O MICĂ DISCUŢIE PE DRUM

„Faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând! Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus.” Fil. 2:2-5.

R5810 1 decembrie 1915 (pag. 362-363)

Biserica din Filipi, după cum bine se ştie, a fost prima ecclesie stabilită în Europa. Ea a avut un început foarte mic şi umil. Filipi era una dintre cetăţile importante din Macedonia (Fapte 16:9-14, 20, 21). Căutând în acest loc o ocazie de serviciu pentru Domnul, apostolul a mers în zi de sabat pe malul unui râu, unde ieşeau deobicei câteva femei pentru rugăciune; şi el le-a spus Cuvântul lui Dumnezeu. Dr. McLaren, comentând asupra începutului mic al Bisericii din Filipi, spune: „Nesunând din trâmbiţă, nebătând toba; câteva femei şi câţiva călători ostenţi discutând împreună pe malurile râului năvalnic. Cu cât dispreţ ar fi zâmbit oamenii importanţi din Filipi dacă li s-ar fi spus că singurul titlu care va fi amintit în legatură cu cetatea lor va fi prezenţa în ea a acelui evreu neînsemnat şi scrisoarea sa către Biserica fondată în acea dimineaţă!”

Caracterul general al Bisericii filipene este descoperit în Epistola Sf. Pavel scrisă către ei într-o perioadă mai târzie. Nu găsim în ea nimic de genul corectării sau mustrării, aşa cum observăm în cele mai multe Epistole scrise de apostol către alte Biserici. Scrisoarea sa către filipeni este în mod deosebit frumoasă şi iubitoare, şi indică o legătură foarte strânsă de simpatie între el şi această biserică. În patru împrejurări diferite, care sunt înregistrate, această Biserică a arătat simpatie şi a făcut serviciu practic faţă de Sf. Pavel, prin serviciu financiar şi prin cuvinte de mângâiere şi încurajare. De două ori a primit de la ei daruri pentru a-l sprijini când era în Tesalonic. Iar când era în Corint ei l-au slujit. Când era prizonier în Roma, această Biserică iubitoare nu l-a uitat pe apostol. Trimisul lor, Epafrodit, a fost cel care i-a adus ultimele semne de aducere aminte a iubirii lor.

Ne vom aminti că Epafrodit a fost fratele care era „aproape de moarte” pentru Evanghelie — datorită serviciului său credincios de ajutorare a apostolului în lucrarea Domnului când puţin ajutor părea să vină din alte surse. La însănătoşirea lui din această boală gravă, apostolul Pavel a trimis prin el Bisericii din Filipi această scrisoare frumoasă cunoscută de noi ca Epistola către Filipeni. Vezi Filipeni 2:25-28; 4:14-19; 2 Cor. 11:9.

SFATUL IUBITOR AL APOSTOLULUI

Poate că şi celelalte Biserici l-au slujit pe apostol; şi ştim că acest lucru a fost adevărat în cazul anumitor persoane, printre care au fost Acuila şi Priscila. Dar despre nici o Biserică n-avem vreo mărturie că l-a slujit pe Sf. Pavel aşa cum a făcut-o Biserica din Filipi. Se pare că altor Biserici le-a scăpat o mare ocazie. Putem fi siguri că în timp ce apostolul îndemna Bisericile să contribuie la uşurarea sfinţilor săraci din Ierusalim etc., el n-a făcut nici o cerere de ajutor personal, oricât de multă nevoie ar fi avut, sau oricât de mult ar fi apreciat orice mică manifestare a iubirii lor faţă de el şi faţă de cauza Domnului pe care-L servea.

Lecţia în privinţa iubirii şi smereniei, pe care o găsim în pasajul de Scriptură sub analiză, nu ne sugerează că aceste daruri lipseau printre filipeni, ci indică faptul că apostolul a recunoscut marea importanţă a acestor roade ale Spiritului şi nevoia cultivării lor în mod continuu, pentru o creştere continuă în asemănarea lui Cristos. Cuvintele de deschidere ale capitolului sunt un îndemn spre iubire şi afecţiune frăţească printre ei. El zice, „Dacă este vreo încurajare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, … dacă este vreo duioşie (aici este folosit un cuvânt care cel mai adesea în NT este tradus prin inimă, dar uneori şi prin măruntaie — n.t.) şi îndurare”. Măruntaiele în trecut erau considerate ca sediul emoţiilor duioase, mila, compasiunea inimii. S-ar părea că apostolul punea Biserica din Filipi la probă şi îi lăsa să răspundă la întrebarea dacă aceste daruri aparţineau tuturor celor care sunt Creaţii Noi în Cristos — ca şi cum ar zice, „Dacă aţi aflat că aceste roade binecuvântate sunt parte din asemănarea de caracter a lui Cristos, aceste roade să se dezvolte tot mai mult în voi toţi”.

Apoi, ca şi cum ei erau de acord cu propunerea aceasta, erau de acord că în Cristos este mângâiere, iubire, părtăşie, compătimire, consolare unul faţă de altul, el adaugă: Voi îmi puteţi face bucuria deplină dacă aveţi acest gând unul faţă de altul, dacă aveţi ca Biserică acelaşi gând sau scop sau voinţă — voinţa Domnului. Ce expresie frumoasă este aceasta! Bucuria lui era deplină; nu ştiind doar despre declaraţiile lor, ci ştiind că ei se iubeau unul pe altul, compătimeau unul cu altul şi se consolau unul pe altul, că aveau părtăşia cuvenită ca membri ai Corpului lui Cristos. Aceste lucruri îl umpleau de o bucurie mai mare decât orice altceva putea el şti în legătură cu ei. Şi el ştia că aceste condiţii erau cele mai plăcute în ochii Domnului şi Învăţătorului lor. Apostolul Ioan accentuează acest gând zicând, „Cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?” 1 Ioan 4:20.

PRIVIND LA ALE ALTORA

În acest scop — ca astfel de spirit al unităţii perfecte şi al părtăşiei să se poată obţine printre ucenicii din Filipi — apostolul îndeamnă ca fiecare să cultive harul smereniei; ca în orice lucru fiecare să fie atent să „nu facă nimic din duh de ceartă şi slavă deşartă”, ca lauda de sine şi străduinţa pentru întâietate să fie cu totul îndepărtate, fiind cei mai mari duşmani ai Spiritului Domnului şi ai obţinerii binecuvântării Lui. El îndeamnă ca fiecare să aibă acea modestie a gândirii care să vadă însuşirile bune şi talentele membrilor-tovarăşi ai Corpului; şi ca, în unele privinţe cel puţin, ei să aprecieze aceste calităţi ca superioare faţă de ale lor.

((356))

Modestia gândirii nu înseamnă în mod necesar o ignorare a oricăror talente sau daruri pe care le-am poseda; dar atâta vreme cât Biserica se află în starea sau cortul imperfect, ne putem aştepta să nu găsim niciodată, la nici o persoană, toate capacităţile, toate talentele, toate darurile Spiritului sfânt la cea mai înaltă dezvoltare a lor. Aşa că, fiecare, dacă are gândirea modestă, poate vedea la alţi fraţi anumite calităţi sau daruri de dorit, superioare celor ale sale, şi pe acestea trebuie să fie încântat a le recunoaşte şi a aprecia pe posesorii lor în consecinţă.

Ca fiecare să privească numai la ale sale, la interesele, binele sau confortul său, sau numai la talentele sale, şi să ignore sau să uite interesele, confortul şi talentele altora, ar fi o manifestare de egoism şi o lipsă a Spiritului lui Cristos, care este un Spirit al iubirii, consideraţiei şi generozităţii. În măsura în care suntem umpluţi cu Spiritul sfânt al iubirii, noi vom constata că suntem interesaţi de binele şi fericirea altora. Acesta a fost gândul, dispoziţia care a fost în iubitul nostru Răscumpărător când a umblat pe pământ, o dispoziţie pe care El a manifestat-o atât de minunat; şi suntem siguri că de atunci El nu S-a schimbat. Şi dacă noi vrem să fim ca El, trebuie să dezvoltăm aceste trăsături în caracterul nostru. Dacă vrem să fim în cele din urmă din clasa Mireasă în glorie, trebuie să devenim asemenea „iubitului Fiu al lui Dumnezeu”.

Apostolul Pavel ne pune în faţă nu numai pe Domnul Isus ca marele exemplu de smerenie cuvenită, negare de sine şi iubire, de uitare de sine în interesul altora, ci şi rezultatul, răsplata Domnului nostru. El ne aminteşte de marea înălţare a Învăţătorului de către Tatăl, ca şi noi să fim încurajaţi şi să înţelegem că, dacă suntem credincioşi în urmarea în urmele Răscumpărătorului nostru, în sacrificarea avantajelor din prezent, în răstignirea eului, în osteneala, pe cât ne stă în putere, pentru înaintarea Cauzei Domnului şi a Adevărului Său, în dezvoltarea roadelor Spiritului sfânt, ne putem aştepta şi să fim glorificaţi împreună cu El, să ne împărtăşim de numele şi de tronul Său de glorie, şi de marea Sa lucrare de-a lungul viitorului etern, în calitate de Corp al Său, Mireasă a Sa, comoştenitori ai Săi.

CUVÂNT FINAL DE ÎNDEMN

În versetele 12-17, care urmează după textul nostru, apostolul aduce un frumos tribut Bisericii din Filipi şi-şi exprimă marea iubire faţă de ei. Cum îşi descoperă el încrederea în loialitatea lor! Şi ce bucuros a fost să-şi toarne viaţa pentru ei (vers. 17), pentru ca ei să poată ajunge la plinătatea asemănării lui Cristos! El îndeamnă iubitor, „Faceţi toate fără murmure şi fără îndoieli”. Urmând pe Învăţătorul pe calea îngustă noi nu trebuie să murmurăm mergând, găsindu-i vină că este grea şi îngustă, nici să o contestăm şi nici să căutăm vreo altă cale în afară de cea pe care providenţa divină a marcat-o pentru noi. Dimpotrivă, noi trebuie să ne dăm seama şi să credem că Domnul ştie exact ce experienţe ne sunt necesare pentru dezvoltare în Şcoala lui Cristos; că El ne supraveghează experienţele pentru binele nostru cel mai înalt şi pentru slava Sa; că El nu Şi-a uitat promisiunile faţă de cei care sunt ai Săi, ci va face, aşa cum a promis, ca toate lucrurile (care ne vin pe linia credincioşiei) să lucreze împreună spre binele” nostru. Şi chiar şi greşelile sau poticnelile noastre, dacă sunt primite cum se cuvine, vor fi conduse pentru binecuvântarea noastră.

Noi suntem bucuroşi că vedem această dispoziţie de încredere şi loialitate la atât de mulţi din sfinţii dragi ai Domnului. Astfel urmând pe Învăţătorul, preaiubiţilor, vom fi „fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care strălucim ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”. Astfel cei care sunt peste voi în Domnul se vor „bucura în ziua lui Hristos (când ne va veni „schimbarea”) că n-au alergat, nici n-au lucrat în zadar”.