care a fost peste Isus Cristos a continuat cu El de-a lungul întregii Sale misiuni pământeşti — plinătatea sau măsura completă a favorii lui Dumnezeu a fost peste fiecare cuvânt şi faptă a Lui. Dumnezeu a fost arătat în trupul Său; căci El a fost reprezentarea umană perfectă a tuturor calităţilor caracterului glorios al lui Iehova. Aceasta a fost demonstrat în învierea Sa din morţi după ce jertfa Sa a fost terminată. Altfel lucrarea Sa de sacrificiu ar fi fost o nereuşită şi El ar fi rămas în adunarea celor morţi şi n-ar fi rezultat nici un beneficiu pentru omenire din moartea Sa. Isus a fost conceput de Spirit sfânt şi uns la botezul Său, şi a fost născut o Fiinţă Spirituală desăvârşită de cel mai înalt rang la învierea Sa. Nici o altă fiinţă nu fusese vreodată creată pe acest plan de viaţă. Până atunci numai Iehova posedase viaţa divină, nestricăcioasă.

Textul nostru se aplică la Cristosul întreg

Am putea presupune fără vreo declaraţie directă că aceste cuvinte ale profetului din textul nostru se aplică la Domnul nostru Isus, dar în mintea noastră nu rămâne nici o îndoială când găsim că El însuşi a citat aceste cuvinte în predica Sa ţinută în sinagoga din Nazaret, unde a fost crescut. Acolo El S-a ridicat în picioare şi a citit cu voce tare o parte din această profeţie. Apoi închizând cartea a spus: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o” (Luca 4:16-21). A arătat că El era acela la care se referea profetul. Şi vedem potrivirea acestei aplicări în toate modurile.

Dar deşi profeţia a fost în primul rând împlinită în Isus şi aplicată în special la El, noi înţelegem că aceasta se aplică şi la membrii Cristosului. Aceştia, devenind Corpul Său, devin astfel o parte din El. Aceasta nu este datorită vreunui merit al lor propriu.

Această ungere care este peste Biserică ajunge la noi prin Cristos, curgând de la Cap peste toate membrele Corpului, după cum este arătat prin tipul marelui preot al lui Israel şi după cum declară psalmistul (Psalm 133:2). Domnul nostru Isus este marele nostru Avocat la Tatăl şi numai prin El avem o stare înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem astfel primiţi de Tatăl ca fii concepuţi de spirit, întocmai cum a fost Capul nostru. Noi suntem concepuţi de Spirit aşa cum a fost El.

Unirea vitală cu Domnul nostru ca membri ai Corpului Său mai este arătată şi de profetul Isaia. Citiţi cu atenţie capitolul 49, versetele 7-9, şi interpretarea lor de către apostolul Pavel în 2 Corinteni 6:1, 2. Acelaşi apostol declară mai departe: „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos”. Şi iarăşi: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup”. „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.” 1 Corinteni 12:12; 10:16, 17; 12:27.

Din nou apostolul Pavel declară despre Biserică: „Iată la ce v-a chemat El îDumnezeuş prin Evanghelia noastră: ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos”. Cât de luminoase devin cuvintele adânci ale Mântuitorului în lumina revărsată peste ele de apostoli după ce au fost unşi de Spirit! Cum a împlinit Învăţătorul faţă de ei promisiunea făcută chiar înainte de răstignirea Sa! El a spus, după cum ne amintim: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, vă va călăuzi în tot Adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare” (Ioan 16:12, 13). Acestea erau lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, pe care numai copiii lui Dumnezeu concepuţi de spirit, învăţaţi de spirit le pot înţelege.

Dacă suntem credincioşi vom fi făcuţi asemenea Lui şi vom avea parte de gloria Sa nespus de mare. Nu este de mirare că apostolul triumfând de bucurie a declarat: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Corinteni 2:9, 10.

Aplicarea textului nostru acum

Apostolul Ioan spune că „ungerea pe care am primit-o de la El rămâne în noi”. Iarăşi: „Cunoaştem că rămânem în El îDumnezeuş şi că El rămâne în noi, prin faptul că ne-a dat din Duhul Său”. Apostolul Petru declară că Isus „primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt îpentru Bisericăş, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” (1 Ioan 2:27; 4:13; Fapte 2:33). Este de la Tatăl şi prin Fiul. Aceasta întăreşte afirmaţia sf. Pavel că toate lucrurile sunt de la Tatăl şi toate lucrurile sunt prin Fiul (1 Corinteni 8:6). Scripturile ne spun că noi am fost concepuţi şi unşi de Dumnezeu.

Ungerea Bisericii este pentru o lucrare încă în viitor. Lucrarea lui Cristos şi a Bisericii nu va fi împlinită în acest veac de acum. Dar Dumnezeu dă acelora pe care i-a acceptat ocazia să folosească în serviciul Său în viaţa de acum talentele pe care li le-a încredinţat. Ei trebuie, în măsura în care sunt capabili, să panseze inimile zdrobite şi să dea „untdelemnul bucuriei în locul plânsului”, şi astfel să ajute la alinarea suferinţelor altora, în special a Casei Domnului, deşi ei trebuie să ajute pe oricine când au ocazia potrivită. Dar lucrarea lor specială în binecuvântarea şi mângâierea lumii ((831)) va fi în împărăţie. Toată omenirea va fi adusă din mormânt şi va avea toate ajutoarele binecuvântate ale Domniei lui Mesia. Orice rău va fi smuls din rădăcină şi orice bine va fi cultivat şi binecuvântat.

În timp ce unşii lui Dumnezeu sunt de această parte a vălului, ei trebuie, ca ambasadori ai Lui, să vestească laudele Lui spunând şi altora despre Împărăţia care vine şi despre binecuvântările care se vor revărsa atunci peste toţi, când favorurile Domnului vor fi turnate peste toţi oamenii. Ei trebuie să spună că aceste binecuvântări sunt atât pentru cei care trăiesc acum, cât şi pentru cei care au coborât în mormânt. Marele plan al lui Dumnezeu pentru lume este mult mai larg şi mai mare decât am gândit noi odată. Este demn de un Dumnezeu ca al nostru! Să spunem deci tuturor celor care au urechi de auzit că Domnul revarsă acum Spiritul Său peste servitorii şi servitoarele Sale şi în curând îl va turna peste toată carnea — toată omenirea.

Noi suntem învăţaţi că această clasă unsă trebuie să predice celor „blânzi”. Ei nu trebuie să predice celor răzvrătiţi sau celor indiferenţi; cu aceştia se va lucra în curând. Judecăţile Domnului le vor zdrobi inimile cu forţa şi se va lucra eficient cu toţi. Ambasadorii Domnului trebuie să caute în mod special pe toţi de pretutindeni care „dau dovadă că-L caută pe Domnul”, care nu sunt satisfăcuţi cu lucrurile lumii, ci tânjesc după lucruri mai bune, mai nobile, care au şi arată o dispoziţie de învăţăcel.

Cine poate vorbi În numele Domnului

Textul lasă să se înţeleagă că nimeni nu trebuie să vorbească în numele lui Dumnezeu decât aceia care sunt împuterniciţi divin să facă astfel. Alţii pot să spună istoria aşa cum au învăţat-o, dar nu sunt autorizaţi să vorbească în numele Domnului. Suntem înclinaţi să gândim că aceştia fac mai mult rău decât bine, amestecând eroarea cu Adevărul; căci aceia care nu înţeleg Mesajul n-au fost însărcinaţi de Domnul să fie ambasadorii Lui. Pentru Dumnezeu rânduirea omenească nu valorează nimic. În rânduirea omenească, fiecare denominaţie îşi califică propriii ei slujitori. Dar slujitorii rânduiţi de Dumnezeu sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi nu ai erorii. Ei sunt slujitori ai Adevărului Lui, nu ai tradiţiilor oamenilor.

Ceea ce am spus în privinţa vorbirii în numele Domnului nu înseamnă că trebuie să ducem problema atât de departe încât să spunem că nimeni în afară de cei care văd Planul adevărat al lui Dumnezeu nu trebuie nici măcar să cânte o cântare. De fapt, copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se străduiască să împiedice pe nimeni să expună Adevărul. Isus a dat o bună ilustraţie a acestui principiu când ucenicii I-au spus că au găsit pe unii care făceau o lucrare în numele Său şi că ei le-au interzis pentru că nu-L urmau pe El. Domnul a răspuns: „Nu-i opriţi”. Aşa este şi cu noi. Noi nu trebuie să ne opunem nimănui care predică Evanghelia, chiar din duh de ceartă, căci ei ar putea face ceva bun. Nici nu trebuie să încercăm să oprim pe acei care predică ceea ce ei cred că este Evanghelia. Nu este misiunea noastră actuală şi nici vreo parte din ea. Noi nu suntem încă judecătorii lumii; dar trebuie să recunoaştem deosebirea între aceştia şi cei care sunt adevăraţii ambasadori sau slujitori ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu spune despre unii care pretind a fi purtătorii Lui de cuvânt, dar pe care El îi numeşte „răi”: „Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia ta?” (Psalmul 50:16, 17). De ce şi-ar lua unii sarcina să răspândească Mesajul lui Dumnezeu când El nu i-a recunoscut prin acordarea ungerii Spiritului sfânt, când ei n-au fost învăţaţi de El şi nu fac voia Lui? Să facă toţi ceilalţi ce le place în cooperare cu Adevărul, dar numai cei care au fost rânduiţi de Dumnezeu în acest unic mod ar trebui să predice Evanghelia. Toţi cei care au primit împuternicirea divină trebuie să se bucure în privilegiul lor minunat de vestire a Veştilor Bune.

Unul din aspectele împuternicirii noastre ca ambasadori ai Domnului este să „mângâiem pe toţi cei întristaţi”. Copiii lui Dumnezeu, care au aflat adevărata Sursă a mângâierii, sunt singurii calificaţi să fie mângâietori adevăraţi, în sens scriptural. Inimile acestora le-au fost pansate şi vindecate de marele Medic, şi în consecinţă ei ştiu unde să îndrume inimile care tânjesc şi au nevoie de balsamul pe care numai Dumnezeu îl poate da. După cum spune Apostolul: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei care se află în orice necaz” ( Corinteni 1:3, 4). Astfel deci, fie că suntem încă în carne sau după ce am intrat în moştenirea noastră dincolo de văl, noi trebuie să fim mângâietori, să ridicăm pe acei care sunt apăsaţi de suferinţă şi grijă, să le aducem „untdelemnul bucuriei”, Mesajul harului.

În acest timp special noi trebuie să fim mâgâietori ai „celor întristaţi din Sion”. Aceasta este o lucrare pe care sfinţii de astăzi, care au fost luminaţi şi binecuvântaţi prin Mesajul Adevărului Prezent, sunt calificaţi în cel mai înalt grad să-o facă. Mulţi dintre noi am fost dintre cei întristaţi din Sion înainte ca acest Mesaj împrospătător să ajungă la noi, am fost întristaţi din cauza confuziei, a caracterului lumesc şi a foametei care predominau în sistemele nominale în care eram legaţi. Dar acum suntem liberi şi „harpele noastre nu mai atârnă în sălciile Babilonului”. Ele sunt acordate după armoniile cerului şi acum putem cânta cu spiritul şi cu înţelegerea glorioasa „cântare a lui Moise şi a Mielului”. Să fim deci zeloşi în ducerea acestor veşti bune tuturor celor întristaţi din Sion care nu sunt încă eliberaţi, pentru ca ei să se poată uni cu noi în această cântare de bucurie.

Întregul mesaj aşa cum este dat în textul nostru este potrivit acum să fie vestit. Ne amintim că în împrejurarea când Domnul nostru a citit din profeţie în sinagogă, El a omis cuvintele „şi ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru”. Această parte a profeţiei nuşi avea timpul să fie vestită; şi Isus nu putea să spună despre aceste cuvinte, „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o”; pentru că El nu trebuia să vestească atunci că Ziua de Răzbunare ((832)) era aproape. Astfel că El a citit numai acele părţi ale profeţiei a căror împlinire îşi avea timpul să înceapă atunci.

Dar astăzi acest pasaj îşi are timpul să fie dat în întregime. Noi suntem chiar în ajunul acestei mari Zile de Răzbunare. Noi acum vestim cuvintele profetului Ţefania: „Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Glasul zilei Domnului: omul viteaz va scoate strigăte pline de amărăciune. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de suferinţă, o zi de ruină şi de nimicire … o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna cornul de berbec şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte îguvernelor puternice şi bine înrădăcinateş. Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare şi vor bâjbâi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful şi carnea ca gunoiul. Nici argintul, nici aurul lor nu va putea să-i scape, în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui”. Ţefania 1:14-18.

În acea zi de teroare şi întuneric oamenii vor ajunge să afle că au nevoie de un braţ puternic să-i elibereze. Mândria lor şi încrederea în sine vor fi umilite până la ţărână. Dar omenirea va ieşi din acel necaz îngrozitor pedepsită şi zdrobită şi va fi gata să fie condusă afară din ruina şi înfrângerea planurilor şi speranţelor ei proprii, afară din întunericul şi haosul pe care în ignoranţă şi egoism şi l-a adus asupra ei, afară de sub puterile îngerilor răi, la lumina, binecuvântarea şi eliberarea adusă ei atunci prin stabilirea Împărăţiei dragului Fiu al lui Dumnezeu, demult promisă pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

Va fi o lecţie care nu va fiuitată niciodată. Fiii lui Dumnezeu, atunci înălţaţi la conducerea Împărăţiei, îşi vor începe lucrarea de vindecare şi binecuvântare, de pansare a inimilor strivite şi zdrobite ale oamenilor. Experienţa lor din viaţa actuală îi va fi învăţat cum să compătimească cu biata lume bolnavă de păcat; şi ei vor fi în stare să toarne pe rănile omenirii binecuvântatul balsam din Galaad, „să dea frumuseţe în loc de cenuşă”, să şteargă toate lacrimile şi să-i conducă pe toţi care vor dori pas cu pas în sus pe marea Cale a Sfinţeniei croită atunci pentru oameni. „Cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul; vor căpăta veselie şi bucurie, iar durerea şi gemetele vor fugi” (Isaia 35:10). Numai asupra celor incorigibili se va pronunţa din nou pedeapsa cu moartea — Moartea a Doua, distrugere totală. „Şi aceştia vor merge în pedeapsă veşnică, iar cei drepţi în viaţă veşnică.” Matei 25:46.