Vol. 14 Mai-Iunie 2007 Nr. 4
„O, CÂT DE MARE ESTE BUNĂTATEA TA!”
„Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, buzele mele Te vor lăuda.” 02892″> Psalmul 63:3 .
R 5440 W. T. 15 aprilie 1914 (pag. 118-120)
Dumnezeu are o bunătate a naturii şi a dispoziţiei, o bunătate iubitoare care este generală, care se întinde, într-un sens al cuvântului asupra tuturor creaturilor Sale — nu numai asupra creaturilor inteligente, ci şi asupra creaturilor neinteligente ale mâinilor Sale. El le acordă bunătatea şi favorurile Sale şi celor drepţi şi celor nedrepţi, El trimite soare şi ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi. Dar există o bunătate iubitoare specială, o iubire specială pe care o păstrează pentru cei care au inimi cu calităţi vrednice de iubit — care au acele trăsături de caracter care Îi permit să-i iubească — întocmai cum orice persoană bună iubeşte pe altă persoană care este bună şi are o inimă nobilă.
Dumnezeu are o astfel de iubire pentru sfinţii îngeri. El a avut o astfel de iubire pentru Adam înainte ca el să păcătuiască. Şi de la păcat încoace, El are un sentiment de bunătate iubitoare faţă de aceia din rasa umană care, dându-şi seama de păcatul lor, doresc să se întoarcă la El şi să facă voia Lui. Bunătatea Sa iubitoare L-a condus să facă pentru aceştia o minunată pregătire. El a prevăzut ca unii să fie de natură pământească, să primească binecuvântarea vieţii veşnice aici pe Pământ, după ce acesta va fi fost adus la perfecţiunea edenică. El a prevăzut ca alţii să fie de natură spirituală. Cu adevărat,
„Mila Domnului e mare
Ca marea fără sfârşit!”
Dar Dumnezeu nu iubeşte pe păcătosul cu voia. Aceasta este în armonie cu dreptatea. Noi putem iubi pe ignoranţi, care încalcă Legea lui Dumnezeu din cauza unei lipse de cunoştinţă, de informaţie corespunzătoare; dar nu am putea iubi pe drept pe cineva care este rău, a cărui intenţie a inimii, a voinţei, este de a face rău. Dumnezeu nu iubeşte pe cei incorigibil răi. „Domnul … nimiceşte pe toţi cei răi.” El a aranjat ca numai cei care vor veni în acord cu dreptatea Sa să se poată bucura de binecuvântările vieţii veşnice. Aceştia vor avea o eternitate de fericire; ei vor fi veşnic primitorii favorii Sale iubitoare.
Psalmistul gustase din bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu prin propriile sale experienţe. Când a fost uns să fie împărat al lui Israel, el a ştiut că găsise favoare în ochii lui Dumnezeu. Şi mai târziu, când a făcut lucruri greşite, Dumnezeu l-a pedepsit, l-a pedepsit cu iubire, pentru că David era un om după inima lui Dumnezeu — avea dorinţa să facă bine — să facă voia lui Dumnezeu. După cum indicatorul unei busole poate în unele situaţii să fie dereglat de la starea lui normală de a indica spre pol, tot aşa unele atracţii l-au influenţat uneori pe David şi l-au condus pe căi greşite. Dar de îndată ce asaltul a trecut, sau a fost condus de Domnul să-şi vadă păcatul, inima lui David s-a întors cu totul spre Iehova, după cum acul busolei se întoarce şi arată iarăşi polul. De aceea Împăratul David a declarat că viaţa fără bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu nu ar valora nimic pentru el; el nu şi-ar aprecia viaţa dacă ar fi tăiat de la favoarea divină. Acesta fiind cazul, buzele sale Îl vor mărturisi întotdeauna pe Domnul — vor vesti bunătatea Sa iubitoare, vor arăta virtuţile Sale.
Ungerea noastră este cu mult mai presus
Şi aceasta este încă mai adevărat despre noi care suntem acum copii cu adevărat consacraţi ai Domnului, care ne străduim zilnic să-I servim şi să urmăm pe Învăţătorul. Noi care prin harul lui Dumnezeu am intrat într-o relaţie de ((994)) legământ cu El de când Ispăşirea pentru păcat a fost făcută, am devenit fii ai lui Dumnezeu şi am fost concepuţi de Spiritul sfânt. Astfel am intrat în corpul uns al lui Cristos. Noi nu am fost unşi pentru un tron pământesc, aşa cum a fost David, ci ungerea noastră face mai mult: ea unge pentru un Tron ceresc, pentru a lua parte la conducerea întregului Pământ.
Nici un rege sau împărat de pe vreun tron pământesc nu poate spera să domnească mai mult de câţiva ani trecători. Dar cei care vor fi socotiţi vrednici să domnească cu Mesia, să aibă parte de Tronul Său, vor domni o mie de ani. Şi acesta este numai începutul gloriei lor. Tatăl nostru din cer, care ne instruieşte şi ne pregăteşte acum pentru această înălţare glorioasă, prin singurul Său Fiu conceput, cu care vom domni, ne dă asigurarea că va fi cu noi să ne îndrume calea; şi toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru, pentru că noi Îl iubim şi suntem chemaţi potrivit scopului Său.
Astfel că faţă de noi, mai presus de toţi oamenii din istoria lumii, este manifestată bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu. Avem promisiunile Sale nespus de mari şi scumpe. Suntem primitorii iubirii Sale speciale. Şi cu cât apreciem mai mult această dragoste şi aceste promisiuni glorioase şi prevederi generoase ale harului Său, cu atât răspund mai mult inimile noastre în recunoştinţă, cu atât devine bunătatea Sa iubitoare mai mult o realitate pentru noi, şi cu atât suntem gata să ne dăm viaţa mai mult în serviciul Său.
Aşa a fost şi cu Isus. El a preferat favoarea Tatălui mai presus de orice. Şi El, prin aranjamentul Tatălui, a deschis pentru noi această cale nouă şi vie, încât noi, devenind ucenicii Săi, să putem împărtăşi cu El bunătatea iubitoare specială a lui Dumnezeu şi promisiunile fără pereche, acordate numai acelora „care urmează pe Miel oriunde merge El”. Desigur că buzele noastre Îl vor lăuda pe Dumnezeu! Şi nu numai atât, dar şi portmoneul nostru, conturile noastre bancare şi influenţa noastră Îl vor lăuda! Tot ce avem Îl va lăuda pe Domnul; tot ce sperăm să avem vreodată!
„Îmi place să spun istoria!”
Noi care am ajuns să ne dăm seama de favoarea nespusă a Tatălui faţă de noi, care este mai bună decât această viaţă cu tot ce ar putea ea să ofere, noi care cu bucurie am pus pe altarul Său orice lucru bun pământesc, orice speranţă şi ambiţie, orice putere a fiinţei noastre, ne bucurăm să spunem altora Veştile bune de Mântuire. Ne bucurăm să vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Mesajul este prea bun pentru a fi păstrat numai pentru noi! Dacă nu l-am putea vesti, ar fi ca un foc arzător închis în oasele noastre; aşa că trebuie să-l spunem. Şi suntem dispuşi ca vestirea lui să ne coste necaz, să ne coste bani, să ne coste înţelegere greşită şi persecuţie din partea foştilor prieteni, şi probabil ruperea legăturilor de familie. Suntem dispuşi să ne coste priviri încruntate din partea lumii şi a bisericismului organizat.
Text aplicabil numai la sfinţi
În textul nostru profetul David a vorbit profetic despre Biserica lui Cristos. Aceste cuvinte nu s-ar putea aplica la nimeni altcineva decât la sfinţii lui Dumnezeu. Numai cei care umblă şi vorbesc cu Dumnezeu vor socoti favoarea Lui mai preţioasă şi mai de dorit decât viaţa lor pământească. Dacă am cere unui creştin nominal mediu să cântărească această chestiune şi să ne spună dacă ar schimba această viaţă cu favoarea Domnului — punând într-o parte a balanţei toate lucrurile bune, speranţele, ambiţiile, legăturile familiale, poziţia socială, bisericismul, stima oamenilor, şi în cealaltă parte a balanţei favoarea lui Dumnezeu — el ar ezita şi în cele din urmă ar decide în favoarea lucrurilor acestei vieţi.
Motivul este că aceştia nu apreciază mult favoarea divină. Ei au auzit şi au crezut anumite lucruri despre Cel Atotputernic, unele adevărate şi altele false; dar denaturarea caracterului şi a Planului lui Dumnezeu, împreună cu influenţele lumeşti care îi înconjoară, în mare parte au neutralizat, au contrabalansat şi au făcut ineficiente adevărurile pe care le-au învăţat, şi le lipseşte încrederea în lucrurile nevăzute. Prin urmare, interesele lumeşti cântăresc mai greu decât aprecierea lor pentru favoarea divină — zece la unu.
Cei care, prin Planul Veacurilor, ajung să vadă bunătatea iubitoare şi mila Domnului, dacă sunt copii ai lui Dumnezeu, sunt puşi la încercare. Dacă ei sunt numai bucuroşi să afle că nu există vreun loc de chin veşnic şi că Planul iubitor al lui Dumnezeu include întreaga rasă umană, atunci inimile lor nu sunt atinse de această manifestare a marii Sale iubiri ca să răspundă. Ei vor merge mai departe pe calea lor, bucurându-se că au fost eliberaţi din robia erorii, dar vor fi ca cei nouă leproşi care au fost vindecaţi de Învăţătorul, dar care nu s-au întors să-I aducă slavă, nici să se ofere să-I servească. Şi aceştia, vai, sunt majoritatea! Noi suntem acum în marea zi de încercare. Cine va putea să reziste la probă în acest timp rău?
Dumnezeu, soarele sufletului nostru
Această favoare iubitoare a lui Dumnezeu, care este atât de apreciată de sfinţii adevăraţi, nu este numai o favoare în privinţa perspectivelor şi speranţelor viitoare, ci este posesia binecuvântată chiar şi a vieţii prezente. Treptat aceştia ajung să preţuiască comuniunea şi părtăşia Domnului în astfel de grad încât orice întrerupere a acestei comuniuni produce suferinţa sufletului. Ea aduce un gol dureros pe ((995)) care nimic nu-l poate umple. Acest sentiment este exprimat frumos în cântarea pe care adesea o cântăm:
„Soarele sufletului meu, dragul meu Tată,
Nu cunosc noapte când nu îmi eşti aproape;
O, nici un nor pământesc să nu apară,
De ochii servului Tău să Te ascundă!”
Adevăratul copil al lui Dumnezeu va umbla atât de aproape de El încât nimic, oricât de dulce sau preţios pentru omul firesc, nu va fi permis să-i ascundă faţa Tatălui său. Aceasta ar fi considerată o calamitate cu care nimic nu s-ar putea compara. Mai degrabă şi-ar tăia orice i-ar fi atât de drag ca mâna dreaptă, sau ar smulge din viaţa lui orice ar fi atât de preţios ca un ochi, decât ca aceasta să vină între el şi Prietenul său ceresc, pe care a ajuns să-L iubească mai presus de orice. Pentru aceştia Dumnezeu este cu adevărat Soarele sufletului lor, fără de care viaţa ar deveni întunecimea nopţii.
„Întunericul urăşte lumina”
Unii ucenici ai lui Cristos declaraţi ar putea spune că o viaţă creştină nu va costa prieteniile pământeşti; că o astfel de idee este o exagerare; că este o vedere extremă despre ceea ce se cere de la un creştin; că un curs care produce un astfel de rezultat este neraţional. Dar nu! Cuvintele Învăţătorului nostru sunt la fel de adevărate astăzi cum au fost pe vremea când au fost spuse: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume … de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:19). Declaraţia apostolului este încă valabilă: „De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. 2 Tim. 3:12.
De ce a suferit Învăţătorul pierderea poziţiei sociale, a favorii bisericismului din zilele Lui? De ce doctorii în teologie şi cei remarcabili printre religioşi şi-au ascuns faţa de El? De ce în final au devenit atât de înfuriaţi împotriva Lui încât L-au răstignit? A fost oare din cauza fărădelegii Lui? Nu; căci El a umblat făcând bine. A fost fiindcă a spus adevărul. El a spus adevăruri pe care ei le recunoşteau ca atare, dar pe care aşa le amestecaseră cu „tradiţiile bătrânilor” încât erau prea buimăciţi, îmbătaţi şi orbi ca să adopte altceva în afară de o vedere pervertită a lucrării şi a învăţăturilor Domnului nostru. Inima lor nu era într-o stare potrivită înaintea lui Dumnezeu. „Întunericul urăşte lumina.”
Persecuţiile Învăţătorului nu au venit de la lumea din afară, ci de la oamenii din timpul Său care se declarau sfinţi. Aşa a fost întotdeauna de atunci şi aşa este şi azi. Cei care acum se opun Adevărului nu sunt oameni lumeşti din afara bisericilor, doar cu câteva excepţii; ci ei sunt sectari zeloşi, pe care Satan i-a orbit cu doctrinele lui false şi cu denaturările lui. Noi deci nu trebuie să fim surprinşi de faptul că oriunde merge Adevărul, el va fi o Sabie de separare, după cum a declarat Domnul nostru. Aceste condiţii se dovedesc o probă pentru urmaşii lui Isus. Suntem noi dispuşi să suportăm ura, dispreţul, insulta, pe care le aduce loialitatea faţă de Adevăr? Înseamnă favoarea iubitoare a Tatălui mai mult, cu mult mai mult pentru noi decât favoarea şi zâmbetele întregii lumi, şi chiar mai mult, cu mult mai mult pentru noi decât însăşi viaţa?
Harfa glorioasă a veacurilor
Dacă este aşa, putem merge mai departe în numele Lui, bucurându-ne pe cale, lăudânduL cu buzele noastre, cântând Cântarea nouă pe care El ne-a pus-o în gură, „bunătatea Dumnezeului nostru”. Ceva ne costă să cântăm această cântare. Numai cei care au învăţat să cânte la Harfa lui Dumnezeu, care au toate strunele ei acordate în armonie perfectă, pot cânta în mod cuvenit această „Cântare a lui Moise şi a Mielului”. Niciodată până astăzi nu a fost posibil să se producă astfel de melodie de la această Harfă minunată; căci niciodată până acum corzile ei nu au fost plasate şi acordate în modul cuvenit. Acum muzica ei este fermecătoare! Să luăm deci această Harfă minunată a Veacurilor, şi în timp ce-i atingem corzile să cântăm cu spiritul şi cu înţelegerea această Cântare de bucurie nouă, minunată.