O ÎNTREBARE INTERESANTĂ
R5683 W. T. 1 mai 1915 (pag. 141-142)
„A mers la locul lui”
Întrebare: Am remarcat un articol în Turnul de Veghere care spune că Iuda a murit în Moartea a Doua. Poate cineva să moară în Moartea a Doua înainte să fi trecut de la moarte la viaţă, înainte să fi fost conceput de Spirit, înainte să fi fost în Isus Cristos şi liber de condamnare?
Răspuns: Iuda şi toţi ceilalţi apostoli ocupau un loc sau o poziţie deosebită, diferită de alţi evrei din timpul lor, pentru că ei se aflau în legătură cu Domnul nostru, Marea Lumină. Ei au văzut acea Lumină şi erau responsabili în măsura în care au văzut-o. Dacă oricare dintre ei ar fi păcătuit împotriva acelei lumini, cum a făcut Iuda, ar fi fost un lucru foarte condamnabil. Adevărat, Iuda nu a fost conceput de Spiritul sfânt, căci conceperea cu spirit n-a fost posibilă până la Cincizecime. Dar aceasta nu dovedeşte că nu putea să moară în Moartea a Doua. Dimpotrivă, noi ştim că în Veacul Milenar vor fi unii care nu vor primi conceperea cu Spiritul sfânt, dar care vor muri în Moartea a Doua — moartea care va însemna nimicire. Responsabilitatea lor va consta în faptul că vor fi aduşi la o cunoştintă a Adevărului, prin ocaziile care li se vor da, de a veni în armonie deplină cu Domnul. Dacă ei vor răspunde acestor ocazii vor putea să obţină viaţa veşnică; dacă nu vor răspunde vor muri în Moartea a Doua.
O asemenea ocazie i-a fost dată lui Iuda. Mult timp el a răspuns favorabil, dar după aceea a respins binecuvântările care erau partea lui, şi în mod ruşinos s-a dovedit un trădător faţă de Cel care era Binefăcătorul său. Isus a fost judecătorul în această chestiune, şi avem cuvintele Sale, numindu-l pe Iuda „fiul pierzării” (Ioan 17:12). El a spus că ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut (Matei 26:24). Aceasta nu ar fi adevărat dacă Iuda ar avea o ocazie în Veacul Milenar. Scripturile spun că el a mers la locul lui. (Fapte 1:25). Locul lui n-a fost cerul, căci încă nu fusese deschis pentru nimeni; locul lui n-a fost Restabilirea pentru că încă nu sosise. Locul lui era singurul loc deschis atunci — Moartea a Doua.
POZIŢIA PREZENTĂ A BISERICII
Preţul de Răscumpărare, jertfa de Răscumpărare a lui Isus încă nici nu fusese plătită sau aplicată pentru întrega omenire. Dacă aşa ar fi fost, atunci lumea întreagă răscumpărată prin această plată ar fi în mâinile lui. Lumea încă nu este în mâinile Domnului nostru. Totuşi, noi credem că este aproape timpul când în puterea acelei Jertfe, El Îi va cere Tatălui şi Tatăl Îi va da „neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire” (Psalm 2:8). Acela va fi timpul când El va plăti Preţul de Răscumpărare. El a depus Preţul de Răscumpărare când a murit, dar nu l-a aplicat. Lumea este încă sub condamnare. Numai biserica a scăpat până acum de această condamnare.
Biserica scapă de această stare de condamnare prin atribuirea beneficiilor acelei Răscumpărări care încă nu s-a plătit. Dacă bisericii îi poate fi atribuit meritul lui Cristos de-a lungul Veacului Evanghelic, de la Cincizecime, acelaşi merit credem că putea fi atribuit înainte de Cincizecime. Căci Domnul nostru făcuse o consacrare de Sine, şi în ceea ce priveşte tipul, el deja junghiase viţelul. Adică, consacrarea Domnului nostru la Iordan a reprezentat junghierea viţelului din tipul Zilei de Ispăşire; aceasta a însemnat renunţarea la viaţa Sa pământească. Aceasta a făcut-o la vârsta de treizeci de ani, înainte de a fi chemat pe ucenici. Atunci Tatăl I-a recunoscut şi I-a acceptat Jertfa, căci I-a dat Domnului nostru conceperea cu Spiritul sfânt. Dacă acea Jertfă nu ar fi fost acceptată, atunci Tatăl nu L-ar fi conceput de Spirit.
POZIŢIA APOSTOLILOR ÎN TIMPUL MISIUNII DOMNULUI NOSTRU
Spiritul sfânt a fost dat ca o dovadă că ceea ce Isus Îi dăduse Tatălui fusese acceptat. Ceea ce a făcut El la Calvar era doar încheierea lucrării pe care o începuse la Iordan. Domnul nostru tratează chestiunea din acest punct de vedere, iar în discuţia cu ucenicii le spune că se pot ruga lui Dumnezeu ca Tată al lor. Nici un evreu nu făcuse aceasta vreodată. Evreii credeau că pretenţia lui Isus de a fi Fiul lui Dumnezeu era blasfemie şi au luat pietre ca să-L ucidă pentru aceasta (Ioan 10:31-33). Oricine spunea „Tatăl nostru” se făcea fiu al lui Dumnezeu. Nici un evreu, după câte ne spun Scripturile, nu s-a folosit vreodată de această expresie; ei erau o casă a robilor.
((582))
Apoi, iarăşi, Isus s-a adresat urmaşilor Săi, ucenicilor Săi, ca şi cum fuseseră acceptaţi de Tatăl. El era agentul Tatălui, şi îi primise în armonie cu aranjamentul Tatălui. El a declarat că „nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l atrage Tatăl”; şi, „nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui meu”. El a făcut aceste afirmaţii înainte ca ei să primească Spiritul sfânt la Cincizecime. Acesta era un fel de a-i trata ca şi cum ar fi avut deplină primire în familia divină. Domnul nostru a declarat că „cine crede în Mine are viaţă veşnică”. (Ioan 6:47). Toţi aceşti ucenici crezuseră în Fiul. Atât timp cât aveau să-L primească în mod scriptural — să-L primească prin credinţă, potrivit condiţiilor Veacului Evanghelic, prin credinţă şi consacrare — puteau socoti că aveau viaţa promisă urmaşilor Lui credincioşi. Dacă vreunul avea să-L părăsească, aşa cum a făcut Iuda, acesta desigur trecea înapoi de la viaţa socotită la starea de moarte.
RESPINGEREA CUNOŞTINŢEI O CHESTIUNE SERIOASĂ
Iuda era o Nouă Creatură în sensul cuvântului de a fi fost socotit sau atribuit, sens în care se spunea despre toţi ucenicii că au trecut de la moarte la viaţă. Ei trecuseră la viaţa nouă, nu la viaţa Restabilirii; căci Domnul le spusese aceloraşi ucenici că acei care Îl urmaseră vor sta pe douăsprezece scaune de domnie (Matei 19:28), prin aceasta sugerând că ei trecuseră la acea viaţă pe care o vor avea cei întronaţi. Vorbind despre ei, aşadar, din punctul de vedere ai noii creaturi, aceasta era posibil pentru că în contractul până la moarte a Domnului nostru în care El a intrat prin botez, El renunţase la toate drepturile Sale pământeşti. Aceasta a fost posibil sub formă de probă, Tatăl având de gând ca nu după multe zile de la înălţarea lui Isus, ei să fie înzestraţi cu putere de sus. Luca 24:49.
Evrei 6:4-8 se referă într-adevăr la Biserică, dar nu enumeră singurele condiţii pe baza cărora cineva va muri în Moartea a Doua. Toţi cei din biserică sunt pasibili de această condamnare. Dacă ar păcătui de bună voie, dacă ar cădea până acolo încât să nege chiar temelia favorii lui Dumnezeu — jertfa de Răscumpărare a lui Isus — ar muri în Moartea a Doua. Această scriptură nu spune că nu mai sunt alte condiţii în care Moartea a Doua va fi aplicată. Noi vedem că Moartea a Doua va fi aplicată unora în Veacul Milenar.