Vol. 12 Septembrie-Octombrie 2005 Nr. 6

O ZI A ÎNTREBĂRILOR

Matei 22:15-22

„Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Versetul 21.

R5512 W. T. 1 august 1914 (pag. 235-236)

Studiul de astăzi ne arată că viticultorii răi, oaspeţii nepregătiţi, îşi îndrăgeau atât de mult metodele şi teoriile proprii, încât aceasta i-a făcut orbi faţă de frumuseţea Planului Divin aşa cum este exprimat de Isus. Noi nu speculăm asupra acestei chestiuni. Sf. Petru, explicând celor care întrebau la Cincizecime, a spus: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa îaţi răstignit pe Cristosş, ca şi mai-marii voştri” (Fapte 3:17). Sf. Pavel a declarat: „Căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” ( Corinteni 2:8). Eroarea, alimentată de încăpăţânare şi de planuri şi aranjamente care nu sunt de la Dumnezeu, are întotdeauna un efect de orbire, în aşa măsură încât apostolul declară că „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi”, care nu cred adevăratul Mesaj al lui Dumnezeu când acesta ajunge la ei.

Chiar şi creştinii, în măsura în care sunt influenţaţi de eroare ori de egoism şi nu sunt plini de Spirit sfânt, sunt orbiţi. Unii văd mai mult, iar alţii mai puţin din lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea Iubirii lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere. Nu este de mirare că sf. Pavel s-a rugat pentru deschiderea ochilor înţelegerii noastre tot mai larg! Efeseni 1:18.

Înţelegând că învăţăturile lui Isus influenţau masele, cărturarii şi fariseii înţelepţi în felul lumii (şi orbiţi din punct de vedere spiritual), care cunoşteau şubrezenia învăţăturilor lor, s-au gândit că puteau arăta faptul că şi învăţăturile lui Isus erau şubrede. În acest scop ei au trimis în mulţime pe unii dintre urmaşii lor, pentru a pune întrebări şi a încerca să-L prindă în cursă pe Isus, pentru a arăta şubrezenia speranţelor pe care El le insufla în popor, şi astfel să-L discrediteze în ochii mulţimii. Prima dintre acestea a fost încercarea de a-L prinde în capcană ca să spună ceva ce să dovedească lipsa Lui de loialitate faţă de guvern şi astfel să ducă la arestarea Lui ca persoană răzvrătită, care învăţa contrar legii taxelor Cezarului. Pe de altă parte, dacă El susţinea legea Cezarului, ei gândeau că astfel sar împotrivi sentimentului public.

Isus a avut o înţelepciune de Sus. Ca răspuns la întrebarea lor, „Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”, El a răspuns: „Pentru ce mă ispitiţi făţarnicilor? Arătaţi-mi moneda pentru bir. Şi ei I-au adus un dinar. El i-a întrebat: Chipul acesta şi inscripţia de pe el, ale cui sunt? Ale Cezarului I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”. Fără îndoială că ei s-au minunat de un asemenea răspuns şi L-au lăsat! Într-adevăr, „Niciodată na vorbit vreun om ca Omul Acesta!”

Lucrurile care sunt ale Cezarului

Nu se poate spune că Învăţătorul doar a evitat cu şiretenie întrebările. Unii oameni foarte ticăloşi sunt în stare să evite întrebările şi să râdă pe socoteala celor care întreabă. Dar în acest caz răspunsul a fost complet — adevărul şi tot adevărul, în toate sensurile cuvântului pe deplin în armonie cu toate învăţăturile Învăţătorului. Urmaşii Lui au fost instruiţi să nu fie răzvrătiţi, să nu fie certăreţi, critici, ci să fie mulţumitori, sfinţi, fericiţi, supuşi „puterilor care sunt”. Ei trebuiau să recunoască faptul că puterile care sunt ale împărăţiilor actuale sunt rânduite de Dumnezeu, şi nu numai de oameni.

Într-adevăr, împărăţiile pământeşti nu sunt împărăţiile lui Dumnezeu, cum pretind ele uneori. Într-adevăr, ele adesea sunt împărăţii şi puteri uzurpate. Într-adevăr, ele uneori alimentează păcatul, nelegiuirea, nedreptatea, şi sunt în mare măsură, după manifestările lor exterioare, rezultatul intrigilor şi răutăţii omeneşti. Cu toate acestea, poporul lui Dumnezeu trebuie să ((870)) recunoască faptul că Iehova este marele Stăpân suprem; şi că deşi o parte din programul Său pentru prezent este să permită o domnie a Păcatului şi a Morţii prin oamenii păcătoşi, totuşi El exercită încă o astfel de supraveghere — de împiedicare a unui conducător sau de înaintare a cauzei altuia — după cum adevereşte declaraţia că El rânduieşte, autorizează sau permite aceste împărăţii. Ca atare, nici unul dintre copiii Săi ascultători să nu se gândească nici un moment să se împotrivească sau să răstoarne ceea ce a autorizat sau a permis Tatăl ceresc.

Scripturile spun că Dumnezeu este Cel care înalţă şi Dumnezeu este Cel care smereşte; că El are la dispoziţia Sa miriade care, plini de spiritul mâniei, urii, răutăţii şi conflictului, oricând vine un moment potrivit, sunt gata să-şi exercite puterea şi să promoveze interesele lor egoiste. Deci, ori de câte ori doreşte Domnul să facă o schimbare în conducerea şi în aranjamentele Pământului, El trebuie doar să retragă mâna restrictivă a providenţei Sale şi imediat influenţele rele vor realiza schimbarea. Cât despre poporul lui Dumnezeu, toţi sunt îndemnaţi să fie făcători de pace, promotori ai dreptăţii, trăind în pace cu toţi oamenii, pe deplin supuşi „puterilor care sunt”, recunoscându-le ca fiind prin orânduire şi permisiune divină.

În cazul Imperiului Roman, al cărui cap a fost Cezarul, observăm că Dumnezeu prezisese profetic, cu secole în urmă, prin profeţia lui Daniel, ridicarea lui la stăpânire universală. N-a fost deci pentru Isus sau pentru vreunul dintre ucenicii Săi să vorbească împotriva reprezentanţilor acelei puteri romane. Dacă Roma guverna, Roma trebuia să fie susţinută; şi metoda de susţinere era, destul de potrivit, prin taxare. Cât de drepte au fost deci cuvintele lui Isus: „Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Ne amintim că însuşi Învăţătorul a plătit bir, instruindu-l pe sf. Petru, când nu mai aveau bani, să prindă un peşte din a cărui gură a scos moneda necesară pentru taxa lui şi cea a lui Isus.

Daţi lui Dumnezeu ce I Se cuvine

Dacă cei care întrebau aveau intenţia să-şi achite obligaţiile faţă de Dumnezeu, ei ar fi fost într-o atitudine a minţii atât de diferită, încât în loc să caute să-L prindă pe Isus în cursă prin cuvintele Lui, ar fi fost bucuroşi să fie ucenicii Lui. Care sunt deci lucrurile lui Dumnezeu? Ce Îi datorăm noi? Răspundem că fiind creaturile Sale, noi suntem ai Lui. Orice talent şi putere pe care le posedăm ar trebui în dreptate să fie folosite în serviciul Creatorului nostru şi spre lauda Sa.

În plus, noi care recunoaştem faptul că am fost păcătoşi prin natură, şi că mila lui Dumnezeu a prevăzut o răscumpărare prin Cristos, trebuie să ne aducem cu bucurie corpurile ca sacrificiu viu, sfânt şi plăcut lui Dumnezeu, serviciul nostru înţelept. Acest serviciu înţelept este accentuat când ne dăm seama de bunătatea lui Dumnezeu; şi anume, că intenţionează să binecuvânteze întreaga lume cu privilegiul restabilirii la tot ceea ce a fost pierdut prin Adam şi a fost răscumpărat la Calvar. Când aflăm că această Chemare a Veacului Evanghelic este în vederea permiterii urmaşilor lui Isus să fie asociaţi cu El în Împărăţia Sa Mesianică, ar trebui să fim plini de respect, precum şi de uimire. Dându-ne seama de posibilităţile unei astfel de chemări înalte, a unei astfel de schimbări a naturii şi de obţinere a gloriei, onoarei şi nemuririi, ar trebui să-I dăm lui Dumnezeu tot puţinul pe care-l avem, şi să ne dăm seama că acesta este nevrednic de acceptarea divină, decât dacă este vrednic prin meritul Sacrificiului lui Isus. Noi suntem acceptaţi numai în Cel Preaiubit.

Împotrivire până la sânge

În deplin acord cu tot ceea ce s-a spus anterior este gândul că noi nu trebuie să dăm Cezarului lucrurile lui Dumnezeu. Aici este cursa pentru mulţi din poporul lui Dumnezeu. Ei înţeleg că prietenia lumii poate fi cumpărată numai cu preţul sacrificării Adevărului. Ei sunt din ce în ce mai convinşi de adevărul cuvintelor Scripturii: „Nu vă miraţi dacă lumea vă urăşte”; „Întunericul urăşte lumina” etc. Chiar dacă ei dau Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi fiecărui om ce i se cuvine — „cui datoraţi cinstea daţi-i cinstea” etc. — cu toate acestea, standardul lor este atât de diferit de cel al lumii, iar punctul lor de vedere despre toate lucrurile este atât de diferit, încât aceasta dă naştere unui antagonism, unui conflict de interese.

Astfel Isus a spus: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18, 19). Au imprimat tot mai mult asupra lor forţa cuvintelor apostolului Ioan: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. 1 Ioan 2:15.

Toate acestea înseamnă că standardele, obiceiurile, ambiţiile, vederile lumii etc., sunt atât de diferite de cele insuflate de spiritul Adevărului, încât este imposibil pentru acestea să se armonizeze pe deplin una cu cealaltă. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Prin urmare, a sluji Domnului cu toată mintea noastră, sufletul şi puterea, a-I da Lui ce I se cuvine, înseamnă a ne împotrivi vederilor şi sentimentelor lumii. Acesta este adevăratul test al caracterului creştin. Numai cei care rezistă la acest test, adică „Dumnezeu întâi”, loialitate faţă de principiile pe care El le insuflă, pot spera să fie membri ai clasei Împărăţiei care se alege acum.

Cu alte cuvinte, a da lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, ne va costa în cele din urmă orice interes şi perspectivă pământească. Dar pentru cei loiali, credincioşi, Dumnezeu prevede o compensare. În locul zâmbetului lumii pe care îl pierd, ei primesc zâmbetul Tatălui Ceresc şi favoarea Răscumpărătorului lor. Ei au de asemenea promisiunea Învăţătorului că vor primi însutit în această viaţă ca o compensare pentru tot ceea ce sacrifică pentru Cauza Lui, Cauza lui Dumnezeu, Cauza Adevărului Divin! Şi cu această compensare abundentă în viaţa actuală vine asigurarea vieţii veşnice în Veacul care vine, în condiţiile favorabile ale acestuia.