O jertfă vie – VDM 1.3

O JERTFĂ VIE

Romani 12:1-8

Scopul epistolei către Romani — Avantajul evreilor asupra neamurilor — Cauza nereuşitei lui Israel de a primi binecuvântarea cea mai importantă — Chemarea nea-murilor pentru a completa numărul ales al corpului lui Cristos — Întoarcerea în favoare a lui Israel, semnalul binecuvântărilor peste întreaga lume — Biserica chemată la jertfă — Diferite instrucţiuni.

„Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă. — vers. 1

W.T. 1916 (pag. 316-317)

În timp ce apostolul Pavel era un logician minunat şi în scrierile sale a prezentat elementele credinţei creştine pe linie de doctrină mai mult decât oricare alt apostol, totuşi remarcăm că el este în căutarea unui obiectiv. El nu vorbeşte în vânt, nu discută puncte teologice de dragul unei dispute sau pentru a-şi arăta propria abilitate. Argumentele sale pe linie doctrinală, în fiecare caz, conduc cititorul înainte şi în sus, ca o scară, spre o mare cameră de sus a caracterului creştin desăvârşit.

Acest lucru nu este nicăieri mai evident decât în epistola Sf. Pavel către Romani. Începând cu deosebirile dintre evrei şi nea-muri, el compară pe primii, informaţi cu privire la Dumnezeu şi într-o anumită măsură cu privire la planul divin, cu cei din urmă, „fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume”. După ce atrage atenţia asupra ignoranţei generale de Dumnezeu, care predomină printre toate clasele neamurilor, apostolul duce gândul mai departe, arătând cum a venit degradarea şi cum cunoştinţa de Dumnezeu a ajuns întâi la Israel, nu fiindcă israeliţii erau mai buni decât neamurile, ci datorită favorii divine, „harului”, „alegerii”.

Apoi apostolul demonstrează că totuşi „Legea n-a făcut nimic desăvârşit”, ci a fost doar un îndrumător, un serv, a cărui treabă era să ducă copiii la şcoală. Astfel, legea a fost intenţionată să aducă pe Israel la Cristos, marele Învăţător, ca să poată învăţa de la El. În continuare el demonstrează că deşi Israel căuta favoarea divină, ei n-au reuşit să primească binecuvântarea cea mai importantă pentru că nu erau întru totul oneşti cu sine şi deci au interpretat greşit misiunea Legii Mozaice. Ei au pretins cu ipocrizie că ţin Legea necălcată şi de aceea erau îndreptăţiţi la binecuvântările ei de viaţă veşnică etc., pe când ei trebuiau să admită că Legea era aşa de mare şi aşa de perfectă, iar ei înşişi aşa de căzuţi de la perfecţiune, încât nu erau capabili să o ţină. Atunci trebuiau să caute ajutor la Domnul. În această stare a minţii ar fi fost gata să primească viaţa veşnică prin Isus Cristos Domnul nostru ca pe un dar şi ar fi renunţat la căutarea vieţii prin perfecţiunea propriilor fapte.

Astfel apostolul scoate în relief că Israel n-a reuşit fiindcă a căutat binecuvântarea nu prin credinţă, ci prin fapte. În acest fel „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, iar ceilalţi au fost împietriţi”. (Rom. 11:7) Apoi el arată că această cădere a lui Israel în împietrire şi chemarea unui popor special dintre nea-muri pentru a completa compania aleasă, a fost cunoscută dinainte de către Dumnezeu şi declarată de El prin profeţii lui Israel. (Rom. 9 şi 10) Dar el arată că Israel nu este respins pe vecie, ci, când clasa aleasă va fi fost completată, tot Israelul va fi mântuit din orbirea în care s-a poticnit prin respingerea lui Cristos; şi că, atunci, reprimirea lor va fi semnalul pentru binecuvântările peste întrea-ga omenire. Rom. 11:15, 25-32

Punctul principal al argumentaţiei

După unsprezece capitole de raţionare argumentată, logică, frumoasă, instructivă, binecuvântată, apostolul ajunge la coroana argumentaţiei, spunând: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, (prezentate în cele unsprezece capitole anterioare) să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. El se adresează casei credinţei, îndemnându-i să accepte invitaţia divină de a intra în corpul ales al lui Cristos, din care o parte erau aleşi dintre evrei, iar restul se forma din cei chemaţi dintre neamuri. Aceştia erau deja justificaţi prin credinţa în Cristos Isus ca Răscumpărătorul lor şi de aceea erau „fraţi” din casa credinţei.

Sf. Pavel îndeamnă pe aceşti fraţi să aprecieze pe deplin harul lui Dumnezeu prin Cristos şi să devină fii credincioşi şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Calea spre această poziţie înălţată este arătată ca o cale de jertfă. A „prezenta corpurile ca o jertfă vie” înseamnă a face întocmai ceea ce a făcut Domnul nostru Isus. El a spus: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. (Ioan 6:38) Înseamnă a ignora voinţa cărnii cu toate ambiţiile, speranţele şi scopurile ei, ori cât de bune ar fi ele în sine, şi a devota de acum încolo tot timpul nostru, energia noastră, talentele noastre, fie ele multe ori puţine, în a face lucrarea Învăţătorului, aşa încât ((40)) să putem spune cu Cristos Isus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui”. Ioan 4:34

Această consacrare deplină este chiar până la moarte, când, cursul fiind sfârşit, răsplata este sigură. Astfel această jertfă din partea credincioşilor justificaţi este socotită de Dumnezeu ca sfântă, fiindcă meritul morţii de sacrificiu a Răscumpărătorului nostru le este acordat prin credinţă. Prin urmare, jertfa lor este acceptabilă pentru Dumnezeu şi nu este decât slujirea lor înţeleaptă, chiar dacă nici o răsplată nespus de mare nu le-ar fi promisă.

Această clasă ar trebui să ştie care sunt termenii şi condiţiile pe care i-a chemat Dumnezeu: 1) să sufere cu Cristos în timpul prezent şi 2) să fie glorificaţi şi să domnească în timpul vârstei viitoare cu El pentru a binecuvânta lumea. Ei ar trebui să ştie motivul suferinţelor lor. Ei ar trebui să aibă o înţelegere clară a caracterului pe care Dumnezeu vrea să-l dezvolte în ei şi fără de care n-ar fi potriviţi pentru un loc în împărăţie. Despre unele dintre aceste caracteristici, care sunt necesare acelora care vreau să-şi facă chemarea şi alegerea sigură, tratează studiul de astăzi.

Viaţa creştinească

Versetul 2. „Şi nu vă conformaţi (modelaţi) veacului acestuia (ideilor, speranţelor, scopurilor lui), ci să fiţi transformaţi (remodelaţi, schimbaţi), prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Noi facem aceasta luând mintea lui Cristos, străduindu-ne să gândim cum a gândit El şi să facem cum a făcut El, sau cum ar face El dacă ar fi în împrejurările noastre. Numai ajungând într-o astfel de atitudine putem cunoaşte deplin voia lui Dumnezeu. Orice altă atitudine este mai mult sau mai puţin părtinitoare prin prejudecată, făcând astfel discernerea noastră a voinţei lui Dumnezeu mai mult sau mai puţin neclară.

Versetul 3. Prin harul dat apostolului, el a văzut că una din cele mai mari ispite printre creştini va fi ambiţia de a fi mare, de a fi cât se poate de apreciat — dacă nu de lume, cel puţin printre cei din casa credinţei — şi de a face vreun lucru mare care să atragă atenţia mai degrabă decât lucrurile obişnuite care constituie grosul serviciului real. Prin urmare, apostolul sfătuieşte pe fiecare din biserică să facă o apreciere obiectivă a talentelor sale, nici să nu le supraestimeze nici să nu le subestimeze, pentru ca să le poată folosi cel mai bine, ca un administrator înţelept, credincios.

Această gândire obiectivă despre talentele cuiva trebuie să fie proporţională cu timpul în care am fost sub instrucţiunea Domnului şi cu gradul de atenţie pe care l-am dat învăţării lecţiilor menite pentru creşterea credinţei noastre. Despre această dezvoltare se vorbeşte în Scripturi ca despre un dar, ca despre o roadă a Spiritului lui Dumnezeu în noi şi iarăşi ca despre opera lui Dumnezeu, deoarece prin Adevărul Său şi prin providenţele Sale El lucrează în copiii Săi nu numai să vrea, ci şi să facă buna Lui plăcere. El lucrează în noi credinţă, speranţă, bucurie, pace, iubire şi toate darurile pe care El le aprobă; şi dacă suntem ascultători de învăţăturile şi de îndrumările Lui, în cele din urmă El va completa lucrarea. Atunci vom fi asemenea iubitului Său Fiu, Domnul nostru.

Versetele 4 şi 5 ne asigură de locul important şi onorabil ocupat de fiecare membru al Corpului lui Cristos, chiar dacă nu toţi au aceeaşi funcţie. Toţi sunt folositori, toţi sunt necesari unul altuia şi fiecare trebuie să caute să-şi cunoască locul şi să-şi facă partea în el pentru edificarea Corpului. În această ilustraţie, apostolul ne arată clar şi distinct relaţia strânsă pe care membrii Bisericii lui Cristos o au cu Domnul şi Capul lor. După cum capul controlează corpul, gândeşte pentru el, plănuieşte pentru el, foloseşte un membru sau altul al corpului pentru ajutorul celorlalte, tot aşa Domnul supraveghează Biserica Sa şi pune pe diferiţii membri aşa cum El binevoieşte.

Versetele 6-8 îndeamnă la credincioşie în folosirea talentelor noastre, conform unei aprecieri obiective şi juste a lor. Astfel, dacă n-avem nici un talent pentru vorbirea sau învăţarea publică, să nu ne irosim energia şi să nu prezentăm greşit Adevărul prin încercări slabe de a folosi un talent neposedat. Mai curând, după ce am găsit acea calitate în care putem face serviciul cel mai eficient pentru Adevăr, să ne cheltuim energia cu hărnicie şi grijă pe acea linie. „Având felurite daruri”, să le folosim cu hărnicie, răbdare, simplitate şi bună dispoziţie, mulţumiţi a fi foarte umiliţi în estimarea altora, pentru ca umilele noastre talente să poată creşte cu atât mai mult, spre gloria Învăţătorului şi în privinţa intereselor noastre cereşti.