O Cursă — Un Laţ — Un Prilej De Cădere – VDM 27.4

O CURSĂ — UN LAŢ — UN PRILEJ DE CĂDERE

„Şi David zice: „Masa lor să li se prefacă într-o cursă, într-un laţ, într-un prilej de cădere şi într-o dreaptă răsplătire! Să li se întunece ochii ca să nu vadă.” Rom. 11:9, 10.

R 4781 W. T. 15 martie 1911 (pag.83-85)

La un anumit timp aceste cuvinte au părut incompatibile cu dreptatea şi cu iubirea. Presupunând că bieţii evrei care erau orbiţi au căzut în chinul veşnic, purtarea lui Dumnezeu părea de neînţeles — chiar dacă, prin Apostol, El a promis (versetele 25, 26) că generaţii mai târziu orbirea lor va trebui să fie îndepărtată — după ce numărul deplin al Bisericii alese, neamurile, va fi adus în favoarea divină.

Noi am gândit că recuperarea stră-stră-stră-strănepoţilor unui om nu putea niciodată compensa pierderea lui, dacă el mergea în suferinţa eternă. Şi deşi eram pregătit în gândirea prezbiteriană, părea groaznic când citeam afirmaţia calmă, rece: „Deci ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi” — au căzut, au fost prinşi în cursă, prinşi în laţ.

CUNOAŞTEREA PLANULUI DIVIN NE AJUTĂ SĂ ÎNŢELEGEM CORECT SCRIPTURILE

Dar, mulţumită lui Dumnezeu, orbirea noastră a fost îndepărtată, şi ivirea zorilor Milenare, care descoperă Planul Divin, a pus ideile noastre în ordine, ne-a ajutat să împărţim şi să aplicăm drept Scripturile, şi au scos cea mai mare ordine din confuzia noastră. Am aflat că iadul în care a mers Israel a fost mormântul — hadesul; că nu există cunoştinţă în iad (în ebraică., şeol; în greacă, hades — Ezech. 37:12; Psa. 6:5); că Israel cel orbit, poticnit, este încă acolo şi că nu numai nepoţilor lor, la secole după aceea, li se va îndepărta orbirea şi li se vor ierta păcatele, dar toţi se vor bucura în mod individual de aceste favoruri.

Ei toţi au fost incluşi în necredinţă, orbire şi cădere, pentru ca Dumnezeu să aibă milă de toţi şi să-i recupereze pe fiecare dintre ei din acea orbire, şi să-i aducă pe fiecare la acea cunoştinţă deplină, clară, care-l va lăsa pe fiecare fără scuze şi pe deplin responsabil pentru alegerea vieţii prin ascultare de Cristos, sau a „morţii a doua” prin neascultare. Vezi versetele 27-32; Ioan 5:28; Ezech. 37:12, 13; Ioan 1:9.

A fost o mare uşurare să vedem lucrurile aşa de clar, dar inima noastră striga către Dumnezeu pentru o explicaţie şi un motiv just pentru orbirea, căderea şi prinderea în laţ a tuturor în afară de câţiva aleşi dintr-o naţiune căreia, în anasambul ei, i-a făcut multe promisiuni îndurătoare şi pentru care deja făcuse atât de mult, timp de optsprezece secole — o naţiune care, singura din toate naţiunile, L-a recunoscut pe El drept Conducătorul lor şi a fost în relaţie de legământ cu El şi cu Legea Sa.

PROMISIUNILE LUI ISRAEL SUNT

PĂMÂNTEŞTI — NU CEREŞTI

Răspunsul Cuvântului lui Dumnezeu este că, deşi El chemase pe Israel prin promisiunile Sale la o parte mare şi nobilă din Planul Său de Mântuire, nu i-a chemat la locul de favoare şi onoare principală. Promisiunile Sale au fost pământeşti, nu cereşti. Şi deşi toţi fiii lui Iacov au fost chemaţi sau invitaţi, aceasta a fost o chemare condiţionată, la care naţiunea ca întreg niciodată nu s-a conformat. Numai puţini au ţinut vreodată Legile Lui (sau au fost socotiţi că le-au ţinut cu intenţia cuvenită) şi, ca atare, tot timpul a fost adevărat că unii copii ai lui Iacov, copii declaraţi ai lui Dumnezeu, au fost cu adevărat ai tatălui lor diavolul (Ioan 8:44), deoarece nu toţi care erau din naţiunea lui Israel au fost israeliţi. Rom. 9:6.

Când a venit timpul potrivit al lui Dumnezeu pentru marea Ispăşire pentru păcat care urma să fie făcută prin sacrificiul Răscumpărătorului nostru (Evrei 7:27), acela a fost timpul potrivit şi pentru începutul alegerii Israelului Său spiritual, căruia El îi oferă promisiuni cereşti şi pentru care a rezervat chiar cel mai înalt loc în marele Său Plan — alături de Sine Însuşi.

ISRAELUL pământesc PUS DEOPARTE

PÂNĂ LA COMPLETAREA ISRAELULUI SPIRITUAL

Cristos Însuşi a devenit Capul şi Cel mai important din acest Israel spiritual sau ceresc, pentru care Israelul carnal cu preţioasele lui promisiuni pământeşti a fost atât de mult timp un tip sau o umbră. Şi de îndată ce sacrificiul lui Cristos a fost completat, a fost timpul să înceapă lucrarea de alegere a Israelului spiritual ca „Mireasă” sau „Corp” sau „fraţi” şi „comoştenitori” ai Săi.

Scopul lui Dumnezeu n-a fost ca cei doi Israel să continue unul alături de altul; prin urmare, de îndată ce a început cel spiritual, cel pământesc a fost pus deoparte; nu pus deoparte pentru totdeauna, ci numai până când era ales Israelul spiritual. Dar deşi Casa trupească a lui Israel a fost pusă deoparte la răstignirea lui Cristos (Mat. 23:38), totuşi prima ocazie pentru a fi membri în Israelul spiritual i-a fost dată acelui popor.

Nu este surprinzător că numai puţini, o „rămăşiţă” din Israelul trupesc a fost în stare să reziste la probele credinţei şi sacrificiului cerute de la israeliţii spirituali. Acei „făţarnici” cărora le-a spus, „Voi sunteţi ai tatălui vostru diavolul”, în mod sigur nu erau în starea de a fi atraşi de Adevăr şi de spiritul lui la părtăşie în noul Israel spiritual. Şi chiar dintre cei care au fost israeliţi cu adevărat, care s-au încrezut în promisiunile lui Dumnezeu, nu putem gândi că mulţi erau fără vicleşug, curaţi în inimă şi chiar gata pentru credinţă şi ascultare sub chemarea Veacului Evanghelic. Prin aranjament divin, deci, predicarea Evangheliei Crucii a îngrădit, cum s-ar zice, în Biserica Evanghelică clasa cea mai bună din acel popor — „şi restul au fost orbiţi”; iar Dumnezeu a fost de acord să fie orbiţi.

MAREA PRĂpasTIE ÎNTRE ISRAELUL PĂMÂNTESC ŞI ISRAELUL CERESC VA FI DESFIINŢATĂ

Dumnezeu a permis să fie stabilită, prin ideile lor preconcepute, „o mare prăpastie” între ei şi Israelul spiritual; El va face din ei un spectacol înaintea lumii, şi deşi respinşi din favoarea Lui pentru un timp, ei vor fi, ca o naţiune moartă, martori pentru Cuvântul Său în toată lumea; şi, în final, când va fi ales, finisat şi glorificat Israelul Său spiritual, El va desfiinţa „marea prăpastie”, va îndepărta orbirea lor ca popor şi va primi iarăşi în favoare pe toţi cei care vor veni atunci — arătând milă faţă de ei prin Israelul spiritual glorificat — versetele 31, 32.

„O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu!” Cât de sistematic, raţional şi drept este Planul Divin al Veacurilor! Romani 11:33.

CUM A DEVENIT MASA LOR O CURSĂ, UN LAŢ ŞI O PRICINĂ DE CĂDERE

Dar acum un alt punct merită consideraţie: În ce mod a fost masa lor o cursă, un laţ şi pricină de cădere?

„Masa” lor semnifică hrana lor; şi masa sau hrana întinsă înaintea Israelului carnal, copiii după trup ai lui Dumnezeu, a constat în acele favoruri şi promisiuni speciale ale lui Dumnezeu pentru ei ca Poporul Său Ales (Mat. 15:26, 27). Astfel văzute lucrurile, bunătatea şi favoarea lui Dumnezeu faţă de ei a fost ceea ce i-a poticnit, i-a prins în laţ şi a prejudiciat inimile lor neconsacrate. Ei au abuzat de favoarea lui Dumnezeu. Ei şi-au zis: „Noi îl avem de tată pe Avraam” (Mat. 3:9). Au ajuns la concluzia că Dumnezeu trebuie să-Şi ţină promisiunile făcute lui Avraam şi că ei, fiind copiii Lui, Împărăţia care va binecuvânta lumea trebuie, mai devreme sau mai târziu, să fie ei. S-au încrezut în ei înşişi şi i-au dispreţuit pe alţii; au devenit aroganţi, trufaşi şi încrezuţi, şi prin urmare cu atât mai puţin umiliţi, pe care Domnul îi căuta pentru a fi Israelul Său spiritual.

MÂNDRIA A CONDUS LA NEGLIJAREA ANUMITOR SCRIPTURI CARE PREZICEAU „SUFERINŢELE LUI CRISTOS”

Mândria lor i-a condus spre a privi numai la promisiunile gloriei, onoarei şi puterii care însoţeau înălţarea lui Israel, şi spre a ignora pasajele care spun că Mesia trebuia mai întâi să fie respins şi „ca un miel pe care-l duci la tăiere” şi „S-a dat pe Sine Însuşi”, fiind zdrobit pentru păcatele noastre, „pedeapsa care ne dă pacea era peste El.”

Pentru acelaşi motiv au trecut cu vederea declaraţiile profeţilor lui Dumnezeu, că ei vor fi mai întâi împrăştiaţi printre toate neamurile, unde Dumnezeu nu le va arăta nicio favoare; şi că binecuvântarea de mai târziu va fi în legătură cu readunarea lor dintre toate neamurile (Ier. 16:13-17; Deut. 4:26-28; 28:36, 37, 63-65), şi că atunci când Domnul îi va elibera „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu”. Zah. 12:10.

Astfel „masa” lor a devenit „laţul” lor, care încă îi ţine strâns — mândria inimii lor, zidită pe acele promisiuni, încă îi orbeşte. Dar să observăm cu atenţie că poticnirea lor n-a fost din cauza vreunui rău făcut lor de Dumnezeu. Nu; „căile Lui sunt desăvârşite.” „Orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl.” „El nu este un Dumnezeu al neorânduielii” şi „El este acelaşi ieri, azi şi întotdeauna.” „Masa” pe care le-a pregătit-o a fost bună. Toată dificultatea a fost că consacrarea lui Israel a fost incompletă; prin urmare majoritatea lor n-a fost din clasa intenţionată de Domnul să cunoască Adevărul înainte de Veacul Mesianic, atunci când ochii tuturor vor fi deschişi şi toţi vor veni la o cunoştinţă corectă a Adevărului.

LUCRURILE SCRISE AU FOST ÎN SPECIAL PENTRU ÎNVĂŢĂTURA NOASTRĂ

Dar acum venim la cel mai important aspect al acestui subiect. Aceste lucruri au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care vin sfârşiturile Veacurilor (1 Cor. 10:11). După cum Israelul trupesc a fost o umbră sau un tip al Israelului spiritual, tot aşa căderea, prinderea în laţ, prinderea în cursă în Secerişul Veacului lor a preumbrit o cernere asemănătoare a tuturor cu excepţia unei „rămăşiţe” credincioase acum.

Acum, ca şi atunci, mulţi din Israelul nominal spiritual nu sunt israeliţi, ci „făţarnici” şi ai tatălui lor diavolul. Acum, ca şi atunci, toţi cei care sunt cu adevărat din Israel şi în faţa cărora „masa” bogăţiei lui Dumnezeu este întinsă cu grijă Providenţială — „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe” — nu toţi aceştia digeră şi îşi însuşesc făgăduinţele lui Dumnezeu pentru zidirea caracterului plăcut lui Dumnezeu şi potrivit pentru Împărăţie; şi prin urmare, chiar dacă se hrănesc la „masa” Lui, aceştia primesc harul lui Dumnezeu în zadar. Pentru aceştia, ca şi pentru prototipurile lor, „masa” Adevărului cu care se desfătează în mod sigur devine o cursă, un laţ, un prilej de cădere. Şi în special pentru aceştia scriem noi acum, ca să-i punem în gardă în privinţa felului cum folosesc „hrana” atât de abundent furnizată nouă acum. Luca 12:37.

Numai cei care au cel puţin o oarecare foame şi sete după dreptate (Adevăr) sunt bine primiţi la această „masă”; este masa copiilor, şi alţii în afară de copiii adevăraţi pot aduna şi mânca numai fărâmiturile care cad de pe ea.

ESTE ILEGAL PENTRU ALŢII ÎN AFARĂ DE PREOŢI SĂ MĂNÂNCE DIN

PÂINEA PUSĂ ÎNAINTE

Este masa credincioşilor consacraţi la care alţii „n-au drept să mănânce” (Evrei 13:10). Cei cu adevărat consacraţi sunt Preoţimea antitipică sau Regală, a cărei „masă” a fost simbolizată în Cortul Întâlnirii şi în Templu prin masa pentru punerea pâinii înainte, din care nu era legal pentru nimeni să mânânce cu excepţia preoţilor. Dacă, deci, „aţi gustat în adevăr că Domnul este bun”; dacă „aţi gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu”; dacă aţi avut „mâncare [hrană] să mâncaţi, pe care lumea nu o cunoaşte”; dacă aţi gustat „adevărul prezent” — „hrană la timpul potrivit” — aceasta implică, ori că sunteţi unul dintre consacraţi, unul dintre Preoţii Regali, sau altfel, că sunteţi în contact cu ei şi primiţi fărâmituri de la „masa” lor.

Darea întregului Adevăr şi în special a „adevărului prezent” implică un obiectiv. Acel obiectiv este sfinţirea sau punerea deoparte pentru Dumnezeu şi pentru serviciul Său sfânt. Fărâmiturile Adevărului sunt pentru a trezi o dorinţă şi pentru a conduce la actul consacrării sau sfinţirii. Întreaga masă bogată este pentru cei care au făcut pasul deplinei consacrări Domnului, a voinţei lor şi a tot ce este al lor — şi rezerva îmbelşugată a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe date lor atunci este ca prin acestea să poată fi întăriţi şi făcuţi capabili să realizeze, pas cu pas, consacrarea deplină pe care au făcut-o — chiar până la moarte.

Obiectivul consacrării şi al disciplinării ulterioare sub îndrumarea şi puterea Adevărului este pentru formarea caracterului, pentru a „duce până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu”. Apostolul arată clar obiectivul făgăduinţelor noastre scumpe, a hranei spirituale, zicând: „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). El ne asigură că această cunoştinţă poate fi primită şi folosită pentru un scop diferit şi poate avea un efect rău, în loc de unul bun, să îngâmfe sau să producă mândrie şi încăpăţânare.

CE REZULTAT ARE ADEVĂRUL ASUPRA INIMILOR NOASTRE?

Se cuvine ca fiecare dintre noi să-şi pună întrebările: N-am primit eu o cunoştinţă considerabilă a Adevărului — a Caracterului şi Planului lui Dumnezeu? A avut aceasta un efect rău, de a mă face să mă mândresc şi simt că sunt cineva? A provocat aceasta un sentiment de mulţumire de sine, care ignoră slăbiciunile şi nereuşitele mele şi se bazează numai pe mila lui Dumnezeu şi caută să exagereze acea milă şi să ignore textele Scripturii care arată clar că „Dumnezeu Se mânie pe cei răi în fiecare zi”; că „mânia lui Dumnezeu se descoperă … împotriva oricărei … nedreptăţi”, căci „orice nedreptate este păcat”; că cine practică păcatul [cu voia] este [un copil] de la diavolul” şi că „pe toţi cei răi” (cu bună ştiinţă şi cu voia) Dumnezeu îi va distruge? Sau, m-a făcut să mă simt mai umilit şi mai dependent de dătătorul oricărui bine? Şi m-a făcut, în mod cuvenit, să simt aprobarea divină, odihnă şi siguranţă, numai sub meritul sângelui preţios când îmi folosesc cele mai bune străduinţe pentru dreptate, evlavie, puritate şi Adevăr?

Acesta din urmă este singurul mod potrivit de folosire a Adevărului. Dacă vederea adevărată asupra caracterului lui Dumnezeu, văzut în Planul Său şi în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe puse în faţa învingătorilor, ajungând la urechile şi inimile noastre, nu trezesc acolo ca răspuns o adorare a lucrurilor care sunt adevărate, care sunt cinstite, care sunt drepte, care sunt curate şi care sunt vrednice de iubit, şi o dorinţă de a fi tot mai transformaţi în acea asemănare a lui Dumnezeu şi în consecinţă de a ne curăţi de orice întinăciune a cărnii şi a spiritului şi a ne desăvârşi în sfinţenie — dacă acestea nu sunt efectele Adevărului asupra cărnii şi spiritului nostru (a minţii, a dispoziţiei noastre), primim harul lui Dumnezeu în zadar; căci n-a fost dat pentru alt scop. Şi dacă primim harul şi Adevărul lui Dumnezeu în zadar, putem fi siguri că nu va fi decât puţin timp până când îl vom pierde şi va fi înlocuit de concepţii greşite.

De aceea, să dăm atenţie ilustraţiei date nouă prin poporul tipic al lui Dumnezeu, ca nu cumva masa noastră, atât de bogat întinsă şi servită de însuşi Învăţătorul, să devină pentru noi o cursă, un laţ şi un prilej de cădere în orbire — în „întunericul de afară” al lumii, din cauza nefolosirii corecte a binecuvântărilor ei deja primite.

„Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui [printr-o deplină consacrare şi ducere până la capăt a sfinţirii în inimile şi conduita noastră, şi astfel să ne dezvoltăm caracterul şi să fim schimbaţi din slavă în slavă în asemănarea dragului Fiu al lui Dumnezeu], nici unul dintre noi să nu pară că a rămas în urmă.” Evrei 4:1.