Vol. 19, Noiembrie-Decembrie 2010, Nr. 1 

O DOVADĂ CONVINGĂTOARE A ÎNVIERII

Nu fi necredincios, ci credincios.” 03985″> Ioan 20:27 .

R 5236 W. T. 15 mai 1913 (pag. 147-149)

Înainte de împrejurarea în care au fost rostite cuvintele din textul nostru, sf. Toma, apostolul, nu fusese prezent la niciuna din arătările lui Isus după învierea Sa. Se pare că Toma avea o minte mai sceptică. El i-a auzit pe ceilalţi apostoli vorbind despre ceea ce văzuseră, despre arătările care avuseseră loc, şi a simţit că pe aceste dovezi nu putea crede în învierea lui Isus. El a gândit că fraţii lui fuseseră prea uşor înşelaţi.

Sf. Toma n-a pus pe seama confraţilor ucenici ideea că încercau să-l înşele, ci, după cum a declarat, el nu credea astfel de mărturisire cum se făcuse. El a spus: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Nu mă puteţi convinge că El nu este mort. Nu mă puteţi convinge că o persoană dată la moarte în acest mod este din nou vie. Nu pot spune de unde vine înşelarea, dar voi fraţilor sunteţi prea uşor înşelaţi.

După o săptămână Isus S-a arătat în odaia de sus” a doua oară. După ce a salutat grupul, i-a spus sf. Toma: Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. Iarăşi a spus: Un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”. Evident că ucenicii n-au văzut fiinţa spirituală. Ei au văzut numai o materializare — carne şi oase reale. Sf. Toma a făcut cum i-a cerut Domnul. Apoi a spus: Domnul meu şi Dumnezeul meu!” El a recunoscut că Isus era Domnul. Nu era o apariţie. Fraţii nu fuseseră înşelaţi. El a fost cel care era foarte aproape de a fi înşelat prin lipsa sa de credinţă.

Nu ne putem îndoi că prin această întâmplare a dat tuturor urmaşilor Săi o lecţie foarte folositoare. Dacă nici unul dintre apostoli nici măcar n-ar fi părut că se îndoieşte de învierea Domnului, ei n-ar fi putut să aibă dovada convingătoare a acestui fapt. Mai târziu ar fi putut să se gândească: De ce n-am făcut mai multe investigaţii?” Dar aici avem dovada investigaţiei.

Sunt unii oameni care de la natură sunt foarte prudenţi. Se pare că sf. Toma a fost unul dintre aceştia. Nu ne putem gândi că Domnului nu-I plac astfel de caractere. Din punctul nostru de vedere, de fapt, persoana care este înclinată să fie oarecum critică este mai degrabă aprobată. Noi am fi în mod firesc înclinaţi să-i dezaprobăm pe aceia care sunt prea creduli, prea uşor de convins. Chiar trebuie să gândim favorabil despre cei care au o atitudine mentală ca a sf. Toma. Ne bucurăm că a existat un gânditor aşa serios ca acest apostol.

Domnul a spus în legătură cu aceasta: Pentru că M-ai văzut, ai crezut; ferice de cei care n-au văzut şi au crezut”. Ar putea fi o întrebare în legătură cu ceea ce a vrut Domnul să spună prin aceste cuvinte. Poate El a vrut să spună: Nu vă felicitaţi că n-aţi fost uşor de convins; sau poate a vrut să spună: Există o binecuvântare specială pentru cei care au credinţă — care cred fără să vadă.

Erau peste cinci sute de fraţi printre ucenici la timpul răstignirii Domnului nostru. Apostolul spune că El a fost văzut de aceştia deodată (1 Corinteni 15:6). Dar după aceea fraţii au fost obligaţi să creadă fără să vadă, numai pe baza mărturiei altora. Noi facem parte din această categorie. Toată Biserica creştină de-a lungul Veacului Evanghelic a crezut fără să vadă demonstraţii exterioare. Dacă datorită acestui lucru Domnului I-ar plăcea în mod special de noi, noi nu ştim. Dar credem că nu. Dacă noi credem cu dovadă slabă sau cu dovadă mai puternică, aceasta depinde de structura creierului. Se pare că Dumnezeu a prevăzut ca toţi cei chemaţi de El să aibă suficiente dovezi. Şi El ne dă dovezi în plus din zilele apostolilor încoace, pentru a ajuta la susţinerea credinţei noastre. Noi avem avantajul îndoielilor sf. Toma şi al demonstraţiei Domnului nostru a schimbării naturii Sale.

CREDINŢA ESTE CENTRUL PROGRESULUI CREŞTIN

S-ar putea pune întrebarea: De ce a pus Isus accent pe importanţa credinţei? De ce a sugerat că sf. Toma n-ar putea să fie deloc ucenicul Lui fără să creadă? Sunt mulţi care ne spun că ei nu pot vedea că credinţa are vreun loc, că ei nu văd nici un motiv de ce Dumnezeu ar binecuvânta credinţa, că după părerea lor Dumnezeu ar trebui să ne răsplătească pentru ceea ce facem. Ei spun: Noi facem toate faptele bune pe care le putem face”. Biblia întotdeauna susţine ideea că oricine nu face după puterile lui cele mai bune, va primi lovituri. Dar Biblia susţine şi cealaltă idee — că Dumnezeu Îşi propune să-Şi răsplătească poporul după credinţa lor; că oricine nu poate exercita credinţă perfectă nu poate fi ucenicul Lui; că dacă cineva nu are credinţă, este imposibil să intre în Împărăţie.

În aranjamentul lui Dumnezeu, credinţa a fost făcută chiar centrul progresului creştinului — credinţă în lucrurile pe care El le-a făcut, credinţă în lucrurile pe care a promis să le facă. Credinţa este lucrul care, prin harul lui Dumnezeu, ne permite să ne folosim de minunatele ocazii ale timpului prezent. Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” Dar aceasta nu înseamnă că întotdeauna condiţiile vor fi ca acum, sau că Dumnezeu va respinge pentru totdeauna pe acei care, din cauza alcătuirii lor mentale, nu pot exercita acum credinţă, dar înseamnă că în timpul de acum El nu va mântui decât pe cei credincioşi.

Scripturile indică foarte clar, totuşi, că după alegerea Bisericii şi răsplătirea credinţei lor, Domnul va lucra cu lumea prin clasa care exercită credinţă acum — prin Cristos şi prin Biserică — pentru binecuvântarea întregii omeniri. În Veacul viitor va fi cerută mai puţină credinţă decât acum. Împărăţia stabilită a lui Mesia se va manifesta deschis. Atunci omenirea nu va fi obligată să umble prin credinţă. Va umbla prin vedere, câtă vreme acum noi trebuie să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.

Din punct de vedere natural, pare ca şi cum Dumnezeu n-ar guverna lumea deloc, ci lumea ar fi guvernată de întâmplare sau de însuşi Satan — atât de diferite sunt condiţiile faţă de ceea ce am aştepta noi dacă Dumnezeu ar fi recunoscut ca marele Împărat. În consecinţă, trebuie să practicăm credinţă dacă vrem să primim binecuvântările în acest timp. Treptat, în timpul guvernării Mesianice, când tot ce este contrar dreptăţii va fi pedepsit şi tot ce este în armonie cu dreptatea va fi răsplătit, atunci toţi împotrivitorii dreptăţii vor fi suprimaţi şi toţi iubitorii dreptăţii vor prospera. Acela va fi timpul umblării prin vedere.

În prezent trebuie să umblăm prin credinţă pentru că mântuirea noastră este una specială. Chemarea de sus” este un privilegiu special, pentru o clasă specială. În Veacul viitor însă, dezechilibrarea mentală a omenirii prin cădere va fi compensată. Cei care vor avea nevoie de multă demonstraţie vor avea multă; cei care vor avea nevoie de mai puţină vor avea mai puţină. Chestiunea va fi făcută atât de clară, încât nu va exista nici o scuză pentru nimeni ca să nu ajungă la ascultare deplină a faptelor, şi acele fapte vor duce treptat la perfecţiune umană deplină. Dumnezeu n-a făcut nimic iraţional în legile şi cerinţele Sale, fiecare cerinţă a Lui este rezonabilă şi esenţială.

SCHIMBAREA DE NATURĂ A DOMNULUI NOSTRU

Punându-ne în poziţia ucenicilor în timpul celor patruzeci de zile după ce Isus a înviat din morţi, ne putem uşor imagina că ei erau în măsură considerabilă dezorientaţi. Unii dintre ei fuseseră martori ai unor lucruri ciudate — nu-şi puteau explica ce anume, dar văzuseră ceea ce părea a fi Isus — într-o împrejurare a apărut ca grădinar, în altă împrejurare ca străin etc. N-au văzut nici un semn de identitate şi n-au ştiut dacă L-au văzut cu adevărat. Cu altă ocazie, semănând foarte mult cu cel care era înainte, a apărut în mijlocul lor, uşile fiind închise. Nu-şi puteau imagina cum o fiinţă umană ar fi putut intra în timp ce uşile erau închise. De aceea au fost foarte nedumeriţi.

Scripturile ne dau de înţeles că motivul pentru care Domnul nostru S-a arătat astfel sub diferite forme a fost că Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morţi pe un plan diferit de existenţă — ca fiinţă spirituală. Scripturile declară: Căci Domnul este Duhul” (2 Corinteni 3:17). Al doilea Adam este Domnul ceresc. El nu este omul pământesc Isus. Această explicaţie noi o putem aprecia deoarece trăim de la Cincizecime încoace. Putem vedea şi înţelege că Isus a devenit o fiinţă spirituală, şi că asemenea îngerilor El putea, unde era necesar, să apară ca fiinţă umană. Nu vom pune deloc la îndoială că, dacă Isus ar fi avut vreun motiv să Se arate în acelaşi corp în care fusese răstignit, ar fi putut să apară în el, ar fi putut să deschidă uşa şi apostolii să fi fost orbiţi, aşa încât să nu poată vedea uşa deschizându-se şi închizându-se când intra. Dar relatarea contrazice astfel de presupunere şi este foarte explicită în afirmaţia că uşile erau încuiate”, nu că apostolii nu le-au văzut deschise, ci că nu s-au deschis deloc. În a doua afirmaţie — când sf. Toma a fost prezent — Domnul nostru a apărut în acelaşi mod, uşile erau încuiate”. Ioan 20:19, 26.

Deşi Isus Şi-ar fi putut lua corpul şi ar fi putut sta în el ca fiinţă spirituală, El n-a făcut astfel. Dacă ar fi făcut aceasta, ei ar fi fost înşelaţi, presupunând că El a înviat în trupul Său de carne în care fusese răstignit. De aceea a apărut în trupuri de carne diferite, dar în condiţii care n-au lăsat nici o îndoială asupra identităţii Sale. El ştia că după ce ucenicii primeau Spiritul sfânt totul va fi limpede pentru ei. Aşa că atunci n-a făcut nici o încercare să le explice, ci numai i-a ţinut în legătură cu El până după ce au venit binecuvântările de la Cincizecime, când au fost în stare să înţeleagă din punctul de vedere adevărat.

Gândul nostru deci, ar fi că trupul în care Domnul S-a arătat a fost materializat. Aceasta n-a fost o înşelare. Dimpotrivă, a fost intenţionat ca ucenicii să nu fie înşelaţi. Fiind oameni naturali, ei nu puteau aprecia o schimbare de la natura umană la natura spirituală. De aceea, această apariţie a fost să-i ajute să treacă peste o dificultate — să nu-i lase ca ei să spună, n-a înviat”.

ÎNVIEREA ÎNŢELEASĂ GREŞIT ÎN MARE MĂSURĂ

Ucenicii au putut vedea că Domnul nostru avea o putere total diferită de cea avută înainte de a muri. Astfel a apărut mereu timp de patruzeci de zile — câteva minute de fiecare dată. Foarte evident, aceasta a fost cu scopul de a demonstra că era o fiinţă spirituală, că avea putere să vină şi să plece ca vântul, că putea să apară în trup când era necesar şi apoi să dispară când voia, şi că putea să vină sub o formă sau alta. Aceasta a fost marea lecţie prin care Şi-a propus să-i ferească de înşelare.

Nu ne putem imagina cum Isus ar fi putut să-Şi dovedească învierea şi să întărească credinţa ucenicilor pe o cale mai bună. Dacă ar fi rămas cu ei ca om, ei s-ar fi simţit obligaţi să creadă că El avea încă aceeaşi personalitate, acelaşi trup, şi ei n-ar fi fost în stare să înţeleagă cuvintele Sale, Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Dar acum puteau înţelege că aşa cum apăruse şi dispăruse din vedere, deşi de fapt prezent cu ei timp de 40 de zile, putea şi să fie cu ei, într-un sens diferit, tot timpul Veacului Evanghelic, şi să Se întoarcă în persoană când era necesar, la sfârşitul Veacului.

Noi nu vedem nici o înşelare în aceasta, ci o evitare a înşelării. Să ne amintim că au trebuit câteva arătări pentru a atesta faptul că era o fiinţă schimbată. Dacă ucenicii s-ar fi gândit la El ca la un Om în ceruri, aceasta i-ar fi pus într-o dificultate serioasă, întocmai cum vedem că este acum cazul cu prietenii noştri din bisericile nominale, care cred că Isus a înviat în acelaşi trup şi că El are acel trup în ceruri. După cum spune cântarea:

El poartă cinci răni sângerânde,

Primite pe Calvar;

Din ele curg rugăciuni pline de putere,

Şi pledează pentru mine.”

Prietenii noştri cred aceasta. Noi îi întrebăm dacă ei cred că după cum Isus poartă semnele, rănile trupului Său rănit, şi urmaşii Lui le vor purta pe ale lor. Ei răspund, da. Atunci le amintim că unii dintre ei au fost maltrataţi în modul cel mai crunt, adesea mutilaţi, înainte de a muri. Să ne gândim la cei care au fost decapitaţi şi la cei care au avut accidente şi răni! Dacă vor purta acele semne şi răni în ceruri, sau vor fi fără cap, atunci ei vor fi o ceată desfigurată.

Noi le arătăm că acei care susţin această vedere nu cred deloc în Răscumpărare — Răscumpărarea pe care o tratează Biblia. Noi cităm prietenilor noştri: El Şi-a vărsat sufletul la moarte”; El Şi-a făcut sufletul o jertfă pentru păcat”. Da, răspund ei, noi credem că trupul Lui de carne a fost sacrificat. Noi răspundem: trupul Său de carne va răscumpăra numai trupul de carne al lui Adam. Dar Adam a avut mai mult decât doar un trup de carne. Sufletul lui Adam a fost cel care a păcătuit — şi Isus trebuie să fi dat un suflet pentru a-l răscumpăra pe Adam. Isaia 53:10, 12.

Dacă trupul n-a fost niciodată o parte a lui Isus, atunci nu Isus a murit, ci trupul Său; nu El a fost umilit, ci trupul Său; nu El a lăsat gloria pe care a sacrificat-o, ci trupul Său. Acum, dacă trupul n-a fost niciodată Isus, atunci El a înşelat omenirea ca să creadă că era om; şi El l-a înşelat pe apostol ca să spună că El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi” (2 Corinteni 8:9). Apoi a vorbi despre ispitirea Sa, cum vorbeşte apostolul despre El, a fost greşit, căci El nu putea fi ispitit asemenea nouă dacă era de o natură cu totul diferită. Astfel vedem că Adevărul, aşa cum îl învaţă Biblia, este armonios.

Învierea lumii

Prima înviere, Învierea lui Cristos, a început cu schimbarea glorioasă a Domnului nostru, cu mai bine de optsprezece secole în urmă, şi ca Înviere a Sa va fi completată când ultimul membru al Corpului Său va fi fost schimbat de la natură pământească la cerească, natură divină. Învierea lumii nu poate avea loc înainte de cea a Bisericii, ci trebuie s-o urmeze. Vrednicii din vechime vor fi primii din clasa pământească înviaţi la natură umană. Dar învierea lor nu va fi în acelaşi timp cu cea a Bisericii, ci mai târziu — după cum spune apostolul: Să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evrei 11:39, 40.

Trezirea lumii probabil că nu va începe timp de cincizeci sau o sută de ani după ce Împărăţia va fi fost stabilită. În acel timp însă, procesul învierii — ridicării treptate — va fi în operare printre naţiunile care vor fi în viaţă atunci. Treptat, când naţiuni, popoare, neamuri şi limbi vor fi trezite, oamenii vor trebui să fie aduşi la o cunoştinţă a Adevărului şi vor trebui să-şi dea asentimentul voinţei lor înainte ca orice proces de înviere să înceapă să opereze în ei. Această lucrare va continua de-a lungul întregii mii de ani de Domnie a lui Mesia.

Învierea lumii nu va fi completă până la sfârşitul miei de ani, în timp ce învierea Bisericii va fi completă la începutul miei de ani. Din acest motiv ar fi nepotrivit să spunem că învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi are loc în acelaşi timp. Într-adevăr, lumea nu va fi înviată deplin până când, la sfârşitul miei de ani, va fi predată lui Dumnezeu, Tatăl; căci un rezultat al căderii a fost pierderea favorii şi părtăşiei Tatălui ceresc. Omenirea nu va fi eliberată de acel aspect al căderii până când Mijlocitorul Îşi va fi îndeplinit lucrarea cu ea.