O TEMELIE A CREDINŢEI ESTE NECESARĂ

Luca 6:39-49

„Dar fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” Iacov 1:22.

R 5029a W. T. 15 mai 1912 (pag. 164-165)

Marele Învăţător subliniază în lecţia de astăzi necesitatea cunoştinţei şi a credinţei zidite pe ea. Orbul care conduce pe alt orb reprezintă pe un ignorant care conduce pe alt ignorant în dificultăţi, în groapă. În orbirea mintală din trecut, mulţi creştini au presupus că Învăţătorul învaţă aici că conducătorii orbi ai urmaşilor lor orbi din zilele noastre vor cădea toţi în groapa chinului veşnic, dar nu este aşa. Ideea este că ei se vor poticni şi vor fi păgubiţi în loc de a ajunge la destinaţia dorită.

Destinaţia căutată de către evrei era părtăşia şi relaţia cu Dumnezeu — cea mai mare favoare a Lui, menţionată lui Avraam, spunând: „Toate popoarele pământului vor binecuvânte în sămânţa ta”. Sf. Pavel spune despre acea promisiune: „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi” (Rom. 11:7). Întregul neam iudeu a fost orbit, respins, şi a căzut în groapă, în confuzie, în întuneric, separare de Dumnezeu. Aceasta a fost chiar chestiunea împotriva căreia Isus i-a avertizat. Ei urmau conducerea Cărturarilor, a Fariseilor şi a Învăţaţilor Legii, toţi fiind conducători orbi care i-au condus greşit pe urmaşii lor prea încrezători. Ucenicul sau urmaşul n-o va duce mai bine decât stăpânul, conducătorul sau învăţătorul său; el nu poate spera la rezultate mai bune decât conducătorul său.

Cât de important este deci, ca poporul lui Dumnezeu să-L recunoască pe Conducătorul adevărat, Isus, să-I audă vocea şi să nu dea atenţie vocii altora. În prezent, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, avem o stare de lucruri foarte asemănătoare celei care a fost la sfârşitul Veacului Iudeu. Avem mulţi oameni mari, învăţaţi şi înţelepţi în toate denominaţiile creştinătăţii, cum aveau evreii în zilele lui Isus în diferitele lor secte. Este la fel de important să fim atenţi şi să nu-i urmăm pe conducătorii orbi de astăzi — de fapt, este mult mai important. De ce am urma unele dintre crezuri când acum avem Cuvântul lui Dumnezeu într-o formă atât de convenabilă şi când toţi suntem în stare să-l citim? Cine nu se poate bucura de faptul că recent Papa a dat instrucţiuni ca episcopii romano-catolici să-i încurajeze pe catolici să studieze Biblia? Cât ne-am bucura să găsim că şi conducătorii protestanţi recomandă la fel Cuvântul lui Dumnezeu poporului lor!

Vai! dimpotrivă, găsim că multe din marile şi înţeleptele amvoane principale ale lumii subminează credinţa poporului, spunându-le că Biblia nu este inspirată divin, că Moise şi Profeţii n-au scris cărţile atribuite lor, şi prin urmare spunând indirect că Isus şi apostolii au fost înşelaţi când au citat din Vechiul Testament atribuind aceste citate lui Isaia, Ieremia, Moise, Habacuc etc. Aceşti oameni mari se denumesc ei înşişi Critici Radicali şi susţin teoria Evoluţiei, că omenirea trece printr-un proces de evoluţie, de la asemănarea cu maimuţa la asemănarea cu Dumnezeu. Ei spun astfel indirect poporului că n-a existat nicio cădere de la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că nu s-a comis niciun păcat, n-a fost nicio sentinţă pentru păcat, niciun Răscumpărător din păcat şi din sentinţa lui, şi că nu este de sperat şi de dorit restabilirea. Fapt. 3:19-21.

În mod sigur, sfatul Marelui Învăţător de a nu urma pe conducătorii orbi n-a fost niciodată mai de trebuinţă ca în zilele noastre. Binecuvântaţi vor fi cei care dau atenţie avertizării, şi prin ea vor fi îndrumaţi înapoi spre un studiu mai amănunţit al cuvintelor Marelui Învăţător, ale apostolilor şi ale profeţilor.

UMILINŢA, O TEMELIE A CARACTERULUI

Pilda omului cu o bârnă în ochiul său, încercând să scoată paiul din ochii fratelui său, a fost o metodă plină de forţă prin care Învăţătorul a învăţat necesitatea umilinţei din partea celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Umilinţa este pusă aici ca şi în altă parte ca o virtute de temelie. Cuvântul latin pentru umilinţă este humus, pământ. Aceasta implică faptul că din acest sol cresc celelalte virtuţi. Cei care cred că ştiu totul nu pot învăţa nimic. După cum a spus Chalmers: „Cu cât un om se examinează mai mult, cu atât îşi descoperă mai mult infirmităţile propriului său caracter”. Şi cum a remarcat Wheatley: „Zece mii din cele mai mari greşeli ale semenilor noştri au mai mică consecinţă pentru noi decât una din cele mai mici de-ale noastre”. O cunoaştere a păcatelor şi a imperfecţiunilor noastre trebuie să facă şi să ţină toată omenirea umilită; dar cât de frumos este să-ţi dai seama că Isus cel perfect a fost umilit şi că toţi sfinţii îngeri sunt aşa!

STRUGURI DINTR-O TUFĂ DE MĂRĂCINI

În timp ce Scripturile interzic poporului lui Dumnezeu să se judece unul pe altul, ele ne recomandă un alt fel de judecată. Noi nu trebuie să judecăm în sensul de a condamna, a da sentinţe etc., celor care pretind a fi oneşti, sinceri, reverenţioşi, numai pentru că ei se deosebesc de ceea ce noi ne-am aştepta; Dumnezeu le cunoaşte inimile şi fiecare servitor trebuie să stea înaintea Învăţătorului său sau să cadă în cele din urmă.

Dar deşi nu condamnăm inima, trebuie să judecăm conduita exterioară. Pilda pe care o dă Domnul nostru în această lecţie cu privire la adunarea strugurilor din tufe de mărăcini ilustrează acest punct. Poporul lui Dumnezeu este asemănat cu o viţă de vie, care nu produce spini, ci ciorchini de rod savuros. Omenirea în general este asemănată cu mărăcinii, gata să zgârie, să sfâşie, să vatăme, la cea mai mică provocare, şi se susţine numai pe sine, neaducând rodul care va fi o binecuvântare pentru alţii. Noi trebuie să facem deosebire între aceste caractere şi poporul lui Dumnezeu: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Se spune că uneori o tufă de mărăcini va fi în întregime acoperită cu o viţă, astfel încât strugurii ar părea că vin din tufă. Să nu greşim. Un pom bun nu poate produce rod rău, nici un pom rău nu poate produce rod bun. Lecţia, aplicată la omenire, este că acei care sunt într-adevăr poporul Domnului nu pot trăi o viaţă dăunătoare sau o viaţă fără rod; ei trebuie să fie producători de rod, altfel nu sunt ai Lui. Şi dacă am găsi unele din roadele spiritului amestecate cu o viaţă spinoasă, o dispoziţie rea, păgubitoare, trebuie să presupunem că într-un sens al cuvântului rodul este numai pus acolo şi nu aparţine caracterului mărăcinos.

Este de aceea inutil ca un om să ne spună că el şi-a dat inima Domnului în deplinătatea consacrării şi că a primit influenţele sfinţitoare ale Spiritului sfânt, şi totuşi îl găsim bucurându-se în păcat, având plăcere în inechitate, nedreptate, egoism şi un curs al vieţii păgubitor semenilor lui. Dacă inima lui ar fi schimbată, rezultatele ar fi vizibile în viaţa sa zilnică, deoarece „din plinătatea inimii vorbeşte gura”.

CASA PE STÂNCĂ

Pilda care încheie această lecţie este în deplin acord cu versetul de la începutul ei. În prima pildă, orbul care se încrede în conducerea orbului cade în groapă. În pilda care acum este înaintea noastră, imaginea este cea a unui gospodar. Dacă este înţelept, nu va construi pe nisipuri mişcătoare, pe care fie un vânt furtunos fie o ploaie furtunoasă o pot submina, cauzând o ruină, ci el va căuta o temelie solidă, stâncoasă, care va rezista la furtună.

Această pildă ilustrează două clase de credincioşi. Amândouă aud instrucţiunile Marelui Învăţător şi amândouă cred şi amândouă clădesc structurile credinţei şi nutresc speranţe cereşti. Dar una este mai prudentă, mai atentă decât cealaltă. Una caută doctrinele şi principiile Cuvântului Divin şi îşi construieşte structura credinţei pe acea temelie adevărată pe care o dă Revelaţia Divină. Credinţa sa nu poate cădea, orice furtuni ar asalta-o; ea este în mod sigur întemeiată pe promisiunile divine.

Credinciosul neînţelept ia cu uşurinţă lucrurile şi construieşte pe tradiţiile bătrânilor, pe crezurile Veacurilor Întunecate etc. El nu apreciază necesitatea de a avea o temelie potrivită pentru credinţa şi faptele sale. În timpul de presiune şi de furtună cu care acest Veac se va sfârşi, toţi aceştia vor găsi temelia măturată de sub structura credinţei lor. Va fi o cădere generală a Babilonului, după cum declară Scripturile — tot ce nu este bine întemeiat pe Cuvântul sigur al lui Dumnezeu va ceda; „Ziua aceea o va dovedi”. Sf. Pavel menţionează aceeaşi clasă şi aplică lecţia în special la zilele noastre în scrisoarea sa către Corinteni. Cei a căror structură a credinţei va cădea, vor suferi mare pierdere, totuşi ei înşişi pot fi mântuiţi ca prin foc — prin mare strâmtorare. 1 Cor. 3:13-15.