Noua Creaţie – Obligaţiile Părinteşti ale Noii Creaţii
STUDIUL XIII
Exercitarea puterilor de reproducere este însoţită de obligaţii mari – Influenţele prenatale – „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze” – Influenţa şcolilor de duminică – Încrederea copiilor – Puterea sugestiei în educarea copiilor – Copiii noştri în timpul de strâmtorare – Distracţiile potrivite şi nepotrivite – Căsătoria copiilor Noilor Creaturi
Obligaţiile părinteşti sunt printre cele mai importante obligaţii care aparţin de problemele omenirii. Puterea de a înmulţi specia umană, cu toate posibilităţile legate de fiinţa astfel adusă în existenţă şi asociate cu ea, este o putere minunată – cea mai mare asemănare a umanităţii cu puterea divină. Este într-adevăr exercitarea puterii divine de către om ca agentul lui Dumnezeu. Posibilităţile legate de naşterea fiecărui copil se întind în direcţii diferite, de avantaj sau dezavantaj, de bine sau rău, de onoare sau dezonoare, până la extreme uimitoare. Desigur, dacă omenirea ar putea înţelege acest lucru din adevăratul punct de vedere, ea ar ridica conceperea copiilor de pe planul unei exaltări şi al unei relaxări a principiilor morale şi intelectuale pe un plan consacrat, în care responsabilităţile de tată şi mamă ar fi îndeplinite într-o manieră şi într-un grad care până acum au fost desigur atinse numai de către foarte puţini. Aceste gânduri în privinţa obligaţiei s-ar extinde nu numai asupra copilului, ale cărui însuşiri mintale, morale şi fizice depind de părinţi, ci şi asupra Creatorului care i-a încredinţat omenirii această putere de înmulţire minunată, şi Căruia, în calitatea lor de administratori, ar fi de aşteptat să-I dea socoteală pentru folosirea acestei puteri divine.
Aceste simţăminte de responsabilitate se intensifică pe măsură ce începem să ne dăm seama că sub aranjamentul divin părinţii influenţează caracterul viitorului copil, nu numai în momentul ((520)) conceperii lui, ci în toată perioada sarcinii. În perioada aceea mintea mamei, gândurile ei, dispoziţia ei, sentimentele ei, se imprimă asupra copilului în embrion; şi nu numai atât, dar în acea perioadă mama însăşi este în mod deosebit sensibilă la influenţele înconjurătoare, multe dintre ele, dacă nu toate, atârnând de grija soţului. Dacă mintea mamei va fi menţinută bine dispusă şi veselă, iar inima fericită, acestea vor influenţa favorabil embrionul; dar dacă, dimpotrivă, ea este hărţuită, îngrijorată, tulburată, asaltată de certuri şi nedumeriri, acest necaz se va imprima în mod sigur asupra embrionului, dându-i în viaţă o dispoziţie morocănoasă sau tristă sau ţâfnoasă. Dacă mediul prenatal este depravat, egoist şi josnic, este vreo mirare că embrionul astfel influenţat şi copilul născut cu astfel de impresii va fi ticălos, josnic şi cu tendinţe spre depravare, egoism etc.?
Să nu fim înţeleşi a pretinde că tot răul din lume se trage direct dintr-o moştenire părintească de păcat şi slăbiciune dată copilului în perioada de sarcină, şi nici chiar că tot se trage de aici şi de la educaţia ulterioară a copilului până la vârsta maturităţii. Admitem că este posibil ca unii bărbaţi răi şi unele femei rele să fi avut naştere şi educaţie relativ nobile, întocmai cum şi Satan a fost creat perfect şi a păcătuit cu voia când era încă sub tutela Creatorului; totuşi suntem serios înclinaţi să ne îndoim că multe din caracterele rele au avut aceste două ajutoare importante ale integrităţii. Suntem complet de acord cu declaraţia scripturală a regulii generale: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”. Câţi părinţi, mai mult sau mai puţin înclinaţi să pună la îndoială caracterul adevărat al acestei scripturi, îşi aduc aminte că educaţia unui copil trebuie să înceapă în momentul conceperii lui, şi că un copil nepotrivit conceput are nevoie să fie educat pentru a scoate din el slăbiciunile, nechibzuinţele şi păcatul care au fost imprimate în el înainte de a se naşte?
Nu vrem să dăm de înţeles că există posibilitatea naşterii unui copil perfect în condiţiile prezente decăzute şi ((521)) imperfecte. Dimpotrivă, ne amintim bine declaraţia Domnului: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” Recunoaştem că toţi putem spune despre noi: „Sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea”, şi îndemnăm doar ca, indiferent de ceea ce vede sau nu vede lumea în acest subiect, poporul Domnului din Noua Creaţie să-şi dea seama de posibilitatea uşurării într-o anumită măsură de întinăciunile şi slăbiciunile care aparţin rasei decăzute. Cel puţin ar trebui să caute să li se nască copii cu caractere atât de nobile cât pot ei să le dea sub aranjamentele divine. Ei totuşi vor fi decăzuţi şi totuşi vor avea nevoie de un Mântuitor, şi fără El nu vor putea ajunge nici la perfecţiune, nici la vrednicie de viaţă veşnică. Omul natural ar putea înţelege acest adevăr într-o anumită măsură şi ar putea profita de unele sugestii ca acestea, dar nu în măsura în care profită Noua Creatură.
Oricât s-ar strădui, bărbatul natural este totuşi natural – din pământ, pământesc – şi ca atare poate imprima asupra soţiei, iar ea asupra embrionului, numai astfel de gânduri şi sentimente cum posedă, iar acestea sunt deficitare în ceea ce priveşte sentimentele cele mai înalte – cele spirituale. În timp ce mintea Noii Creaturi înţelege speranţele, făgăduinţele şi idealurile spirituale şi caută în mod cuvenit să le imprime asupra tuturor celor pe care Domnul Dumnezeul nostru îi va chema prin adevărul şi harul Său – caută în mod special să dezvolte copii ai lui Dumnezeu – totuşi, dacă dintr-un motiv oarecare intră într-o legătură matrimonială şi consideră înţelept să procreeze o familie umană, aceştia au mare avantaj în această privinţă comparativ cu bărbatul natural şi cu femeia naturală. Ei au idealuri mai înalte, speranţe mai mari, aspiraţii mai nobile, bucurii mai curate: şi dându-şi seama de influenţa gândurilor, emoţiilor şi sentimentelor lor asupra copilului în embrion, astfel de părinţi vor fi într-o poziţie de a face pentru copil într-adevăr cu mult mai mult decât alţi părinţi pentru odraslele lor.
Lumea a câştigat o înţelepciune cumva egoistă în această privinţă. De exemplu, cei pe care-i interesează animalele de prăsilă frumoase, vite, cai, oi etc., nu numai că dau atenţie ((522)) mare unei împerecheri potrivite, ci, pe lângă aceasta, în special când este vorba de creşterea cailor de cursă, acordă atenţie mare mamelor în perioada de gestaţie. Se îngrijesc de toate nevoile şi confortul lor, grajdurile lor sunt curate, luminoase; şi fără să ştie în ce măsură iapa apreciază fotografiile, pe pereţii grajdului ei se atârnă fotografii cu cai alergând. Mai mult, când încă este în perioada de gestaţie, este dusă la curse, unde poate vedea cai în concurs etc. Toate acestea sunt menite a produce în mamă o ambiţie, a cărei imprimare reflectată asupra mânzului ei în embrion va fi folositoare, avantajoasă pentru viteză, şi astfel profitabilă şi plăcută proprietarului din punct de vedere financiar şi în alt mod.
Părinţii umani n-au nici un astfel de interes financiar legat de odraslele lor, dar ei au, sau ar trebui să aibă, un interes mult mai adânc şi mai lipsit de egoism. Speranţele şi ambiţiile lor pentru copiii lor ar trebui să fie spre a-i vedea bine înzestraţi în privinţa calităţilor mintale şi morale. Şi, chiar dacă Noua Creatură nu poate spera să-şi conceapă copilul la natură spirituală (deoarece aceasta nu ţine de domeniul ei), ar putea spera să-i dea ca moştenire pământească o natură atât de bună încât să privească cu mare simpatie lucrurile spirituale. Astfel trebuie să fie desigur dorinţa, scopul şi speranţa lor. Mulţi copii au fost concepuţi de părinţi oneşti, temători de Dumnezeu şi au fost în mod corespunzător binecuvântaţi, iar această influenţă, favorabilă pentru un standard uman înalt, a mers oriunde a mers şi Evanghelia lui Cristos. Ca atare, noi avem astăzi tipuri şi standarde mai înalte care predomină mai larg în ţările civilizate decât în ţările păgâne, în ciuda faptului că creştinii nu şi-au apreciat decât imperfect privilegiile şi responsabilităţile legate de copiii lor.
Rezumatul argumentului este următorul: Dacă Noile Creaturi se căsătoresc şi intenţionează să nască urmaşi după trup, aceştia să-şi pregătească mintea şi dorinţa astfel încât momentul conceperii să fie nu numai un moment de iubire şi respect reciproc, ci şi de reverenţă faţă de Creator şi de apreciere a puterii de procreare asemenea lui Dumnezeu ((523)) acordată lor. Pe lângă aceasta, să fie o ocazie de rugăciune pentru binecuvântarea divină; şi după aceea, în fiecare zi şi în fiecare ceas, interesele copilului să fie păstrate în toate aranjamentele vieţii. Să nu fie considerat un simplu incident din viaţă, ci lucrul cel mai important. Ar fi o ocazie specială pentru exercitarea darurilor spiritului, care ar trebui să fi fost cultivate înainte în măsură considerabilă – credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale, speranţă, încredere, răbdare, amabilitate frăţească, smerenie, blândeţe, iubire. Acestea desigur predomină totdeauna printre cei care sunt din Noua Creaţie, dar ei trebuie să fie atenţi în astfel de timp fiindcă îşi dau seama că influenţează, marchează, imprimă caracter asupra unei alte generaţii.
Pe cât este posibil, casa să fie luminoasă şi veselă, mintea îndreptată spre astfel de canale care ar fi avantajoase, spre citire, scriere, matematici şi datoriile practice ale vieţii. Cultivarea inimii nu trebuie nici ea să fie uitată – cultivare pe liniile celui mai deplin acord cu principiile dreptăţii, iubirii şi înţelepciunii, cu o continuă recunoaştere a Domnului în toate afacerile vieţii; cu încredere iubitoare între soţ şi soţie, şi cu simţăminte blânde şi binevoitoare faţă de lume în general. Având bunăvoinţă, dreptate, iubire, în legătură cu toate afacerile vieţii, condiţiile ar fi foarte favorabile; dar astfel de stare ar fi greu de imaginat fără concursul cel mai deplin al soţului şi fără prevederea şi supravegherea lui atentă, căci, după cum am sugerat deja, în astfel de împrejurări mama este cel mai puţin în stare să preia supravegherea lucrurilor, chiar dacă sunt acele lucruri care în mod cuvenit aparţin de domeniul ei în familie. Apoi, de asemenea, soţul trebuie să fie cu atât mai atent să conducă conversaţia în manieră cuvenită, să se îngrijească de hrană potrivită şi consistentă, atât mintală cât şi materială, şi mai presus de orice să trezească mintea sănătoasă a soţiei sale în privinţa Domnului şi a planului Său glorios, precum şi a tuturor aspectelor caracterului divin, a înţelepciunii, iubirii, bunătăţii, dreptăţii şi puterii acestuia.
Mulţi părinţi creştini ar putea replica la acestea că ei n-au astfel de situaţie în viaţă încât să aibă toate comodităţile, ((524)) confortul şi independenţa de grija casei şi de alte griji în astfel de timp. Răspundem că noi doar am arătat idealul şi că este pentru fiecare copil al Domnului să caute să ajungă cât se poate de aproape de acest ideal. Dar Noua Creatură să nu uite niciodată că în aceasta, ca şi în toate celelalte experienţe ale vieţii, Domnul prin harul şi spiritul Său îi compensează pentru toate dezavantajele şi lipsurile pământeşti. Unul ca acesta, în împrejurări nefavorabile în oarecare grad, să caute cu atât mai serios în rugăciune, ca inima să i se umple cu pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere şi să lase ca aceasta să domnească continuu. Un rezultat al acestei păci în inimă este că, oricâtă dezordine ar fi, în mod inevitabil, în jurul mamei, copilul s-ar bucura în mod sigur de o mai mare măsură de pace şi iubire decât altfel – mai mult decât ar avea fraţii şi surorile lui născuţi în alte împrejurări. Ar fi mai puţin nervos şi morocănos, mai liniştit şi mai paşnic, mai dispus pentru dreptate în principiu şi conduită.
„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze”
„Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său” (Prov. 13:24). „Care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” „Dacă sunteţi scutiţi de discplinare . . . sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii.” Evr. 12:7.
Nimic nu este mai departe de intenţia noastră decât să îndemnăm la folosirea nediscriminatorie şi frecventă a nuielei în creşterea copiilor. Am citat însă aceste scripturi pentru a arăta poziţia greşită a celor care susţin că pedeapsa corporală din partea părinţilor, chiar şi atunci când este necesară, este greşită. Casa condusă cu nuiaua trebuie să fie din necesitate o casă nefericită. Casele Noilor Creaturi trebuie să fie conduse cu iubire şi nu cu nuiaua. Nuiaua trebuie ţinută numai ca o necesitate ocazională pentru a impune legea iubirii; şi când este administrată trebuie mânuită de mâna iubirii şi niciodată de mâna furiei. Noile Creaturi, conduse de spiritul chibzuinţei, învaţă treptat că ordinea este una din primele legi ale cerului şi prin urmare trebuie să fie unul din primele elemente şi caracteristici ale caselor Noilor Creaturi.
((525))
Ordinea însă nu înseamnă cu necesitate linişte absolută, altfel pustia şi cetăţile tăcute ale morţilor ar fi singurele locuri unde ar domni ordinea. Ordine poate însemna atât bucurie cât şi pace, atât fericire cât şi odihnă, atât libertate cât şi lege. Ordine înseamnă lege – la Noile Creaturi Regula de Aur şi Legea Iubirii fiind cele care conduc pe capul casei şi pe ajutorul său, precum şi pe copii, şi fac din părinţi exemple pentru copii în toate darurile creştine. Legea, chiar Legea Iubirii, înseamnă răsplăţi şi pedepse, iar în familie părinţii le împart pe acestea. Potrivit slăbiciunilor recunoscute ale acestora, ei la rândul lor au nevoie de îndrumare de la Tatăl ceresc pentru a-L slăvi nu numai în inima şi voinţa lor, dar pentru ca şi casele lor să fie modele pământeşti de case ale celor drepţi, case ale celor care au mintea lui Cristos.
Răsplăţile lor pentru copii trebuie să conste în pregătirea unui astfel de confort şi a unei astfel de binecuvântări cum permit împrejurările, sub controlul unei providenţe recunoscute. Pedepsele lor pot fi mai mult sau mai puţin severe, după gradul voinţei copilului, dar niciodată după standardul dreptăţii, niciodată cu încercarea de a da copilului măsura deplină a ceea ce conduita lui ar putea cere în mod just – fiindcă nici noi înşine nu suntem sub dreptate, ci sub milă, sub iubire, şi trebuie să arătăm milă, nu numai în purtarea noastră cu alţii, ci în special în purtarea noastră cu copiii noştri, ale căror imperfecţiuni şi neajunsuri pot fi găsite fără îndoială în grad mai mare sau mai mic la noi şi la strămoşii noştri. Iubirea poate pedepsi uneori prin refuzul unui sărut, aşa cum poate răsplăti uneori prin acordarea unui sărut; ea poate opri pentru un timp pe cel nesupus de la tovărăşia celor ascultători şi de la plăcerile pregătite pentru ei. Legea Iubirii poate uneori chiar aplica nuiaua disciplinei până la a i se refuza cina sau a i se da numai strictul necesar, pâine şi apă, şi a i se reţine unele din plăcerile şi confortul adiţional; sau uneori poate mânui nuiaua literală a pedepsei pentru a impune ascultarea şi a păstra astfel ordinea şi binecuvântările casei, ((526)) nu numai pentru copiii ascultători, ci şi pentru cel pedepsit, pe care speră astfel să-l binecuvânteze şi să-l aducă în armonie deplină.
Nu prea este necesar să prevenim Noua Creaţie să nu folosească cuvinte aspre sau mânioase faţă de copiii lor, căci ei ştiu că acest fel de vorbire este nepotrivit pentru oricine în orice împrejurări. Dimpotrivă, „cuvântul lor să fie totdeauna cu har”, cu iubire, cu blândeţe, chiar şi când mustră. Nu este necesar să sugerăm clasei căreia ne adresăm că este nepotrivit a lovi copilul în mod necugetat, ceea ce i-ar putea dăuna nu numai fizic – poate lezând auzul pentru totdeauna – dar i-ar răni şi sentimentele, ar putea dezvolta frica de părinţi în locul iubirii, care ar trebui să fie considerată singura bază potrivită pe care să se zidească ascultarea şi ordinea casei. Mai mult, lovirea necugetată sau remarcile tăioase ar fi greşite, ar indica o stare greşită a minţii părintelui – o stare nefavorabilă luării unei decizii potrivite, juste asupra problemei pe linia Legii Iubirii. Părintele este dator faţă de el însuşi ca parte a propriei discipline, ca şi faţă de copil, să nu aplice niciodată o pedeapsă la care nu s-a gândit suficient şi pe care, judecând la rece şi fără patimă, n-a găsit-o că este, nu mai mult, ci mai puţin decât ar cere dreptatea în mod cuvenit. De asemenea, el are datoria faţă de sine să-l facă pe copil să înţeleagă pe deplin situaţia, necesitatea păstrării ordinii în casă, ca fericirea casei să poată continua pentru binecuvântarea tuturor celor care stau în ea; să-l facă pe copil să înţeleagă bine şi aceea că părintele n-are nici o mânie faţă de el, nici o răutate, ură, nimic în afară de simpatie, iubire şi dorinţa de a-i face bine.
Părinţii pământeşti pot încerca un astfel de control, dar le va lipsi un ajutor principal în urmărirea lui, deoarece, nefiind supuşi deplin şi complet Tatălui ceresc, controlului şi Cuvântului Său, ei nu pot arăta, ca Noile Creaturi, spre Legea divină şi spre responsabilitatea lor faţă de aceasta, precum şi spre recunoaşterea ei şi spre străduinţele lor de a fi ascultători de ea. Părinţii creştini au un imens avantaj în ((527)) felul de a proceda cu copiii lor – dacă-l vor folosi. Ei trebuie să le citească copiilor din Cuvânt aprobarea divină a autorităţii părinteşti – cerinţa divină ca un părinte să înveţe pe copil calea care trebuie s-o urmeze; şi, mai mult, trebuie să arate necesitatea acestui lucru – fiindcă noi suntem toţi decăzuţi şi nu suntem în stare să ne ridicăm la standardul divin etc.; că toate aceste mijloace şi corecţii sunt necesare ca ajutoare pentru a contracara tendinţele rele sub care am fost născuţi. Este o mare greşeală să presupunem că mintea copiilor nu apreciază aceste principii, nu apreciază ceea ce este corect şi ceea ce este greşit şi nu apreciază că este potrivit a se aplica pedepse drepte pentru facerea răului şi răsplăţi pentru facerea binelui.
Mulţi părinţi uită să privească înapoi şi să observe cât de timpuriu au învăţat ei să aprecieze principiile dreptăţii – să aprecieze grija părintească ce n-a neglijat să mustre, să corecteze şi chiar să pedepsească atunci când s-a părut că este necesar. Să ne amintim de asemenea ce ascuţit a fost simţul nostru de dreptate când eram copii – cum am aprobat în mintea noastră disciplinarea părintească atunci când am înţeles că motivul ei era pentru dezvoltarea caracterului, dar cum am fost nemulţumiţi dacă n-am văzut un principiu de dreptate, dacă am fost mustraţi sau am fost altfel pedepsiţi pentru lucruri de care n-am fost vinovaţi, sau dacă ni s-a aplicat o pedeapsă care o depăşea pe aceea care în mod rezonabil corespundea greşelii. Acesta este nu numai cel mai bun şi mai sigur mod de a controla un copil pentru a-i îndruma mintea în privinţa a ceea ce este corect şi greşit, adevăr şi minciună, dreptate şi nedreptate, ci constituie şi o educare a copilului în caracter, când este cel mai susceptibil la influenţa părinţilor. Este o formare a caracterului într-un timp când conştiinţa şi judecata copilului sunt în formare şi când în mod cuvenit el îl recunoaşte pe părinte ca singurul său legiuitor. Dacă această lucrare de formare a caracterului este ignorată în frageda pruncie, în anii următori este mult mai dificilă, pe lângă dezavantajele care se vor aduna între timp atât pentru părinte cât şi pentru copil, pentru vecini şi prieteni.
((528))
Este deci cu totul important să remarcăm că educarea unui copil nu constă numai în învăţarea lui cu privire la purtarea exterioară, în politeţe, curăţenie, ascultare etc., ci mai mult, şi de fapt mai ales, în stabilirea principiilor corecte în inimă – în recunoaşterea cuvenită a minţii Domnului ca singurul standard de viaţă, atât pentru cei bătrâni cât şi pentru cei tineri. Regula de Aur, Legea Iubirii, de generozitate, smerenie, răbdare, blândeţe, îngăduinţă, trebuie să fie insuflată în privinţa relaţiei copilului cu alţi membri ai familiei, cu tovarăşii de joacă etc. Copilul învăţat să fie egoist, sau unul al cărui egoism natural nu-i este adus la cunoştinţă cu blândeţe (nu în prezenţa altora) şi nu este mustrat şi corectat iubitor, este lipsit de o lecţie foarte importantă la momentul cel mai potrivit.
Părintele care neglijează o astfel de ocazie pentru instruirea şi corectarea minţii, a judecăţii, precum şi a conduitei exterioare, nu numai că neglijează cea mai favorabilă ocazie în privinţa copilului său, dar permite să crească buruieni în grădina inimii unde trebuie să crească numai darurile spiritului, şi astfel îşi adună mai mult sau mai puţin necaz în relaţiile cu acel copil în anii următori. Multe din necazurile şi lacrimile unor părinţi bine intenţionaţi, datorate neascultării, încăpăţânării, egoismului şi dezmăţului copiilor lor, puteau fi evitate dacă şi-ar fi făcut datoria faţă de aceştia în copilăria timpurie. Mai mult, astfel de părinţi pierd o mare binecuvântare în propriile lor experienţe; căci fără îndoială este adevărat că părintele care-şi va educa în mod corect copilul, în lipsă de egoism, în iubire, ascultare, respect faţă de Dumnezeu, ajutorare faţă de semenii săi etc., etc., va avea experienţe valoroase pentru sine – crescând în har, crescând în cunoştinţă şi crescând în iubire, în timp ce se va strădui să înveţe pe copilul său aceste principii. El va învăţa şi aceea că copilul va aşteapta să-l vadă ilustrând în conduita sa zilnică şi în relaţia sa cu Dumnezeu, cu membrii familiei sale şi cu semenii săi, principiile pe care el caută să le insufle altora. Aceasta îl va ((529)) face cu atât mai atent la propriile cuvinte, la propria conduită; iar astfel de grijă, astfel de prudenţă în toate afacerile mici ale vieţii, publice şi particulare, va dezvolta desigur în astfel de părinte tot mai mult din darurile Spiritului Domnului, făcându-l astfel tot mai plăcut Domnului şi pregătindu-l şi desăvârşindu-l pentru Împărăţie.
Atmosfera casei, oricât ar fi de săracă, trebuie să fie de curăţenie. Absolută curăţenie în gând, cuvânt şi faptă ştim că este imposibilă în stările noastre prezente, întocmai cum şi curăţenia materială este absolut imposibilă unde aerul este plin de funingine şi praf. Însă orice casă creştină trebuie să fie atât de aproape de curăţenia absolută cât este posibil – atât de lipsită de noroiul şi murdăria exterioară cât vor permite împrejurările, şi atât de lipsită de deviere şi întinare morală cât se poate obţine în vasele de pământ imperfecte. Fiecare copil trebuie să poată privi înapoi la casa lui, oricât de simplă, oricât de slab mobilată, ca la un loc curat, o casă a lui Dumnezeu, un loc sfânt. El trebuie să poată privi înapoi şi să-şi amintească vocea rugăciunii la altarul familiei, cuvintele blânde ale tatălui sau mamei în diferite împrejurări şi spiritul general al păcii şi odihnei prin mulţumirea şi supunerea la providenţele divine. El trebuie să poată simţi mireasma dulce a iubirii pătrunzând casa şi fiind asociată cu fiecare membru al ei, manifestându-se în smerenie, blândeţe, amabiliate, ajutorare.
Se poate aştepta ca un copil crescut şi educat într-o astfel de atmosferă de iubire să dorească să-I fie plăcut Domnului şi să I se supună din primele momente de când este conştient; şi de când ajunge la vârsta de zece, doisprezece ani, trebuie să fie încurajat să se gândească la cuviinţa unei depline consacrări Domnului – să nu uite că în perioada de imaturitate a judecăţii starea lui în faţa Domnului este prin părinte, dar că pe măsură ce ajunge la maturitatea minţii, Domnul aşteaptă o consacrare personală. Dacă un copil educat astfel ar neglija sau ar refuza să se consacre Domnului, putem fi siguri că influenţele de acasă ar continua ((530)) încă, deşi ajungând la anii maturităţii şi nefăcând nici un legământ cu Domnul, unul ca acesta ar putea pe bună dreptate ezita să se apropie de tronul harului – ar putea ezita să ceară de la Domnul binecuvântarea pe care El a promis-o celor care sunt ai Săi, fiindcă a refuzat să devină al Său. Cu toate acestea, unora ca aceştia le va rămâne totuşi o amintire scumpă a timpului când se apropiau de tronul harului şi a grijii divine asupra casei copilăriei şi asupra lor, şi va exista continuu o dorinţă după protecţia divină, după privilegiul apropierii de Creator cu strigătul, „Ava, Tată”, şi după realizarea legăturii cu El. Dacă unul ca acesta va deveni părinte, va simţi instinctiv dorinţa să-şi crească copiii cum a fost crescut el, şi toate aceste influenţe vor avea tot mai mare atracţie pentru inima sa, existând mari probabilităţi ca cel puţin atunci să se consacre. În orice caz, influenţele unei case evlavioase vor fi fost cu el, o protecţie sfântă de multe excese sub care altfel ar fi putut cădea.
Comparaţi o asemenea casă, cu mireasma dulce a iubirii, blândeţii, răbdării, amabilităţii ei, cu casa în care Spiritul Domnului nu este vizibil – casa în care egoismul este legea, în care copilul observă certuri între părinţi şi cum fiecare caută la ale sale pe socoteala celuilalt, în care copilul nu aude decât mustrări, plângeri, găsire de greşeli, cuvinte mânioase, sunete aspre etc. Acestea devin contagioase printre copii, iar ei la rândul lor se ceartă în legătură cu micile lor afaceri, vorbesc mânios unul cu altul şi ţin casa în continuă tulburare. Practicarea continuă a egoismului în casă dezvoltă această caracteristică în mintea şi în conduita copilului.
Dacă părintele i se adresează cu o voce mânioasă, „ticălos mic”, şi dacă simţămintele copilului, la început rănite prin astfel de caracterizare negativă, se înăspresc, atunci el treptat se va obişnui să fie mândru că este un mic ticălos. Când va auzi pentru prima dată pe mama mânioasă şi nerăbdătoare exclamând: „te bat de te las lat!” sau: „îţi rup spatele!”, fără îndoială că prin cuvinte se va transmite o ((531)) măsură de teroare în inima copilului, dar nu după mult timp va afla că acestea sunt ameninţări goale, de care nu prea are motive să se teamă, şi treptat, aflând că legile civile ale ţării nu permit părintelui să-l trateze cu brutalitate, mintea copilului va trage concluzia că părintele ar vrea să-i facă rău dar n-are libertate. Dintr-o astfel de minte mică va fi scos afară mult din instinctul originar al iubirii. Copilul va găsi că părinţii sunt la fel de nesinceri şi în privinţa promisiunilor – că se fac adesea promisiuni fără nici cea mai vagă intenţie de a le îndeplini. Astfel copilul este învăţat să mintă, să ameninţe, să promită, să înşele pe alţii în privinţa intenţiilor sale adevărate. Este vreo mirare că astfel de copil creşte cu un caracter dur? Mirare este mai degrabă că între educaţia rea, educaţia indiferentă şi lipsa oricărei educaţii, lumea civilizată nu este mult mai rea decât este.
Copiii născuţi în îndreptăţire
În toate aceste chestiuni Noua Creatură are un avantaj decisiv asupra tuturor celorlalţi în privinţa copiilor. Ei ar trebui, ca început, să fie mai nobili prin naştere, mai bine înzestraţi prin naştere. Iar această înzestrare prenatală trebuie să fie cultivată chiar din cele mai fragede momente ale prunciei. Cât se poate de sigur, pruncul de câteva zile va fi nervos, iritabil şi abătut dacă mama este aşa; influenţa merge la copil nu numai prin laptele mamei, ci şi telepatic, electric, de la persoana ei la copil. Ce avantaj general are deci Noua Creatură prin Spiritul Domnului care locuieşte în ea, cu pacea, iubirea şi bucuria lui; şi ce favorizat este pruncul care e sub asemenea grijă! Vorbind din punct de vedere uman, ce mari sunt posibilităţile lui în comparaţie cu posibilităţile altora, în privinţa nobleţei bărbăţiei şi feminităţii; şi vorbind din punctul de vedere al Cuvântului Domnului, ce mare este avantajul lui când ne amintim că copiii poporului consacrat al Domnului, asemenea părinţilor, sunt sub supravegherea providenţei divine în privinţa tuturor afacerilor lor; copiii credincioşilor vin şi ei sub condiţiile ((532)) făgăduinţei că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele” lor!
Nu este greu de văzut că copiii Noilor Creaturi au o stare îndreptăţită de probă înaintea lui Dumnezeu, în virtutea relaţiei părinţilor lor cu El şi cu ei. După cum neascultarea şi înstrăinarea de Tatăl ceresc a lui Adam şi a Evei au adus înstrăinare pentru toţi urmaşii lor, tot aşa, reconcilierea poporului Domnului prin meritele marii ispăşiri nu numai că-i aduce pe ei înapoi în armonie cu Dumnezeu, dar şi copiii lor sunt socotiţi îndreptăţiţi prin părinţi şi datorită părinţilor, până la un astfel de timp când copilul va avea înţelegerea şi voinţa sa proprie. Chestiunea este însă mai complexă când un părinte este al Domnului iar celălalt este străin de El; dar apostolul ne asigură că într-un astfel de caz Domnul socoteşte copilul ca al Său, prin părintele care este ucenicul Domnului. Influenţa părintelui credincios, a părintelui consacrat, este socotită că anulează şi domină influenţa părintelui neconsacrat în ceea ce-l priveşte pe copil. Despre acest subiect apostolul spune:
„Altminteri copiii voştri ar fi necuraţi”
(păcătoşi, condamnaţi)
„Soţul necredincios este sfinţit prin soţia credincioasă şi soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele (în privinţa subiectului în analiză, adică a urmaşilor lor); altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi (păcătoşi sub condamnare, neîndreptăţiţi, fără legătură cu Dumnezeu, străini de grija şi binecuvântările Lui), pe când acum (având în vedere această pregătire a harului divin) sunt sfinţi (adică sub starea îndreptăţirii de probă în faţa lui Dumnezeu, prin care El îi poate trata, nu ca duşmani).” 1 Cor. 7:14.
Chestiunea creşterii cuvenite a copiilor poate fi dificilă, dar nu prea dificilă pentru Domnul; şi, prin urmare, părintele care a devenit creştin poate aştepta ca harul Domnului să abunde proporţional în privinţa afacerilor sale, şi ar trebui să caute cu atât mai serios înţelepciunea şi ((533)) ajutorul care vin de sus, pentru ca el să fie pe drept în stare să se achite de datoriile sale în cele mai grele împrejurări. Harul Domnului ne este de-ajuns în orice condiţii. Faptul că unul este Creatură Nouă iar celălalt este necredincios sau neconsacrat, nu schimbă aranjamentul divin în privinţa conducerii familiei. Aceasta revine totuşi soţului, şi dacă este Creatură Nouă el trebuie să conducă afacerile familiei sale cât poate de bine în împrejurările date şi condus de înţelepciunea făgăduită de sus. Dacă soţia este Creatură Nouă, chibzuinţa ei, devotamentul ei faţă de principiile dreptăţii, blândeţea, smerenia, atenţia, grija ei, trebuie s-o facă un astfel de mărgăritar în familie, trebuie să-i facă lumina astfel să strălucească în faţa soţului, încât lui să-i facă plăcere să-i acorde controlul deplin al copiilor, pentru care ar vedea că ea este în mod special potrivită. Însă orice conducere sau autoritate pe care ea ar exercita-o, îi va fi încredinţată de soţul ei, care, fie că este credincios fie că este păcătos, este capul responsabil al familiei sale.
La fel soţul, lăsând lumina sa să strălucească, să se aştepte ca nu după mult timp soţia şi copiii să vadă deosebirea dintre el şi oamenii nereligioşi, spiritul său de iubire, blândeţe şi ajutorare, şi spiritul chibzuinţei. Cu toate acestea, dacă aceste rezultate, care trebuie să fie aşteptate, nu vin – dacă tratamentul din partea partenerului necredincios este cu atât mai rău cu cât credincioşia sa va fi mai mare – chiar până acolo încât să fie necesară separarea, să nu uităm că sfatul Domnului ne-a prevenit că ar putea fi astfel de experienţe, zicând: „Nu vă miraţi de prigonirea ca de foc . . . care a venit peste voi ca să vă încerce”; apoi: „Omul va avea ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.” Apoi iarăşi: „N-am venit să aduc pace, ci sabie”. Mesajul Meu, deşi este un mesaj de pace şi binecuvântare în prezent, adesea duce la conflict, deoarece copiii întunericului urăsc lumina şi deoarece mulţi dintre ei, sub înşelarea Adversarului şi sub slăbiciunile naturii lor decăzute, vor duce o luptă continuă împotriva lui. Nu gândiţi că este ceva ciudat, consideraţi că este parte ((534)) din încercarea voastră, suportaţi-o ca parte din voinţa divină până când Domnul va deschide o uşă de scăpare.
Unii care au devenit poporul consacrat al Domnului, membri ai Noii Creaţii, apelează după ajutor zicând: „În experienţa mea creştină timpurie din biserica nominală am fost învăţat greşit. Am fost condus spre înţelegerea că primind religia am fost mântuit, n-am mai avut nevoie de nimic, ci doar să merg regulat la biserică şi să-mi plătesc datoriile. Am primit puţină învăţătură, sau n-am primit deloc, în privinţa necesităţii dezrădăcinării păcatului şi egoismului din inima mea şi a primirii în locul lor tot mai mult din Spiritul Domnului, cu bogăţia lui de iubire şi cu toate darurile interioare asociate lui. Am acordat orice timp liber şi energie ajutorării soţului în afacerile lui şi străduinţei de a se ridica în lume, şi am rămas în ignoranţă în privinţa sensului conceperii mele de Spirit şi că eu trebuia să cultiv o înnoire a minţii, care ar însemna tot mai puţină străduinţă după lucruri pământeşti şi tot mai multă străduinţă după caracter, daruri, putere şi creştere cerească. Între timp mi s-au născut copiii. Presupun că au moştenit de la mine aceste trăsături pe care le cultivam în timpul sarcinii, iar după naşterea lor mi-am dat seama că au fost foarte neglijaţi cu privire la ceea ce acum văd că este educaţia cuvenită pe care trebuie s-o primească un copil, datoria cuvenită a unui părinte care este Creatură Nouă în Cristos Isus. Acum copiii mei sunt nestăpâniţi, încăpăţânaţi, egoişti, neascultători. Le lipseşte nu numai respectul faţă de Dumnezeu, ci şi respectul faţă de mine şi de vederile mele religioase. Ce aş putea face cu ei? Îmi dau seama de iertarea Domnului prin Cristos, pentru eşecul din ignoranţă al datoriei mele faţă de ei în trecut. Îmi dau seama şi că nu fac decât să culeg ce-am semănat, iar experienţele mele actuale sunt doar o răsplătire dreaptă pentru neglijarea datoriei mele din trecut. O, unde a fost simţul meu creştinesc? Ce lipsit am fost de spiritul chibzuinţei, şi unde au fost instructorii şi îndrumătorii mei religioşi, care nu numai că m-au învăţat greşit în privinţa caracterului şi planului divin, dar care nu ((535)) m-au instruit nici măcar în privinţa celei mai simple datorii naturale – a obligaţiilor mele părinteşti? Vai, îmi dau seama că mi-am cheltuit banii în sprijinirea lor cu ceea ce nu hrăneşte, cu ceea ce nu satură – natural sau spiritual! Dar acum, care este datoria mea? Ce cale să urmez? Cum aş putea îndrepta pe cât se poate neglijenţa mea din trecut?”
Răspunsul nostru la astfel de întrebări este că în aceasta ca şi în alte chestiuni poporul Domnului nu trebuie să se întristeze ca alţii care n-au nici o nădejde. Domnului, fără îndoială, Îi va plăcea să afle că regretăm că nu ne-am făcut datoria în trecut şi fără îndoială Îi va plăcea să-I cerem iertare pentru astfel de neajunsuri, şi să-I făgăduim credincioşie mai mare de acum încolo în căutarea şi urmărirea obligaţiilor faţă de cei dependenţi de noi. Lui Îi va plăcea desigur să luăm experienţele noastre prezente legate de copiii nesupuşi, cu răbdare, cu îngăduinţă, ca parte a pedepsei pentru păcatele de omitere sau de angajare în privinţa educaţiei lor; şi astfel primite, aceste încercări pot servi la şlefuirea şi pregătirea noastră pentru Împărăţie.
În ceea ce priveşte datoria unui astfel de părinte faţă de astfel de copii, ar fi fără îndoială să înceapă a le da învăţături pe care ar fi trebuit să le dea în prima copilărie, în privinţa responsabilităţii faţă de Domnul, a principiilor corectitudinii, justiţiei, iubirii unul faţă de altul şi faţă de toţi. Şi această instruire trebuie făcută cu multă iubire, îngăduinţă şi răbdare, ceea ce ar fi o lecţie remarcabilă pentru copil în privinţa puterii harului în inima părinţilor. Potrivit vârstei copilului şi altor circumstanţe însoţitoare – a măsurii în care s-au înrădăcinat principiile greşite etc. – rezultatele ar trebui aşteptate cu răbdare; iar restricţiile care ar părea absolut necesare ar trebui aplicate cu blândeţe, consideraţie, şi cu explicaţii. Autoritatea părintească trebuie să fie stabilită blând, nu aspru. De la copiii care au avut obiceiul de a stăpâni casa nu trebuie să se aştepte să devină buni şi ascultători instantaneu. În privinţa detaliilor aranjamentelor şi conducerii casei trebuie căutată înţelepciunea de sus, fiindcă nici un străin de casă nu poate ((536)) înţelege pe deplin toate afacerile familiei altuia, nici nu poate da îndrumări specifice în privinţa conducerii ei cuvenite.
Două principii trebuie să conducă: întâi de toate, iubirea pentru Domnul şi pentru copii, şi această iubire trebuie să fie îndrumată de Cuvântul lui Dumnezeu; în al doilea rând, să fie continuu căutat Cuvântul lui Dumnezeu, ca sursă a autorităţii şi instruirii. Mai mult, toţi părinţii trebuie să înveţe să-şi trateze copiii cu consideraţie. Fie că sunt copii educaţi în mod cuvenit fie că nu, ei trebuie să-şi dea seama că părinţii le respectă conştiinţa şi judecata şi se străduiesc să se poarte cu ei în armonie cu aceste elemente ale caracterului. În special când copilul ajunge la starea maturităţii, să se apeleze la raţiunea lui sau a ei, şi în aceeaşi măsură să se abandoneze forţa şi pedeapsa corporală.
Principiul dreptăţii, la care ne-am referit deja, se găseşte într-o anumită măsură în aproape fiecare fiinţă umană, şi în special dacă simţul dreptăţii este văzut că lucrează în cooperare cu egoismul. Astfel, când ajunge la vârsta maturităţii, copilul simte instinctiv că a trecut o linie şi nu trebuie să mai fie tratat ca un copil, ci ca un tovarăş; nu mai trebuie să i se poruncească în nimic, ci să i se ceară; nu mai trebuie să i se ceară să dea socoteală strictă, amănunţită a tuturor banilor câştigaţi, ci să i se permită mai mare discreţie şi afirmare a personalităţii decât înainte. Părinţii înţelepţi, drepţi, iubitori, să nu încerce o încălcare a acestor drepturi ale maturităţii, ci mai degrabă să caute de atunci înainte să se poarte cu copilul cum s-ar purta cu un frate sau cu o soră mai mică – ca sfătuitor şi cel mai bun prieten. Părinţii buni sunt uneori neînţelepţi şi nedrepţi în această privinţă şi profită de autoritatea pe care copilul a recunoscut-o până la momentul acela. Ei ignoră noua lor stare de maturitate şi încearcă să perpetueze imperativul autorităţii părinteşti ca înainte; iar aceasta se soldează uneori cu o măsură de succes, dar niciodată, credem noi, spre avantajul lor real sau spre avantajul real al copiilor. Ei ştiu, şi copiii lor ştiu, că ei profită de ascultarea copilului şi ((537)) că, dacă copilul s-ar răzvrăti, lucrurile s-ar aranja repede în alt mod. Ei trebuie să se gândească la faptul că modul acesta este dăunător pentru afecţiunea reală a copilului faţă de ei. Copilul vede această dovadă de egoism şi nedreptate în conduita părinţilor, despre ale căror sentimente gândise diferit înainte. Iubirea fiască este astfel subminată chiar la rădăcinile ei, şi este posibil ca părinţii să afle greşeala unei astfel de căi înainte de a muri, chiar dacă aceasta a reuşit temporar. Nu vrem să sugerăm că obligaţiile copilului faţă de părinţi încetează când acesta ajunge la anii maturităţii. Chiar dimpotrivă. Noi susţinem, în armonie cu legea civilă din lume, că un copil este obligat să-şi susţină părinţii atâta vreme cât aceştia vor trăi şi cât copilul va avea puterea să procure cele necesare. Argumentul nostru este că, în timp ce înainte de maturitate părinţii au avut control deplin, după maturitate copilul are o personalitate şi individualitate care trebuie să fie recunoscute şi la care trebuie să se apeleze. Este de datoria copilului să aibă grijă de părinţi, dar dacă se apelează la el în mod potrivit, grija trebuie să fie acordată cu atât mai prompt şi mai iubitor. Obligaţia copilului de a-şi sprijini părinţii bătrâni corespunde exact cu responsabilitatea părinţilor pentru grija şi sprijinul rezonabil al copilului în prima copilărie şi înainte de maturitate. Părintele care a procedat drept şi iubitor faţă de copilul său, va fi lăsat desigur arareori lipsit, câtă vreme copilul acela va avea puterea să se îngrijească de el.
În timp ce considerăm datoriile părinţilor faţă de copii, se ridică diferite întrebări cu privire la câtă educaţie este cuvenită, la restricţiile rezonabile legate de felul de lectură şi informaţie care să se înmagazineze în minte. Noi suntem dintre aceia care apreciază foarte mult valoarea educaţiei; totuşi noi credem că trebuie exercitată mare înţelepciune în privinţa caracterului educaţiei. Educaţia este ca şlefuirea. Aproape orice piatră se poate face să arate frumos prin şlefuire atentă, dar şlefuirea atentă nu este la fel de valoroasă sau folositoare pentru toate pietrele. În cazul unui ((538)) diamant sau rubin, sau al altei pietre preţioase, şlefuirea este absolut necesară pentru dezvăluirea calităţilor ascunse ale pietrei; fără faţete, frumuseţile şi strălucirile pietrei n-ar putea fi apreciate şi nici nu şi-ar putea revărsa strălucirea. Dar aceeaşi şlefuire făcută unei pietre de pavaj de stradă ar fi o risipă de energie; mai rău încă, ar face piatra prea valoroasă, prea frumoasă pentru a fi folosită la pavaj. Mai mult, ar fi mai puţin potrivită pentru pavaj după ce a fost fasonată decât dacă ar fi fost lăsată cum era, sau dacă ar fi fost cioplită numai în mare, pentru a o face să se potrivească la locul ei.
Astfel înţelegem noi că este şi în privinţa educaţiei, a şlefuirii minţii printr-un „curs clasic” la colegiu. Unora le-ar folosi astfel de curs, în timp ce altora le-ar dăuna. Cine n-a văzut oameni atât de educaţi încât n-au putut ocupa în viaţă locul pentru care talentele lor naturale îi făcea potriviţi? Educaţia lor era prea mare, şi, asemenea omului din pildă, ei nu puteau săpa şi să cerşească le era ruşine, iar pentru altceva erau nepotriviţi. Dacă în providenţa Domnului părinţii ar afla că au un copil cu minte strălucită, şi dacă providenţa le-ar îndruma afacerile aşa încât considerentele financiare şi alte considerente i-ar deschide copilului calea spre colegiu, ei ar putea foarte bine să se gândească dacă aceste indicii ar fi sau nu îndrumarea Domnului în privinţa datoriei lor faţă de copil, şi ar trebui să-şi urmeze convingerile. Cu toate acestea, trimiţându-l la colegiu, ar trebui să simtă o mare nelinişte în prezent, o mare teamă, ca nu cumva această şlefuire exterioară în înţelepciunea acestei lumi să-i şteargă toată şlefuirea credinţei, caracterului şi inimii pe care ei ca părinţi şi instructori cuveniţi i-au acordat-o din fragedă copilărie şi înainte.
Poporul Domnului din Noua Creaţie ar trebui să înveţe să aprecieze educaţia inimii, a caracterului şi a credinţei în Dumnezeu ca o educaţie superioară în orice privinţă faţă de orice s-ar putea obţine în şcolile acestei lumi – că „înţelepciunea de sus . . . mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune” este de dorit mai mult decât toată înţelepciunea din lume. Ei ar trebui să se gândească bine dacă copilul lor ar fi ((539)) atât de bine înrădăcinat şi stabilit în caracter, în principiu, în loialitate faţă de Domnul şi de Cuvântul Său, încât tendinţele spre necredinţă din şcolile zilelor noastre, cu învăţăturile lor raţionaliste numite Critica Radicală, Evoluţia etc., nu i-ar putea înlocui credinţa bine înrădăcinată în Domnul şi în Cuvânul Său. Într-adevăr, pericolul este atât de mare încât noi să fim înclinaţi mai degrabă a fi mulţumiţi cu o educaţie care se poate obţine în şcolile publice şi în licee sau şcoli tehnice.
Scriem în deplină cunoştinţă că pentru cei cu minte lumească acest sfat este nechibzuinţă sau mai rău. Cu toate acestea, noi am învăţat să privim lucrurile din ceea ce credem a fi punctul de vedere divin şi recomandăm ca tot poporul consacrat al Domnului să se străduiască, în lucrul acesta şi în toate lucrurile, să caute acest punct de vedere – felul de a vedea al Domnului asupra acestui subiect. Am mai putea adăuga că în timpurile încordate în care trăim, cu goana, agitaţia şi nervozitatea zilelor noastre, persoana care-şi petrece viaţa până la vârsta de douăzeci şi unu de ani în şcoală, fiind şlefuit pentru activităţile vieţii, a pierdut un alt fel de şcoală, obţinută de către băiatul care, sfârşindu-şi cursul de liceu, să zicem la patrusprezece sau cincisprezece ani, mai urmează un curs de pregătire în afaceri de vreun fel, „urcând scara”. Când termină şase ani de şcoală în afaceri practice, după toate probabilităţile, el va fi mult mai în stare să se descurce în condiţiile prezente decât tânărul care a petrecut acelaşi număr de ani în pregătire la colegiu.
În legătură cu joaca: unul dintre avantajele majore ale jocului este exerciţiul plăcut legat de el, deoarece este fără îndoială un fapt că exerciţiul făcut cu plăcere este mult mai folositor decât exact acelaşi exerciţiu făcut ca o corvoadă. Prin nişte procese necunoscute ale organismului nostru, mintea şi dispoziţia au de-a face cu toate funcţiile vieţii. Dispoziţia fericită cooperează cel mai bine cu toate forţele şi funcţiile naturii pentru întărirea organismului nostru şi pentru compensarea pierderilor. Dar este o idee greşită a insista că ceea ce este folositor este o corvoadă şi numai ceea ce este nefolositor este o plăcere, o joacă. Noi suntem ((540)) de părere că o idee greşită despre această chestiune a făcut pe mulţi oameni să cultive joaca şi inactivitatea când, dimpotrivă, ar fi trebuit să se împotrivească la impulsurile naturale ale naturii decăzute în aceste direcţii. Aranjamentul grădiniţelor este o mişcare de dată relativ recentă, în ceea ce noi apreciem a fi o direcţe bună – pentru a face plăcută instruirea pentru copil. Şi toată plăcerea care urmează, favorizată de părintele înţelept, trebuie să fie ceva în aceeaşi direcţie – nimic ce este numai pierdere de timp şi de energie nu trebuie să fie aprobat.
Relaxarea şi recrearea trebuie asigurate mai ales prin schimbarea ocupaţiei, mai degrabă decât prin inactivitate sau prin exerciţiu nefolositor. Fetiţelor le place să-şi îmbrace păpuşa, s-o îngrijească şi să se joace „de-a casa”. Băieţeii se joacă „de-a magazinul”, şi folosind nisip etc. ca înlocuitori, ei încheie târguri imaginare cu ceai, cafea, zahăr şi cartofi; sau se joacă „de-a caii”, conduc căruţa cu caii, sau îşi imaginează că sunt predicatori sau misionari sau învăţători sau doctori. Toate aceste jocuri sunt în direcţia cea bună şi trebuie încurajate la cei mici. Când cresc, trebuie atraşi de la acestea, spre a considera ca parte din recrearea lor să dea ajutor la menţinerea casei în ordine sau să dea ajutor părinţilor sau tutorilor, sau altora, la magazinul sau atelierul adevărat. Dacă vor fi învăţaţi să le placă să fie folositori, de ajutor altora, financiar sau altfel, dacă vor fi învăţaţi că lenea este un păcat şi o ruşine, o discreditare pentru orice persoană şi o risipă de ocazii valoroase, ei vor fi în atitudinea cuvenită să se confrunte cu plăcere cu datoriile vieţii şi să nu invidieze pe cei care risipesc timp şi bani uitându-se la un joc cu mingea sau participând la ceva la fel de nechibzuit şi nefolositor.
Economia de timp şi de mijloace trebuie învăţată încă din prima copilărie – nu în vederea cultivării egoismului, ci o economie conform voinţei divine, de a nu se risipi nimic. Învăţătorul, după ce a hrănit mulţimea, a poruncit să se adune ce a rămas şi să nu se risipească, indicând astfel gândul Său în privinţa tuturor afacerilor, să nu se facă nici o risipă; ca noi să recunoaştem o responsabilitate faţă de El ((541)) pentru fiecare moment, fiecare ban, fiecare zi; nu o responsabilitate care să ne ţină în frică, ci o responsabilitate care se delectează în a remarca voinţa divină, în a fi cât se poate de în conformitate cu ea şi care îşi dă seama că astfel de cale este plăcută Domnului şi ca atare poate fi cu totul urmată.
Ocuparea cuvenită a minţii copilului
Pe măsură ce copilul creşte şi-şi dă seama ce multe sunt de învăţat în lume, el să fie încurajat să citească, dar de la început să fie învăţat să deosebească înţelept între „aşchiile” ficţiunii şi „merele” cunoaşterii. Să i se arate că fiecare aşchie înmagazinată în mintea sa este mai rea decât lipsită de valoare, este o daună sau o povară, pe lângă faptul că aceasta costă timp valoros, care putea fi folosit avantajos în acumularea de cunoştinţe atât de necesare nu peste mult în achitarea cuvenită de datoriile vieţii. Să fie încurajat să citească asemenea cărţi care i-ar da informaţii, nu romane. Să cunoască în măsură considerabilă în privinţa istoriei ţării sale natale şi să aibă o cunoştinţă rezonabilă despre restul lumii. El le poate obţine acestea din istorii; nu vrem să spunem doar istoriile care dau ordinea împărăţiilor, bătăliilor şi generalilor, dar mai ales acele lucrări care arată dezvoltarea socială, morală şi intelectuală din veacurile trecute şi din lume aşa cum este acum. Într-o manieră plăcută şi blândă copilului trebuie să i se arate importanţa unor astfel de informaţii ca un aspect al educaţiei pentru viitorul său – să se apeleze la raţiunea şi judecata sa, şi astfel el se va înscrie în favoarea acestor lecturi educative şi în opoziţie cu toată literatura necultivată, de proastă calitate, visătoare, care-i va face rău şi-l va lăsa nepregătit pentru datoriile vieţii.
Dauna produsă de sugestiile rele
Rândurile următoare au apărut în critica unui roman recent, în coloanele publicaţiei Church Standard (Stindardul Bisericii – n. e.). Ele ilustrează partea cea mai rea a lecţiei pe care vrem s-o arătăm:
„Unul din cele mai îngrozitoare gânduri legate de acest subiect este permanenţa impresiilor rele în memoria umană. ((542)) Cu ani în urmă, nu are importanţă câţi şi nici nu trebuie spus dacă în această ţară sau în alta – o doamnă zăcea pe patul de moarte. Era încă tânără şi trăise o viaţă mai protejată decât este obişnuit. În fiecare fapt şi cuvânt ea fusese puritatea întruchipată. Se credea că în toată viaţa ei nu avusese ocazia să audă vreodată nici măcar o silabă dintr-un cuvânt murdar. Totuşi, în delirul ei, ea a vărsat în auzul prietenilor şi a celor de faţă un torent de blesteme obscene la care aceştia au rămas şocaţi. Unde ar fi putut auzi ea asemenea cuvinte, nu şi-au putut imagina şi nici n-au aflat vreodată. Dar trebuiau ei oare să presupună că în secret ei îi plăceau şi se desfăta în ele? Nu. Presupunerea adevărată este că, auzindu-le în ceva împrejurare rea, le-a detestat cu totul şi că, în chiar efortul ei de a le uita, s-au fixat în memorie astfel încât i-au rămas până în ceasul morţii. Aceasta este nu numai vederea caritabilă, dar este şi vederea justă şi rezonabilă. Dar nu întotdeauna este aşa. Dacă mintea şi imaginaţia au fost deschise şi au fost ţinute deschise multe ceasuri sau zile pentru recepţionarea gândurilor necurate şi pentru contemplarea imaginilor obscene, cine poate spune efectul degradant al acestor asocieri mintale? Dintre toate lucrurile rele din această lume cu multe rele, nu cunoaştem nici unul atât de teribil de îngrozitor în subtilitatea şi permanenţa influenţei lui corupătoare, cum este o carte rea scrisă de un om de geniu.”
Elementul religios al minţii copilului cere educaţie specială, iar în aceasta părintele creştin trebuie să fie învăţătorul lui. În starea prezentă confuză a lumii în privinţa subiectelor religioase şi ţinând cont de atitudinea ei mai avansată în privinţa şcolilor comune şi a instruirii publice, orice încercare de a învăţa vreun fel de religie va fi desigur în opoziţie cu prejudecăţile sau cu convingerile oneste ale unora din cei interesaţi. Ca atare, justiţia cere ca şcolile publice să fie eliberate de orice culoare religioasă, instruire, formalităţi şi ceremonii. Cu toate că avem reverenţă faţă de Biblie drept Cuvântul lui Dumnezeu, noi credem că având în vedere faptul că evreii sunt împotriva învăţăturilor Noului Testament, că mulţi, care sunt sub influenţa Criticii ((543)) Radicale, sunt împotriva unei mari părţi din Vechiul Testament şi din Noul Testament, că unii necredincioşi, sceptici, budişti, teosofi etc., sunt împotriva Bibliei în întregime, în timp ce alţii nu sunt de acord cu traducerea comună – şi având în vedere faptul că toate aceste clase sunt taxate pentru sprijinirea şcolilor şi li se cere să se folosească de ele – ar fi atât just cât şi înţelept să se omită pregătirea religioasă în şcoli şi să se ignore că Biblia este o carte religioasă, impunând-o, dacă acest lucru se va face cumva, numai ca o istorie veche, mai degrabă decât să se aducă ofensă atâtora care nu sunt de acord cu noi.
Având în vedere reverenţa noastră recunoscută faţă de Biblie drept Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, această sugestie ar putea să pară ciudată pentru unii, dar noi credem că este calea cuvenită, în armonie cu Regula de Aur. Este adevărat, poate suntem în aşa minoritate încât influenţa noastră, dacă am dori s-o exercităm, ar fi fără putere, şi Noile Creaturi n-ar trebui să considere că este de datoria lor să devină susţinătorii acesteia, după cum nu sunt nici ai altor reforme morale. Toate Noile Creaturi au o misiune mai înaltă, mai importantă în legătură cu dezvoltarea Noii Creaţii şi ca atare în prezent pot lăsa astfel de reforme morale în mâinile lumii, până când va veni Împărăţia. Cu toate acestea, este cu totul cuvenit să avem spiritul chibzuinţei şi acordul cel mai deplin cu justiţia, chiar dacă niciodată nu se va ivi o ocazie potrivită de a ne exprima sentimentele asupra acestui subiect.
În orice caz, desigur că şase ore pe zi, cinci zile pe săptămână şi mai puţin de şase ani din viaţă, este destul de puţin timp care să se dedice numeroaselor lecţii în privinţa lucrurilor nereligioase cu care sunt aglomeraţi copiii din zilele noastre. Această repartizare a timpului pentru studiul subiectelor nereligioase lasă pentru părinţi şi pentru îndrumătorii lor spirituali aleşi, timp din belşug pentru împărtăşirea felului de instruire religioasă care ar părea cea mai bună pentru ei. Din o sută şaizeci şi opt de ore pe săptămână, studiul subiectelor nereligioase necesită desigur toate cele treizeci de ore dedicate acestuia – în special având ((544)) în vedere faptul că timpurile tensionate în care trăim împiedică adeseori pe copil să facă mai mult de trei ani de astfel de pregătire.
Influenţa şcolilor duminicale
Şcoala duminicală a devenit o mare instituţie în toată creştinătatea. Dacă este privită ca un club social pentru copii, care-i adună o dată pe săptămână şi le îndreaptă mintea de la canalele obişnuite ale zilelor din săptămână într-o direcţie socială şi religioasă generală, s-ar putea estima că şcoala duminicală a realizat considerabil în lume – în special pentru clasele de jos ale societăţii. În ceea ce priveşte efectul şcolilor duminicale asupra copiilor credincioşilor, noi îl privim ca dăunător. Suntem însă conştienţi că astfel de sentiment va fi considerat extrem până când motivele noastre vor fi pe deplin apreciate. Acestea sunt următoarele:
1) Şcolile duminicale au fost dăunătoare părinţilor creştini, prin aceea că i-a făcut să se considere eliberaţi de responsabilitatea părintească pusă asupra lor de către Domnul. Învăţătorul de la şcoala duminicală este adesea cu totul incapabil de asemenea responsabilitate, adesea un începător în privinţa copiilor şi a educaţiei lor cuvenite – arareori unul care declară consacrare deplină şi concepere a Spiritului sfânt. Unui astfel de învăţător i se dă locul părintelui în privinţa celei mai importante dintre toate datoriile părinteşti. Pierderea avută de părinţii creştini prin acest aranjament este aproape incalculabilă. Este un principiu recunoscut în lucrurile spirituale, că acela care udă pe alţii se udă pe sine. Şi astfel părintele care-i instruieşte şi-i îndrumă cu străduinţă pe copiii săi în chestiuni morale şi spirituale, nu numai că le acordă o binecuvântare, ci şi primeşte el însuşi o mare binecuvântare în legătură cu serviciul. Această binecuvântare le lipseşte părinţilor creştini de astăzi, din cauză că fără să-şi dea seama s-au depărtat de aranjamentul divin.
2) Şcoala duminicală este un dezavantaj clar pentru copiii părinţilor creştini, fiindcă nu primesc de la învăţătorii şcolii ((545)) duminicale felul de instruire pe care părintele inteligent şi conştiincios ar putea şi ar trebui să le-o dea.
3) Aranjamentul şcolii duminicale reacţionează în dezavantajul atât al părintelui cât şi al copilului încă dintr-un punct de vedere: îi face pe copii să-şi piardă respectul faţă de părinţi şi cultivă astfel o lipsă de demnitate părintească pe de o parte, şi o lipsă de respect filial pe de altă parte. Fără îndoială că lucrul acesta are mult de-a face cu starea actuală a aşa-zisei „lumi creştine” în chestiunea neascultării de părinţi, a nesupunerii în familie etc. Caracteristicile religioase ale minţii umane sunt localizate la cel mai înalt nivel al creierului şi ar trebui să fie dominante când sunt active şi cuvenit dezvoltate. Venerarea este una dintre acestea şi are nevoie de îndrumare. Dacă copilul vede că părintele venerează pe Dumnezeu şi Cuvântul Său şi este instruit din această sursă, el are în faţa sa o lecţie obiectivă care să-i fie valoroasă toată viaţa, la rândul ei trecând şi la copiii săi; dar dacă el vede că venerarea părinţilor s-a întors de la Dumnezeu şi de la Cuvântul Său şi s-a îndreptat spre o clasă clericală, ca să primească presupusul mesaj divin prin ei, fără exercitarea raţiunii sau fără studiul Cuvântului lui Dumnezeu, influenţa asupra copilului este aceea de superstiţie şi de subordonare la preoţime – o stare nesănătoasă în privinţa dezvoltării spirituale.
Dacă pe lângă aceasta copilul este trimis la un învăţător în şcoala duminicală să primească învăţătură despre Biblie, lecţia pentru mintea copilului este că părintele este incapabil să-i dea această învăţătură şi că, după cum părintele este instruit de un cleric, se presupune că de un rang înalt dacă nu de un fel diferit, la fel copilul va privi pe învăţătorul său de la şcoala duminicală dintr-un punct de vedere cumva asemănător. Tot efectul va fi să lipsească pe părinte de stima şi respectul copilului.
Dimpotrivă, copilul care a fost învăţat cum se cuvine din punct de vedere scriptural, că Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Său şi a aranjat ca unii dintre copiii Săi să-i ajute pe alţii în expunerea şi înţelegerea Cuvântului, iar părintele ((546)) este unul dintre cei instruiţi şi un preot al lui Dumnezeu deplin autorizat în familia sa pentru a învăţa – învăţătorul prevăzut al familiei sale – acel copil fără să-şi dea seama îi va ataşa părintelui un respect religios, aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Şi astfel aranjamentul divin va da acelui părinte o măsură mai mare de influenţă sănătoasă asupra copilului său toată viaţa. Mai mult, după ce părintele a insuflat lecţii scripturale, după ce a arătat din Cuvântul lui Dumnezeu standardele divine de viaţă, de caracter, de gând, cuvânt şi faptă, precum şi Regula de Aur a vieţii – un astfel de părinte va fi el însuşi mult întărit în practicarea învăţăturilor Cuvântului. El se va simţi obligat să exemplifice propriile învăţături şi-şi va da seama că până şi mintea copiilor poate aplica aceste reguli religioase la afacerile vieţii zilnice.
Un astfel de părinte va constata că el însuşi caută să trăiască tot mai aproape de standardul pe care îl proclamă ca fiind cel divin; iar în cazul unui eşec în vreun grad apreciabil va primi o binecuvântare din mărturisirea eşecului în faţa celor care-i cunosc eşecul, chiar dacă aceştia ar fi propriii săi copii. Astfel toţi – părinţi şi copii – vor învăţa tot mai mult să aprecieze standardul divin şi să caute la Domnul îndurare şi iertare; şi astfel chiar şi greşelile ocazionale ale părintelui ar putea deveni pentru copil lecţii permanente, de umilinţă, căinţă şi supunere la legea divină.
4) Evident că mulţi fac o greşeală la fel de mare în privinţa funcţionării cuvenite a şcolii duminicale ca şi în privinţa gândirii lor că Domnul şi apostolii au greşit nestabilind Biserica în starea ei sectară actuală – imaginându-şi că prin împărţirea Bisericii lui Cristos ei au îndeplinit o lucrare înţeleaptă; că mai mari rezultate se obţin prin denominaţionalism şi divizări după crezuri, decât cum s-ar fi obţinut dacă s-ar fi urmat cu stricteţe planul Domnului, adică, „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez”, o singură Biserică.
Şcoala duminicală, aşa cum a început, a fost destul de potrivită. A început ca „o şcoală fără pretenţii” în Gloucester, ((547)) Anglia, în 1781 d. Cr. Un creştin, Robert Raikes, editor la Gloucester Journal, a angajat patru femei creştine să-i înveţe pe copiii între zece şi paisprezece ani cititul, scrisul, cusutul etc., în fiecare duminică de la ora 10 la 12, iar duminica după-masă să-i înveţe catehismul şi să-i ducă la biserică. De la acel început mic s-a dezvoltat lucrarea mare a şcolii duminicale din prezent. Planul a fost evident bun şi n-a fost deloc în dezacord cu instituirile Domnului şi ale apostolilor. A ajuns să fie în dezarmonie cu acestea numai când a luat locul părintelui creştin ca educator al copiilor săi.
Sfatul nostru către fiecare membru al Noii Creaţii este că, oricare ar fi greşelile trecutului în privinţa neglijării responsabilităţilor părinţilor, ca învăţători religioşi ai propriilor copii, ei ar trebui să recunoască şi să împlinească imediat aceste datorii – împrejurările etc. diferind cu vârsta copiilor şi cu gradul de nesupunere şi de lipsă de respect faţă de părinţi cu care aceştia deja s-au obişnuit, care trebuie să fie dezrădăcinate blând, treptat, iubitor, ţinând cont că greşeala a fost în mare măsură a părintelui, prin neglijarea responsabilităţii fixate divin. Nici noi nici alţii nu suntem mai înţelepţi decât Dumnezeu, şi nici noi nici alţii nu trebuie să îndrăznim a îmbunătăţi principiile generale aşezate de Capul Bisericii şi de cei doisprezece pe care El i-a numit ca să ne fie învăţători şi îndrumători. Ca atare, noi nu trebuie să avem reverenţă faţă de instituţiile oamenilor sau să le perpetuăm, oricât de înrădăcinate ar fi devenit ele şi oricât de mari şi impozante ar fi aparenţa şi pretenţiile lor. Toate trebuie să fie judecate după singurul standard – Cuvântul divin. Dacă ele nu sunt conform Cuvântului Domnului, este fiindcă „zorile nu sunt pentru ele” – nu sunt de la Dumnezeu. Isa. 8:20 (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green – n. e.).
Încrederea copiilor
Dacă încrederea copilului în părinte îşi are rădăcinile în recunoaşterea faptului că părintele este un membru al Preoţimii Împărăteşti, un copil al lui Dumnezeu, şi că ((548)) părintele are părtăşie cu Dumnezeu prin rugăciune şi este instruit de Dumnezeu prin Cuvântul Său – slujitorii fiind doar ajutoare în înţelegerea Cuvântului etc. – şi dacă, pe lângă aceasta, spiritul iubirii şi diferitele lui daruri, de smerenie, răbdare, amabilitate, pătrund casa şi curg prin diferitele ei canale, şi dacă părinţii caută şi exercită înţelepciunea care vine de sus, curată, paşnică, plină de îndurare, copilul îşi va pune încrederea în părintele acela în privinţa tuturor afacerilor vieţii. Atunci întrebările multe care în mod natural se prezintă minţii în proces de deschidere – religioase, morale, de viaţă generală, sociale şi fizice – vor fi prezentate în mod foarte natural unui astfel de părinte.
Astfel de întrebări trebuie aşteptate şi încurajate, şi trebuie să li se dea răspunsuri înţelepte şi respectuoase, potrivit vârstei copilului. Întrebările confidenţiale nu trebuie tratate niciodată cu uşurinţă şi nici confidenţele nu trebuie dezvăluite. Mulţi părinţi pierd pe viitor încrederea copilului prin tratarea cu uşurinţă a sentimentelor sau secretelor lui. Nu vrem să spunem că trebuie să se dea răspuns complet la toate întrebările (indiferent de vârstă); un răspuns parţial poate fi uneori cel mai înţelept, cu sugestia că mai târziu se va da o explicaţie completă asupra subiectului – poate fixându-se o anumită dată – ca de exemplu: „Îţi voi explica deplin subiectul când vei avea treisprezece ani dacă mintea şi caracterul tău vor părea atunci că sunt suficient de dezvoltate ca acest lucru să fie potrivit. Vei putea veni la mine cu întrebarea atunci, şi între timp poţi să ţi-o scoţi complet din minte”.
Pentru copilul educat corect această metodă va suna rezonabil, şi în orice caz el ar trebui să înţeleagă că cuvântul părintelui este hotărât, că nu i l-a dat fără o matură consideraţie, şi odată dat, acesta trebuie să rămână până când mai multă informare asupra subiectului va schimba judecata părintelui. O respectare cuvenită a cuvintelor Domnului, „da al vostru să fie da, iar nu al vostru să fie nu”, pe mulţi părinţi i-ar scuti de multe necazuri şi ar promova mult pacea generală şi ordinea casei. Copilul trebuie să ((549)) înveţe ascultare din cea mai fragedă copilărie, şi aceasta fără repetarea ordinului. Dar aceasta implică la rândul ei recunoaşterea din partea părintelui a responsabilităţilor sale şi o dorinţă de a satisface toate cererile rezonabile ale copiilor săi, în măsura în care vor permite împrejurările. Iubirea, înţelepciunea şi dreptatea trebuie să se combine în părinte pentru a face ca puterea şi autoritatea sa să fie valoroase pentru casă şi pentru toţi membrii ei.
Puterea sugestiei în educarea copilului
Puţini recunosc importanţa voinţei umane în privinţa sănătăţii şi bolii, a bucuriei şi durerii, a ascultării şi neascultării, a facerii binelui şi a facerii răului – de fapt în privinţa fiecărei fapte, cuvânt şi gând din viaţă. Iar voinţa copilului este în mod special susceptibilă la impresii şi sugestii, în timp ce mintea lui se deschide pentru afacerile vieţii şi temeliile caracterului său se stabilesc. Sugestia şi impresia mintală sunt legate de clarviziune, de hipnotism şi de influenţa subtilă exercitată de adepţii Ştiinţei Creştine – dar noi susţinem doar acele sugestii care sunt adevărate, de ajutor, întăritoare pentru voinţa copilului şi în armonie deplină cu Cuvântul divin, şi nu mai mult.
Biblia este plină de sugestii – toată propovăduirea cuvenită este de natura sugestiei – că gândurile şi faptele egoiste şi păcătoase atrag lipsa favorii divine şi reacţionează spre dezavantajul nostru, dar că gândurile, cuvintele şi faptele iubitoare produc roade binecuvântate pentru alţii şi pentru noi, atât pentru viitor cât şi pentru prezent. Să notăm cum apostolul, după ce arată că rezultatele păcătuirii cu voia sunt Moartea a Doua, se întoarce şi spune sugestiv, şi de aceea de ajutor pentru mulţi: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru păstrarea sufletului” (Evr. 10:39). Sugestiile Ştiinţei Creştine sunt, dimpotrivă, false: „Nu există păcat, boală, durere, moarte”; ca atare nu există nici răscumpărare, nici Mântuitor, nici restabilire. Există o mare diferenţă între asemenea sugestii false şi sugestiile cuvenite pe care le prezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi mesagerii lui Dumnezeu, ((550)) adică, sugestia Adevărului – a iubirii lui Dumnezeu şi a pregătirii îndurătoare în Cristos pentru recuperarea deplină a tuturor celor care de bună voie I se supun Lui.
În aplicarea acestei legi a sugestiei bune şi adevărate la copilul său stă secretul succesului părintelui*. Unii părinţi aplică principiul în mod continuu fără să fie conştienţi de aceasta şi obţin succese ca părinţi. De exemplu, mama care salută copilul în fiecare dimineaţă cu faţa şi cu vocea veselă îi dă copilului ei o sugestie fericită, bună pentru el atât mintal cât şi fizic. În timp ce-l îmbracă, mica ei discuţie despre păsărelele drăguţe şi despre soarele mare care priveşte pe fereastră strigând pe toţi să se scoale şi să fie buni, fericiţi, să înveţe mai multe lecţii despre Dumnezeu şi să fie de ajutor unii pentru alţii, sunt în continuare sugestii folositoare, în timp ce o plângere despre „încă o zi care ne frige”, ar fi o sugestie de fierbinţeală, disconfort şi nemulţumire, dând naştere la nefericire.
*Patronii, managerii, directorii instituţiilor penale şi reformatoare – de fapt fiecare – pot aplica cu folos acest principiu al sugestiei bune, adevărate, nobile şi oneste la cei care sunt sub influenţa lor, precum şi în mintea lor proprie. De fapt, mulţi dintre cei care au reuşit cel mai bine în viaţă îl practică deja, dar fără să ştie. Ce altceva sunt speranţa şi ambiţia lăudabilă decât sugestii mintale?
Dacă în loc de soare ar fi ploaie şi o privelişte sumbră, doar ar înrăutăţi situaţia dacă s-ar gândi la ziua respectivă cu supărare şi le-ar sugera altora gânduri sumbre. Zilele ploioase au binecuvântările lor pentru noi şi pentru alţii, iar mintea noastră ar trebui să le remarce şi să le transmită celor din jur prin sugestii. Mama trebuie să anticipe dezamăgirea copilului, atrăgându-i atenţia asupra ploii frumoase pe care a dat-o Dumnezeu pentru a le da florilor, copacilor şi ierbii să bea şi să facă o baie pentru împrospătare, ca ei să poată fi strălucitori şi veseli pentru noi şi să-şi dea rodul; El le-a dat şi vitelor să bea şi nouă să bem, să ne scăldăm şi să fim curaţi şi fericiţi, şi să-L lăudăm, să-L iubim şi să-L servim. Este posibil să se mai introducă o sugestie folositoare, anume, că aceasta va fi o ocazie potrivită de a purta pelerină de ploaie şi cizme groase, şi cât de mulţumitori ar trebui să fim că le avem pe acestea şi o casă ((551)) care ne scuteşte de ploaie, şi o şcoală. Sau se poate face sugestia că, „Băieţelul şi fetiţa mea trebuie să fie foarte atenţi să evite noroiul şi bălţile, aşa încât să arate totdeauna ordonaţi şi curaţi, şi să nu lase urme de noroi în şcoală sau în casă. Porcilor le place noroiul şi nu le pasă de nimic, de aceea trebuie ţinuţi în cocină, dar nouă ne-a dat Dumnezeu raţiune şi putere ca să apreciem frumosul şi curăţenia. De aceea, a copia lipsa de curăţenie etc. a porcilor şi a animalelor inferioare înseamnă a ne dezonora pe noi şi pe Creatorul nostru, şi tinde spre degradare. Este un lucru onorabil când cineva se murdăreşte într-o ocupaţie folositoare şi necesară, dar nimeni să nu se murdărească mai mult decât este necesar şi nici să n-aibă odihnă şi linişte până când nu se curăţeşte”. Nu trebuie să subliniem ce folositoare s-ar dovedi aceste lecţii sugestive – nu numai pentru copil dar şi pentru părinte*. Nemulţumirea, una din relele grave ale zilelor noastre, ar găsi puţine lucruri care să-i stimuleze creşterea într-o familie în care toţi ar fi concentraţi în a-şi da sugestii optimiste pentru ei înşişi şi pentru alţii.
*Părintele, el sau ea, care astfel îşi salută copilaşul trebuie desigur să fi cultivat mai întâi sugestii fericite în propria inimă; şi acest lucru fiind adevărat, înseamnă că astfel de sugestii optimiste nu vor fi limitate la copii, ci vor curge la fel şi către soţie, soţ, vecini, angajaţi etc., şi până şi animalele vor fi binecuvântate prin aceasta. Este posibil ca bărbatul „natural” sau femeia naturală să practice aceasta într-o anumită măsură, dar desigur că numai în cei concepuţi de Spiritul sfânt al Adevărului se poate aştepta ca Iubirea lui Dumnezeu să aibă succes în cea mai înaltă măsură în această viaţă nouă, care începe chiar aici, sub domnia lui Satan, să răspândească binecuvântări ce în curând, sub Împărăţia lui Mesia, vor „binecuvânta toate familiile pământului.”
Aceeaşi metodă trebuie să fie adoptată şi în îndrumarea dietei copilului bolnav sau sănătos. Copilului să nu i se sugereze niciodată dureri sau suferinţe, fiindcă mintea, aproape sigur, se va fixa asupra acestora şi va tinde să agraveze orice slăbiciune sau durere, iar subiectul conversaţiei să nu fie durerile şi bolile – în special la masă, unde fiecare gând şi influenţă trebuie să fie vesele, sănătoase.
((552))
Sugestiile bune trebuie făcute devreme şi trebuie repetate des: „Se simte fericit băieţelul meu în această dimineaţă? Iubeşte el pe tata, pe mama, pe sora, pe fratele lui şi pe căţel? Da, aşa-i – m-am gândit eu că-i aşa! Este el gata pentru un mic dejun gustos? – ceva budincă bună de griş, cu zahăr, lapte, biscuiţi, pâine, unt şi gem? Trebuie însă să ne amintim să nu mâncăm astăzi castraveţi deloc – nici mere necoapte; acestea îi dau băieţelului dureri de stomac. În loc de acestea, avem altceva, în mod special bun pentru el. N-ar fi bine? Vom avea astăzi şi porumb fiert la masă, dar n-ar fi bun pentru micul nostru bărbat, aşa că atunci când i se va întinde farfuria el va zice: «Nu, mulţumesc!» El vrea să se simtă bine şi tare, aşa cum vrea Dumnezeu şi cum mama şi tata doresc să-l vadă. Aceasta va fi şi o lecţie bună de negare de sine, iar mamei şi tatălui le va plăcea să-şi vadă băieţelul (sau fetiţa) învăţând această lecţie importantă, atât de necesară adevăratei bărbăţii şi feminităţi. Dumnezeu vrea ca toţi creştinii să practice negarea de sine în privinţa păcatelor şi a orice I-ar stânjeni cauza în vreo măsură. Chiar şi oamenii din lume recunosc toţi că omul care-i rob poftelor sale este întristător de slab şi nu corespunde cu un bărbat sau cu o femeie. Acum tata şi mama vor urmări să vadă ce tare este puterea voinţei băieţelului lor şi suntem siguri că va reuşi vitejeşte. Ce mult apreciază Dumnezeu stăpânirea de sine este arătat prin declaraţia scripturală: „Cine este stăpân pe sine (voinţa sa) preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”. Prov. 16:32.
În chestiuni morale, lecţiile sugestive sunt la fel de puternice pentru bine sau rău. Să facem rău, este un îndemn puternic spre facerea răului. Să facem bine, este un îndemn puternic spre facerea binelui. De aceea, ce este corect şi ce este greşit, ce este adevărat şi ce este fals, ce este nobil şi ce este josnic, să fie arătate în fiecare zi, în toate lucrurile – ce este adevărat, nobil şi corect fiind arătate în adevărata lor grandoare, ca fiind aprobate nu numai de Domnul şi Creatorul nostru, dar şi de cei mai nobili şi mai buni bărbaţi şi femei, singurii pe care trebuie să-i imităm. Mintea copilului, învăţată astfel timpuriu ((553)) şi persistent să admire ce este nobil şi adevărat, îşi ridică un zid de apărare împotriva conduitei josnice şi ruşinoase în general. Dacă nu va fi niciodată sfinţit prin Adevăr, dacă nu va fi niciodată conceput de Spirit, el şi-a fixat adânc caracterul necesar pentru bărbatul şi femeia nobilă, şi dacă va fi sfinţit şi conceput de Spirit, el sau ea va avea posibilităţi mai mari de serviciu reuşit, atât în viaţa prezentă cât şi în viaţa viitoare.
În eventualitatea neascultării copilului şi prin urmare a nevoii de mustrare sau corectare, el să fie prevenit din punctul de vedere al simpatiei şi încrederii în intenţiile lui bune. „Ştiu că fetiţa mea pe care o iubesc atât de mult şi mă străduiesc continuu s-o fac fericită, precum şi s-o educ aşa cum ar aproba Domnul, n-a greşit cu voia. Sunt sigur că neascultarea a fost mai degrabă rezultatul urmării exemplului altora şi a neexercitării suficiente a voinţei să facă ceea ce i-a spus mama. Cred că de această dată te voi ierta şi nu te voi pedepsi deloc, decât că deseară nu te voi săruta când îţi voi spune noapte bună – numai pentru a ţi se fixa în minte situaţia, draga mea. Data viitoare vei încerca mai mult să-ţi exerciţi stăpânirea de sine şi să faci cum ţi-am spus – nu-i aşa, draga mea? Sunt sigură că vei încerca”. Data viitoare luaţi problema mai serios, dar niciodată nu puneţi sub semnul îndoielii dorinţele şi intenţiile bune ale copilului. „Îmi pare rău că micuţa mea fiică iarăşi n-a reuşit. Nu mă îndoiesc de bunele tale intenţii, draga mea, dar îmi pare rău să văd că nu-ţi exerciţi puterea de voinţă în această chestiune aşa cum sunt sigur că ai putea s-o faci şi aşa cum sper în mod serios că o vei face în viitor. Este necesar, copilul meu, să-mi fac datoria faţă de tine şi să te pedepsesc, deşi mi-ar plăcea cu mult mai mult să te laud. Am încredere că voi putea să mă bucur cu tine de biruinţa ta asupra acestei ispite. Această chestiune afectează mult mai multe lucruri decât este implicat în mod direct în neascultarea ta; afectează tot viitorul tău, căci, dacă nu înveţi să spui acum «nu» ispitei, nu vei reuşi nici în chestiuni de viaţă mai importante şi mai grele când acestea vor veni în viitor. Dar ((554)) sunt încrezător că iubirea, încrederea şi instrucţiunile mele vor produce totuşi roade. Şi nu uita, copilul meu, că înseşi înfrângerile noastre, cum este aceasta din cazul tău, pot deveni ajutoare pentru noi, dacă doar ne-am stabili mai ferm voinţa pentru ceea ce este corect. Noi învăţăm să fim în mod special atenţi la punctele în care prin experienţă găsim că suntem slabi. Să ne plecăm înaintea Domnului şi să-I cerem binecuvântarea, ca acest eşec să fie o lecţie folositoare, şi să-I cerem ajutorul ca să ne-o însuşim, ca purtarea ta să-I fie mai plăcută data viitoare când vei fi asaltată de ispite”.
Toate sugestiile trebuie să-L ia în considerare pe Domnul – „Frica (respectul) de Domnul este începutul înţelepciunii”. Ilustraţii cu texte din Scriptură în fiecare cameră din casă trebuie să le amintească părinţilor, copiilor şi prietenilor vizitatori că voia Domnului este singurul standard recunoscut, că Domnul cunoaşte toate faptele şi afacerile noastre, şi că Dumnezeu este „pentru noi”, cei nou-concepuţi ai Săi, şi pentru toţi câţi caută dreptatea în smerenie.
Copiii noştri în timpul de strâmtorare
Cei din Noua Creaţie care trăiesc acum, care recunosc faptul că suntem în timp de „seceriş”, că separarea „grâului” şi adunarea lui în „grânar” sunt în progres, iar timpul de strâmtorare va fi în curând peste lumea întreagă şi în special peste creştinătatea nominală, simt un interes adânc faţă de copiii lor şi o dorinţă de a face în mod cât se poate de înţelept aranjamente pentru ei în acel timp de strâmtorare. În vederea faptului pe care Scripturile îl scot în relief, că strâmtorarea se va întinde la toate clasele şi va cuprinde toate instituţiile din prezent, financiare, sociale, religioase, politice, n-ar fi raţional să aşteptăm ca copiii Noii Creaţii să fie scutiţi miraculos de aceste necazuri; nici să nu ne gândim să găsim un loc pe pământ unde să fie izolaţi în condiţii naturale. Când va veni timpul ca oamenii să-şi arunce aurul şi argintul pe străzi, iar ele nu vor putea să-i scape (Ezec. 7:19; Ţef. 1:18), aurul şi argintul, bancnotele şi acţiunile vor fi evident de mică valoare şi nu se ((555)) va reuşi să se procure prin ele nici protecţie, nici confort sau lux. Dacă ne îndreptăm atenţia apoi spre regiunile de la ţară, unde am putea presupune că se va putea obţine cel puţin harnă, avem sugestia Scripturilor că necazul din zilele acelea va afecta atât regiunile de la ţară cât şi oraşele: „Cei ce intrau şi ieşeau, n-aveau nici ei pace, din cauza vrăjmaşului, căci Eu dezbinam pe toţi oamenii unii împotriva altora”. Zah. 8:10.
Există doar o promisiune care pare să se menţină în acel timp de necaz, iar aceasta pare să fie generală, aplicabilă tuturor celor care sunt smeriţi şi care iubesc dreptatea. Această clasă ar trebui să includă pe toţi copiii maturi ai consacraţilor, care au fost învăţaţi corect în învăţătura Domnului, instruiţi corect din Cuvântul Lui. Promisiunea spune: „Căutaţi dreptatea! Căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului”. Ţef. 2:3.
Uneori părinţii creştini nu se simt dispuşi să-i părăsească pe cei dragi, chiar dacă sunt plini de încredere că ei înşişi vor fi cu Domnul imediat ce vor trece dincolo de văl – că vor fi schimbaţi şi se vor împărtăşi de puterile Primei Învieri, şi vor fi cu Domnul şi cu toţi cei sfinţi, împărtăşindu-I gloria. Mintea cea nouă este uneori împiedicată astfel şi se nelinişteşte în privinţa membrilor familiei lăsaţi în urmă – doritoare să continue cu ei pentru sfat, ajutor şi îndrumare. Aceştia ar trebui să-şi dea seama că după ce şi-au predat totul Domnului, Domnul acceptându-i pe ei a acceptat toate interesele cuvenite ce le aparţin; şi că ei pot să-şi încredinţeze cu înţelepciune grijii Sale iubitoare orice preocupare pământească. Pe măsură ce învaţă tot mai mult despre lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii divine, şi cum în cele din urmă beneficiile marii răscumpărări se vor extinde la fiecare membru al rasei lui Adam, ei vor câştiga mai mare credinţă şi încredere în Domnul în privinţa celor dragi ai lor. Pe lângă aceasta, unii ca aceştia să nu uite că ei înşişi, de cealaltă parte a vălului, vor avea totuşi o posibilitate la fel de bună ca acum să vegheze asupra intereselor celor iubiţi ai lor şi o posibilitate mult mai bună decât au acum să-şi exercite grija protectoare asupra lor ((556)) – o îndrumare providenţială a afacerilor lor sub înţelepciunea divină, cu care vor fi atunci de acord în mod absolut.
Care este atunci cea mai bună pregătire pe care trebuie s-o facă Noua Creaţie pentru copiii lor după trup? Răspunsul este că pregătirea cea mai bună constă în creşterea lor cuvenită. Aceasta, după cum s-a arătat deja, ar include o educaţie rezonabilă în activităţile comune şi o pregătire şi instruire specială în chestiuni referitoare la Dumnezeu – respectul faţă de El şi de Cuvântul Lui, credinţă în făgăduinţele Lui şi în cultivarea acelor caracteristici arătate în Scripturi a fi voinţa divină, Regula de Aur. Astfel de copii, chiar dacă rămân fără nici un ban în privinţa bogăţiei pământeşti, sunt bogaţi, fiindcă au în inimă, în minte şi în caracterul format un fel de bogăţii pe care nici molia, nici rugina, nici anarhia şi nici alte lucruri din lume nu le pot lua de la ei. După cum exprimă apostolul, ei vor fi bogaţi pentru Dumnezeu, şi după cum iarăşi spune: „Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig”, mari bogăţii. Străduindu-se cu seriozitate prin harul lui Dumnezeu să-şi înzestreze astfel în mod potrivit copiii şi să-i pregătească pentru orice situaţie de urgenţă – atât pentru viaţa de acum cât şi pentru cea care vine – Noile Creaturi se pot simţi relativ uşurate de orice grijă în privinţa intereselor pământeşti, ţinând minte că acelaşi Domn care S-a îngrijit de lucrurile necesare şi folositoare în trecut, este în stare şi vrea să-Şi continue supravegherea şi pregătirea, adaptate la toate împrejurările şi condiţiile din acel timp ca şi din acest timp – pentru cei care-L iubesc şi se încred în El.
Distracţiile cuvenite
Veselia şi umorul sunt elemente ale naturii noastre umane, prea adesea cultivate peste măsură de mult faţă de caracteristicile mai serioase şi mai folositoare. Pruncii sunt răsfăţaţi prin aceea că sunt întreţinuţi în continuă distracţie până când li se distruge mulţumirea şi plâng după distracţie. Acest gând la distracţie se continuă şi în timpul copilăriei, când copilul ar trebui să se distreze singur cercetând lucrurile vieţii şi cerând explicaţii de la părinţi sau căutându-le în cărţi. Având dorinţa de a se distra, cultivată în acest fel, la timpul cuvenit ((557)) vor tânji după teatru şi după absurdităţile clovnilor. Membrii Noii Creaţii ar trebui să-şi educe urmaşii de la început până la sfârşit pe linii opuse – să fie actori în marea dramă a vieţii, să nu aprobe imitaţia şi să caute să joace astfel de acte mari de folosinţă şi bunăvoinţă pe scena lumii cum le-ar permite talentele şi oportunităţile.
Căsătoria copiilor noilor creaturi
Am văzut deja sfatul apostolului către Noile Creaturi, că acei care se căsătoresc fac bine, dar acei care nu se căsătoresc fac mai bine. Acest sfat însă nu se aplică la copiii lor neconsacraţi. În legătură cu aceştia din urmă apostolul scrie: „Vreau (vă sfătuiesc) deci ca cele tinere (din adunare dar nu din Biserică – care cred, nu care sunt consacrate sau sfinţite) să se mărite şi să aibă copii, să fie gospodine la casa lor, să nu dea potrivnicului nici un prilej de învinuire”. 1 Tim. 5:14.
Credem că mulţi din Noua Creaţie greşesc grav în acest subiect, chiar dacă nu intenţionat. Ei îşi dau seama cu totul corect că în majoritatea cazurilor căsătoria aduce nu numai responsabilităţi crescute, ci şi dezamăgiri amare, tristeţi şi supărări. Dar, dacă fiii sau fiicele au ajuns la vârsta când se pot căsători şi nu şi-au dat inima în căsătorie Domnului, nu vor fi nici pregătiţi să vadă înţelepciunea urmării sfatului apostolului – dat numai Noii Creaţii – că este mai bine să se căsătorească „decât să ardă” de dorinţe necontrolate.
Să nu uităm că Dumnezeu a prevăzut căsătoria pentru bărbatul natural şi pentru femeia naturală – Adam şi Eva – înainte de a intra păcatul în lume, şi că deşi se poate abuza de relaţia de căsătorie cum se poate abuza de oricare alt lucru cuvenit, şi deşi în general se abuzează îngrozitor de ea, totuşi, nu căsătoria este de vină, ci faptul că se face abuz de ea. „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi (căsătoria) patul să fie neîntinat, căci Dumnezeu va judeca pe desfrânaţi şi pe adulteri”. Evr. 13:4.
Nu este decât natural ca copiii mari să nu vrea să accepte sfatul chiar şi a celor mai buni părinţi în acest subiect – tot cursul naturii este în direcţie opusă; şi mai mult, ei au exemplul părinţilor lor. Dacă, neglijând sfatul Domnului de ((558)) a se preda Lui, ei decid să înveţe lecţia vieţii prin experienţă mai degrabă decât prin poruncă, cu cât vor începe mai repede cu atât va fi mai bine. Multe din lecţiile vieţii pot fi învăţate cel mai bine prin experienţe conjugale; şi în acest scop este preferabil ca noii-căsătoriţi să fie lăsaţi cât se poate de mult pe seama propriilor resurse – adică, să fie încurajaţi să-şi înceapă căminul lor separat etc. Ei vor învăţa cu atât mai repede să aprecieze independenţa, tăria, răbdarea, îngăduinţa reciprocă şi cooperarea.
Având în vedere „strâmtorarea de acum”, cum o numeşte apostolul (1 Cor. 7:26), noi am favoriza ceea ce se consideră a fi o căsătorie timpurie. Noi am considera că vârsta de douăzeci şi unu de ani pentru bărbat şi optsprezece ani pentru femeie ar fi preferabile în unele privinţe vârstelor mai coapte, înainte ca obiceiurile în gândire şi în purtare să se fixeze prea tare. Cuplul căsătorit trebuie să se acomodeze unul altuia; prin urmare, este de dorit acomodarea sentimentelor – în special din partea femeii, care ar trebui să accepte ca partener numai pe unul pe care l-ar putea respecta şi pentru care ar avea consideraţie şi, cât ar permite principiile recunoscute, unul căruia i-ar plăcea să i se supună. Pe lângă aceasta, elasticitatea mai mare a construcţiei fizice a tinerei mame va fi spre avantajul ei în suportarea părţii ei specifice din blestem (Gen. 3:16). Să nu uităm nici experienţele valoroase care rezultă pentru fiecare părinte bun în încercarea de a se îngriji de copiii săi şi a-i educa. Aceste lecţii îi pot atrage spre Tatăl Ceresc mai repede decât oricare altele, şi acesta este lucrul pe care Noua Creaţie trebuie să-l dorească mai presus de toate celelalte pentru urmaşii lor.
Părinţii înţelepţi nu vor încerca să-i frustreze pe copiii lor de dorinţa naturală de a se căsători, ci, cooperând înţelept, se vor strădui cu înţelepciunea lor să-i ajute să formeze o pereche potrivită. Este puţin probabil că acei educaţi cum se cuvine vor ignora sfatul părintelui iubitor şi atent, în cea mai importantă tranzacţie a vieţii naturale. Totuşi, în astfel de moment, părintele indulgent să nu uite că ((559)) mariajul trebuie să fie pe acelaşi plan – necredincios cu necredincios – îndreptăţit cu îndreptăţit, sfinţit cu sfinţit – după cum s-a prezentat deja. Cu alte cuvinte, dacă fiii sau fiicele lor sunt neconsacraţi, ei să nu se străduiască să-i căsătorească cu unul din Noua Creaţie, care ar trebui să se căsătorească „numai în Domnul”, ci să recunoască faptul că o astfel de unire de naturi diferite ar fi probabil dezavantajoasă pentru amândoi, şi în orice caz este contrară sfatului divin, ca poporul Său să se căsătorească „numai în Domnul”.
Administrarea sănătăţii copiilor noştri
Părinţii vor face bine să nu uite că aşa cum corpul curat ajută copiilor să aibă o minte curată, tot aşa corpul sănătos este un ajutor valoros pentru o minte sănătoasă. Fiecare Creatură Nouă, cu „spiritul chibzuinţei” pe care-l are, trebuie să fie în măsură suficientă un filosof pentru a-şi ajuta odrasla să obţină şi să păstreze sănătatea fizică în măsura în care-i permite constituţia sa. Aerul curat, apa curată, hrana curată şi exerciţiul curat, mintal şi fizic, stau la temelia celei mai bune utilizări a ceea ce am primit de la părinţii noştri şi a ceea ce le-am transmis copiilor.
Fiecare părinte ar trebui să ştie că aerul ceţos nu este „aer curat” şi, pe cât permite ventilaţia rezonabilă, să fie expulzat din plămâni; că aerisirea casei trebuie să includă cât se poate de mult soare şi că acei care au o constituţie delicată nu trebuie să iasă dimineţa devreme şi seara târziu în atmosfera umedă. Să respecte curăţenia tuturor vaselor etc. legate de rezerva de apă şi să îndemne la grijă minuţioasă. Să vadă ca fiecare copil să aibă de făcut o anumită muncă pe măsura puterii şi anilor săi, şi s-o facă bine şi cu grijă, iar munca să fie parţial fizică, parţial mintală. Caracterul cititului şi studiului, precum şi acela al muncii fizice, să fie controlate atent şi să fie schimbate din când în când – pentru dezvoltarea cuvenită a minţii şi corpului, ca pregătire pentru diferitele datorii ale vieţii. Copilul trebuie să-şi dea seama de interesul părintelui faţă ((560)) de el şi să ştie că acesta este îndemnat de iubire pentru binele său viitor şi este din obligaţie divină.
Normele de alimentaţie sunt foarte greşit înţelese şi aceasta fără îndoială este cauza multor îmbolnăviri – mintale şi fizice. Fiecare părinte trebuie să ştie că alimentele pot fi împărţite în trei clase:
1) Alimentele cu conţinut bogat în azot, care construiesc carnea, muşchii, tendoanele. Dintre acestea sunt: carnea, peştele, pasărea, ouăle, mazărea, fasolea. Din astfel de alimente se estimează că raţia zilnică pentru un om mediu cu ocupaţie medie este de 150 gr. – pentru copii raţia este proporţional mai mică. Valoarea acestor alimente scade prin prea multă gătire.
2) Alimentele compuse în mare parte din amidon şi zahăr, care furnizează energia nervoasă – vigoare, activitate, energie, căldură. Dintre acestea sunt: grâul, cartofii, porumbul, ovăzul, orezul şi diferitele produse din acestea, pâinea, biscuiţii, budincile etc. Acestea trebuie să fie proaspăt gătite şi bine pregătite pentru a fi nutritive şi uşor de asimilat – iar aceasta în măsura slăbiciunii naturale a digestiei. În zilele noastre cu maşinării şi călătorii uşoare consumul energiei nervoase este mult mai mare decât al fibrei musculare, de aceea hrana de felul acesta ar trebui consumată în cantităţi mai mari decât cea descrisă întâi. Raţia pentru un om mediu ar fi 560 gr. pe zi – copiii în creştere având nevoie de ceva mai mult decât o cantitate proporţională, datorită activităţii intense a minţii şi a corpului lor.
3) Alimentele, fructe şi zarzavaturi, care, fiind compuse mai ales din apă, sunt bogate în săruri minerale, au o valoare mare. Sărurile lor de calciu şi potasiu etc., nu numai că ajută la formarea oaselor şi ca hrană şi reglare nervoasă, dar elementele lor fibro-apoase (ca în varză, napi etc.), care nu contribuie la hrănire, ajută la curăţarea şi purificarea intestinelor prevenind astfel stagnarea în organism a alimentelor mai concentrate, mai bogate. Unele dintre acestea, cum sunt dovlecelul, sfecla, merele dulci etc., au şi valoare nutritivă în măsura în care sunt dulci. Iar altele foarte acide acţionează ca fluidifianţi şi purificatori ai sângelui. Dintre acestea sunt: strugurii, merele ((561)) acre, lămâile, portocalele etc. Lichide sub o formă oarecare – lapte, supe, fructe şi zarzavaturi apoase, sau apa simplă, un om mediu trebuie să consume cel puţin 2,5 l pe zi – copiii proporţional. Hrana conţine destul lichid pentru masă. Apa să se bea la o oră sau mai mult după masă. Aceste cifre arată că cei mai mulţi oameni consumă mult prea puţină apă şi vegetale.
Trebuie amintit mai departe că multe din cele menţionate ca alimente conţinând amidon (grâu, porumb, ovăz etc.) conţin şi azot – deci acolo unde este necesar din motive economice sau pentru orice alt motiv, se poate aranja o dietă vegetariană la un preţ foarte mic, hrănind bine familia, în privinţa creierului, muşchilor şi vigorii.
O lipsă a echilibrării acestor alimente (în special din grupa a doua, cea mai importantă) duce la îmbolnăviri – fie că abuzul de acestea va face ca sângele să devină prea bogat şi gros, cauzând coşuri şi furunculi, sau depozite negre pe limbă, dureri de cap şi gută, favorizând răceala, cu o senzaţie de cap înfundat, fie că un deficit de hrănire în satisfacerea cerinţelor naturale cauzează slăbiciune, nervozitate, depozite albe pe limbă, şi aceasta favorizând răceala. Copiii trebuie învăţaţi să-şi observe simptomele şi să mănânce corespunzător – pentru a combate boala la începutul ei, sau de preferinţă s-o preîntâmpine prin moderaţie şi judecată bună la masă. Dar nu toţi au judecată la fel de chibzuită în astfel de lucruri; ca atare, cu atât mai mult părinţii, care prin harul lui Dumnezeu au „spiritul chibzuinţei”, ar trebui să regleze, să proporţioneze şi să alterneze rezerva de hrană la masă, încât cei care mănâncă din ea să nu prea aibă trebuinţă de grijă specială sau selecţionare – varietatea să fie mai degrabă prin rotaţie decât prin multe feluri în acelaşi timp.
Noi nu susţinem o „manie”, nici nu căutăm să abatem mintea Noii Creaţii de la hrana spirituală şi să le-o fixăm asupra sănătăţii fizice şi asupra a ceea ce să mâncăm, ce să bem etc. . . . lucruri pe care le caută neamurile. Nu; noi căutăm mai ales cele spirituale. Dar, deoarece mintea şi conversaţia noastră au de-a face în special cu cele spirituale, este de datoria noastră să folosim cea mai sănătoasă judecată ((562)) pe care o avem în grija faţă de copiii noştri încredinţaţi nouă de providenţa lui Dumnezeu.
Un cuvânt în încheierea acestui subiect al dietei. Caii şi vitele mănâncă se pare fără un control mintal – bune sau rele – şi unii dintre membrii abrutizaţi ai familiei umane fac la fel, dar aceştia sunt puţini. Prin urmare, la fiecare masă se va nimeri să fie ceva ce să stârnească fie sentimente plăcute fie neplăcute – iubire, bucurie, pace, speranţă etc., sau mânie, răutate, ură, ceartă etc. Se recunoaşte acum că dispoziţia are influenţă puternică asupra digestiei. Printr-o alchimie neclar înţeleasă, agitaţia unei dispoziţii mânioase şi răutăcioase afectează nervii aşa încât intervine în digestie, în timp ce influenţele vesele şi optimiste acţionează în manieră inversă. Creatura Nouă poate să-şi păstreze „pacea lui Dumnezeu” în interior sub multiple împrejurări nefavorabile, dar alţii nu pot; ca atare, dacă este capul responsabil al familiei, el are datoria să caute pacea casei prin păstrarea conversaţiei la masă pe cât posibil asupra unor subiecte plăcute şi folositoare, dacă nu religioase.
Când încredinţăm Domnului interesele sănătăţii noastre şi ale copiilor noştri, trebuie să fim siguri că folosim cât putem de înţelept binecuvântările şi privilegiile acordate nouă deja. Atunci, şi numai atunci, ne putem însuşi pentru mângâierea noastră asigurarea că toate lucrurile lucrează spre binele nostru.
