O CETATE FĂRĂ ZIDURI

„Cel care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri.” Prov. 25:28.

R 4789b W. T. 15 martie 1911 (pag. 94)

Plină de putere este într-adevăr comparaţia din textul nostru. O cetate, în special în timpurile vechi, era un loc în care oamenii se adunau pentru avantaj reciproc şi protecţie. Jefuitorii erau peste tot gata să jefuiască iar zidul cetăţii avea rolul de a apăra de vătămare, pentru ca locuitorii să-şi poată apăra lucrurile de valoare, drepturile şi interesele.

În acelaşi scop Dumnezeu, creând pe om, i-a dat o voinţă. Acesta este unul din elementele puternice ale asemănării omului cu Creatorul său. Noi putem avea voinţă, oricât de slabe ar fi corpurile noastre sau oricât de puternice ar fi patimile. Acea voinţă poate fi puternică, fie că suntem aduşi în supunere exterioară faţă de alţii, fie nu. Trupurile noastre pot să fie înrobite, dar voinţa nu poate fi înrobită fără permisiunea noastră. Voinţa este ceva ce nu poate fi luat de la noi; dar trebuie apărată; trebuie reparată; trebuie întărită în locurile slabe.

NECESITATEA ÎNTĂRIRII VOINŢEI

Cei care nu se ocupă de aceasta şi nu-şi întăresc voinţa acolo unde găsesc vulnerabilitate specială la asalturi, sigur le va fi dărâmată, aşa încât, cu timpul, vor ajunge într-un loc unde nu mai au voinţă, nicio stăpânire de sine. Aşa cum într-o cetate devastată zidurile de protecţie au fost distruse şi vrăjmaşul află cu uşurinţă intrare, tot aşa fiinţa umană care cedează păcatului şi diferitelor slăbiciuni şi asalturi ale adversarului şi-a pierdut adevărata calitate de om şi este în pericol de a pierde totul.

Face parte din datoria noastră ca creştini şi ca Noi Creaturi să ne împotrivim tuturor asalturilor Adversarului; şi aceste asalturi vin nu numai de la forţe vizibile, ci şi de la spiritele rele; de la cei care caută să ne posede — cum este cazul celor care intră sub stăpânirea acestor spirite rele. Voinţele lor sunt supuse, zdrobite, şi ei sunt în mâinile vrăjmaşilor, exact cum este ilustrat în textul nostru. Aceştia să se străduiască să scoată afară pe vrăjmaş, să i se împotrivească, să-şi întărească zidurile minţii şi să facă de îndată o alianţă cu Domnul Isus. Să-şi dea inimile pe deplin şi complet Lui şi să accepte voinţa Lui, Cuvântul Lui, îndrumarea Lui în orice lucru.

Adevărat, când sunt astfel eliberaţi de robia păcatului şi a lui Satan, ei devin robi ai dreptăţii şi ai lui Cristos; dar când înţeleg că a fi robi ai lui Cristos înseamnă a sluji ceea ce este bine şi adevărat şi corect, şi că, pentru a fi în armonie cu Tatăl, toţi trebuie să se bucure în a se pune pe deplin şi fără rezerve sub stăpânirea Celui care atât de mult a iubit întreaga rasă umană încât i-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Desigur că toţi sunt în siguranţă în mâinile Lui!

Dar nu este suficient pentru oricare dintre noi doar să ne punem în mâinile Domnului. Psalmistul ne sfătuieşte: „Încredinţează-ţi Domnului calea, încrede-te în El, şi El va lucra! El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina” (Psa. 37:5). Apostolul Pavel ne spune că, „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea” (Fil. 2:13). El lucrează prin făgăduinţele din Cuvântul Său; prin diferitele experienţe ale vieţii, prin disciplinările şi procesele umilitoare, şi bine este dacă luăm seama la fiecare lecţie aşa cum vine dacă vrem să avem un caracter dezvoltat în asemănare cu Capul nostru.

„CINE ESTE STĂPÂN PE SINE PREŢUIEŞTE MAI MULT DECÂT CINE CUCEREŞTE o CETate”

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că trebuie să fim „împreună lucrători cu Dumnezeu” pentru realizarea lucrării mari de transformare care trebuie făcută în noi prin înnoirea minţii. Lupta noastră cu eul este cea mai mare luptă, şi avem cuvântul Domnului că „cine este stăpân pe sine [mintea sa, voinţa sa] preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”, pentru că a învăţat în acea măsură să exercite combativitatea unui caracter adevărat în direcţia corectă — aceea a stăpânirii de sine.

Dar, ca să nu ne descurajăm din cauza încetinelii progresului nostru trebuie să ne amintim continuu că, la stăpânirea propriului spirit, a propriei minţi, la aducerea acestora în acord deplin, în armonie deplină cu Domnul, şi, pe cât posibil, în acord cu toţi cei din poporul Domnului care sunt în acord cu El, se ajunge „în cele din urmă”, după cum ne spune apostolul; aceasta se obţine treptat prin „stăruinţa în bine” sprijinindu-ne pe asigurarea Divină de har spre ajutor în orice timp de nevoie.

Să ne încordăm toată energia spre acest scop şi dezvoltare mare. Trebuie să-l avem continuu înaintea noastră ca standard, ideal, ţintă, şi deşi s-ar putea să cădem iarăşi şi iarăşi, dacă suntem bine antrenaţi în această chestiune vom fi mai tari cu fiecare nereuşită; pentru că fiecare nereuşită ne va arăta mai clar decât înainte punctele slabe ale caracterului nostru care sunt rezultatul natural al căderii. Şi dacă este remarcat cu grijă fiecare punct slab şi ne păzim împotriva lui în viitor, vom ajunge treptat prin harul lui Dumnezeu şi sub îndrumarea marelui nostru Învăţător, prin Cuvântul şi exemplul Său şi prin conducerile providenţiale, la acea stare supusă, acea stare de armonie, care va fi în deplin acord cu voinţa lui Dumnezeu.

Pentru aceştia, privind în urmă, chiar şi nereuşitele care, fiind recunoscute ulterior, au dus la o întărire mai mare împotriva uneltirilor Adversarului şi a slăbiciunilor cărnii, pot fi văzute ca supravegheate de Domnul pentru binecuvântarea noastră, după promisiunea Lui că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu.” Rom. 8:28.