OLOGUL DIN LISTRA

Fapte 14:8-20

Istoria se repetă — Sf. Pavel şi Barnaba persecutaţi — Calomniaţi şi maltrataţi de pretinşii conducători religioşi — Un miracol remarcabil — Onestitatea răsplătită cu pietre — Spre casă — Vizitarea cetăţilor unde fuseseră persecutaţi — Strâmtorarea necesară pentru desăvârşirea sfinţilor.

„El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui care nu mai este în stare de nimic.” Isaia 40:29.

W. T. 1 mai 1916 (pag. 134-136)

Părăsind Antiohia Pisidiei, Sf. Pavel şi Barnaba au mers la Iconia, cam la 160 km depărtare. Acolo de asemenea au propovăduit Cuvântul cu credincioşie; şi acolo de asemenea s-a ridicat opoziţie şi au fost ameninţaţi cu persecuţii. Relatarea spune: „Cei dintre neamuri şi iudeii, împreună cu mai-marii lor, s-au ridicat ca să-i batjocorească şi să-i ucidă cu pietre. Aflând de lucrul acesta, ei au fugit în . . . Listra”. Ei n-au permis ca frica să-i împiedice de a propovădui Evanghelia cu curaj şi nici nu s-au temut de ameninţări; dar când persecuţia a luat o formă clară, ei au fugit. Făcând astfel, ei au urmat instrucţiunile Domnului. El n-a spus, „Temeţi-vă de persecuţii, reţineţi-vă Mesajul şi puneţi-vă lumina sub obroc”; ci a spus tocmai contrariul. El n-a spus, „Temeţi-vă şi fugiţi când nu există nici un pericol”. Dimpotrivă, El a spus, „Când vă va persecuta într-o cetate fugiţi în alta”.

Ajungând în Listra, ei au început să propovăduiască din nou Evanghelia cu atâta curaj, ca şi cum n-ar fi întâmpinat opoziţie înainte. Printre ascultători era un olog, probabil un evreu sau un prozelit, care a manifestat mult interes pentru cuvintele Apostolului. Dându-şi seama că omul avea credinţă, Sf. Pavel s-a oprit din predica sa şi a zis cu glas tare către el, „Scoală-te drept în picioare!” Acesta era un lucru pe care omul nu-l mai făcuse înainte; dar el a avut credinţa necesară şi s-a supus poruncii apostolului. Astfel a rezultat un miracol, spre uimirea evidentă a întregii adunări. Efectul asupra oamenilor a fost electrizant; şi aceştia au strigat în propriile lor dialecte, „Zeii s-au coborât la noi!”

Cetatea Listra figura ca scenă a unui eveniment mitologic. După tradiţie, Jupiter şi Mercur, doi dintre zeii din mitologie, veniseră odată în Listra sub înfăţişare de oameni, şi peste tot li se refuzase adăpost, până când au ajuns la coliba umilă a unui biet om care i-a găzduit cum a putut mai bine. Zeii l-au răsplătit, transformându-i coliba într-un templu splendid, şi au pedepsit pe restul locuitorilor cu un potop. Această tradiţie era foarte veche şi a fost perpetuată punându-se o statuie a lui Jupiter la poarta cetăţii, ca zeul ei protector.

Este uşor de înţeles cum un popor comparativ ignorant şi superstiţios a putut sări la concluzia că vizita Sf. Pavel şi a lui Barnaba era o repetare a vizitei lui Jupiter şi a lui Mercur, concluzie la care au ajuns prin tradiţie. Ei l-au numit pe Sf. Pavel, Mercur, fiindcă în tradiţia lor Mercur era oratorul, vorbitorul; iar pe Barnaba l-au numit Jupiter. Imediat preotul lui Jupiter s-a pregătit să aducă o jertfă de tauri în faţa statuii lui Jupiter la poarta cetăţii, în onoarea presupuşilor zei prezenţi cu ei ca oameni, în persoanele lui Barnaba şi a Sf. Pavel.

NOBLEŢEA MISIONARILOR

Probabil că misionarii discutau liniştiţi cu unii dintre cei mai interesaţi, când au auzit despre agitaţia din cetate şi despre jertfa care era pe cale să fie adusă. Nici măcar un moment nu s-au gândit să se folosească de superstiţia poporului pentru a se înălţa pe ei înşişi. Şi nici n-au încercat să transforme evenimentul într-un serviciu pentru Adevăr, pretinzând că Dumnezeu era Jupiter, că Domnul nostru Isus era Mercur şi că ei reprezentau pe Tatăl şi pe Fiul.

Dimpotrivă, cu cea mai mare seriozitate şi simplitate au implorat poporul să înceteze, explicând că ei nu erau decât oameni imperfecţi ca şi populaţia de acolo — „cu aceleaşi patimi” ca şi ei — că misiunea lor era tocmai inversul a ceea ce presupuneau locuitorii Listrei, că Jupiter şi Mercur erau numai produse ale imaginaţiei, ignoranţei şi superstiţiei. Cei doi s-au repezit în mulţimea agitată, în timp ce aceştia pregăteau pentru jertfă; dar chiar şi atunci, în mijlocul protestelor că ei nu erau nimic, cu dificultate au împiedicat poporul de la a sacrifica în onoarea lor. Nobili oameni erau ei; iar credincioşia lor faţă de Domnul şi faţă de Adevăr a confirmat înţelepciunea trimiterii lor în această călătorie misionară.

Din acest incident putem trage o învăţătură folositoare pentru toţi din poporul Domnului care sunt în vreo măsură ambasadorii Săi, reprezentanţi, învăţători ai Adevărului. Adevărul în sine, în special în lumina zilelor noastre, este atât de minunat, atât de strălucitor, încât în mod natural reflectă ceva din strălucirea lui asupra celor care îl reprezintă, făcând ca oamenii să se minuneze şi să spună, ca în vechime, „De unde are el înţelepciunea aceasta?” (Mat. 13:54). În unele împrejurări el ar putea duce la un respect nepotrivit, la atribuirea unei onori necuvenite şi la o supunere pe care ambasadorii Domnului nu este cuvenit s-o primească, şi pe care ar trebui s-o respingă tot atât de prompt şi de complet cum Pavel şi Barnaba au refuzat onoarea pe care populaţia Listrei era gata să le-o acorde.

Din punct de vedere al lumii însă, acesta ar fi un curs neînţelept. Cei care vor accepta măgulirea, adularea şi onoarea mai mult decât se cuvine, este posibil într-o anumită măsură să fie ajutaţi în acest curs de către adversar, şi sunt potriviţi să afle că spiritului lumesc îi place să venereze eroii lumeşti. Prin urmare, singurul curs înţelept pentru servii Domnului este cel urmat de aceşti misionari din lecţia noastră — de a respinge întreaga situaţie, de a mărturisi că ei sunt oameni cu aceleaşi patimi ca şi alţii şi de a susţine Cuvântul lui Dumnezeu, ascunzându-se în spatele lui şi ignorând complet eul.

((217)

Acest curs va fi folositor nu numai în privinţa găsirii şi dezvoltării adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu, pe care El îi adună acuma din lume, dar şi pentru ambasadorii Domnului! pentru că în acest mod ei vor creşte în harul şi asemănarea de caracter a Domnlui Isus, a cărui trăsătură proeminentă a fost smerenia. În acest fel vor rămâne ei cel mai bine în iubirea lui Dumnezeu.

ADEVĂRAŢII SOLDAŢI AI CRUCII

Arătându-le locuitorilor Listrei faptul că ideile lor erau deşertăciuni, apostolul ştia bine că prin aceasta nu-şi atrăgea favoarea ascultătorilor; căci natura umană nu apreciază când i se spune despre nechibzuinţele ei. Pentru a-şi face drum de intrare în graţia lor trebuia să le spună o minciună — că ei erau foarte înţelepţi, că aveau un curs foarte potrivit etc. De aceea în străduinţele lui de a fi sincer şi de a servi Adevărul, el a riscat să întâmpine dezamăgirea şi neplăcerea lor. Fără îndoială, ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, el nu s-a ferit să le spună întreg Mesajul lui Dumnezeu, oricare ar fi fost rezultatele.

Aici sunt lecţii bune pentru tot poporul Domnului. Se cere comparativ puţin curaj pentru a fi un soldat al Crucii, credincios Adevărului printre cei de aceeaşi credinţă şi supunere preţioasă. Dar se cere mare curaj pentru a ne împotrivi onoarei necuvenite a oamenilor când ştim dinainte că această împotrivire nu numai că ne va lipsi de onoarea şi prietenia lor, dar ne va şi înjosi în ochii lor şi ni-i va face vrăjmaşi. Adevăraţii soldaţi ai Crucii au şi acum aceeaşi încercare; şi se cere rezistenţă — o campanie rezistentă de experienţă în serviciul Domnului — pentru a suporta aceste lucruri şi a reuşi în ele cu bucurie.

Pruncii în Cristos, cei slabi, neîncercaţi, cei care n-au trecut prin încercări şi experienţe, şi n-au dezvoltat caracterul, nu sunt întăriţi şi n-ar putea rezista acestor experienţe. De aceea apostolul sfătuieşte ca nici chiar înălţarea cuvenită la o poziţie în Biserică să nu-i fie acordată unui novice, ca să nu se umfle de mândrie şi astfel să i se aducă daune atât lui cât şi altora (1 Tim. 3:6). Se cere timp şi experienţă atât pentru a accepta şi a aprecia corect onoruri şi demnităţi potrivite, cât şi a le refuza pe acelea nepotrivite.

Sf. Pavel le-a arătat ascultătorilor că în timpurile trecute Dumnezeu permisese tuturor neamurilor să umble în propriile lor căi şi intervenise în mod special numai în afacerile unei naţiuni — Israel. Tuturor celorlalte popoare li se permisese să meargă pe calea lor, dacă aceasta nu se intersecta cu unele trăsături ale Planului divin. Profetul îi spusese această chestiune lui Israel astfel: „Eu v-am cunoscut numai pe voi, dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Referinţa apostolului la „generaţiile trecute” (vers. 16) implică schimbarea de dispensaţie care tocmai survenise în legătură cu moartea Domnului nostru Isus, cu îndepărtarea lui Israel de la orice favoare specială şi cu deschiderea Chemării evanghelice pentru toţi care au urechi de auzit — „întâi pentru iudeu şi apoi pentru grec”.

Acum Dumnezeu trimitea un Mesaj de informare tuturor popoarelor, pentru ca ele să se întoarcă de la astfel de deşertăciuni şi să-L recunoască pe singurul Dumnezeu viu şi adevărat şi pe Fiul Său, Răscumpărătorul înălţat al lumii, pe care Tatăl Îl rânduise să devină la timpul cuvenit Conducătorul ei, pentru a nimici păcatul şi moartea, şi a binecuvânta toate familiile pământului prin Domnia Lui de Dreptate. Apostolul a arătat de asemenea că deşi Dumnezeu lăsase popoarele fără instrucţiunile din Legământul Legii şi din profeţii, El le dăduse unele indicaţii despre grija Sa, făcând pregătiri pentru necesităţile lor — făcând ca soarele să lucească şi ploaia să cadă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, şi peste cei răi şi peste cei buni.

BĂTUŢI CU PIETRE PENTRU CĂ AU VORBIT ADEVĂRUL

Schimbarea bruscă a sentimentului public ce a rezultat din cuvintele clare ale Apostolului despre Adevăr a făcut pe locuitorii Listrei să se uite la misionari cu ochi foarte diferiţi, acum că, după propriile lor declaraţii, cei doi erau doar oameni obişnuiţi ca şi ei. Putem chiar presupune că ei se simţeau mai degrabă umiliţi că superstiţia lor îi aţâţase să venereze oameni care le-au respins veneraţia şi au recunoscut că nu erau vrednici de ea.

În timp ce poporul era în această stare, au venit anumiţi evrei din Antiohia şi Iconia, explicând locuitorilor Listrei că misionarii erau impostori care se foloseau de credulitatea poporului, „răscolind lumea”, ridicând întrebări despre teologie şi tulburând minţile oamenilor. Poporul aştepta tocmai astfel de conducere în direcţia opusă, şi era înclinat să simtă că într-un fel, dacă aceşti doi oameni nu erau într-adevăr Jupiter şi Mercur, ei erau prefăcuţi şi falsificatori, care înşelaseră poporul şi care trebuia să fie daţi la moarte. Ca rezultat, Sf. Pavel a fost împroşcat cu pietre, târât şi lăsat în afara cetăţii gândind că era mort.

Ce schimbătoare este mintea umană căzută, în starea ei de superstiţie şi ignoranţă! Cât de uşor i-a putut conduce preotul lui Jupiter pe ignoranţi, să facă din oameni zei, şi cât de repede i-a putut conduce în direcţia opusă, la fel de greşită! Dar deşi cel mai mare dintre toţi apostolii, şi unul din cei mai remarcabili oratori şi logicieni pe care i-a avut vreodată lumea, era în mijlocul lor, cât de puţin, comparativ, a putut el înfluenţa în direcţia cea bună — pentru Adevăr şi dreptate, în supunere faţă de Dumnezeu!

În multe privinţe lumea este şi astăzi tot aşa cum a fost atunci, deşi civilizaţia şi inteligenţa generală au făcut mult în a o ridica din acea întunecime josnică ce duce la venerarea idolilor, chiar dacă mahomedanismul, confucianismul, bisericismul şi un anumit fel de creştinism i-au pus o spoială de respectabilitate, raţiune şi bun simţ. Cu toate acestea, sub această spoială masele sunt încă într-o condiţie nesatisfăcătoare. Ele sunt încă înclinate să se lase trase pe sfoară, înclinate să-i aprecieze pe cei care sunt lăudăroşi şi pretind a fi mari, înclinate să venereze ceea ce cere venerare mai degrabă decât ceea ce este vrednic de ea, înclinate să-l înţeleagă greşit pe Dumnezeu şi Planul Său, şi să le considere pe acestea din punct de vedere diavolesc mai degrabă decât să ((218) aprecieze lungimile, lăţimile, înălţimile şi adâncimile Iubirii lui Dumnezeu.

O EXPERIENŢĂ REMARCABILĂ

Dar Dumnezeu nu sfârşise cu Apostolul Pavel. El n-a fost împroşcat cu pietre nici din cauza indiferenţei lui Dumnezeu nici din cauza lipsei de putere a Atotputernicului de a-Şi proteja servul. Dimpotrivă, este foarte probabil că Domnul îl învăţa pe Apostol nişte lecţii mari, valoroase atât pentru el cât şi pentru Biserica Sa, căreia el îi slujeşte până astăzi în privinţa acestor experienţe. Este foarte probabil că Apostolul în timp ce era împroşcat cu pietre şi-a amintit din nou de moartea Sf. Ştefan, la care el consimţise. Foarte probabil, de asemenea, că rezultatul a fost că el şi-a dat seama din nou de propria lui nevrednicie de a fi un reprezentant atât de proeminent al Domnului şi al Adevărului Său.

Dacă incidentul sacrificiului n-ar fi fost urmat de unele experienţe grele, cine ştie dacă Apostolul n-ar fi simţit puţină mulţumire de sine, aşa cum ar fi natural pentru oricare om care ar renunţa voluntar la onorurile impuse lui. El putea fi înclinat să se laude cu tăria lui de caracter; dar aceste experienţe l-au condus într-o direcţie opusă, după cum el însuşi a scris mai târziu (Rom. 5:3-5). Toţi cei credincioşi ai Domnului pot învăţa bune lecţii de aici — pot învăţa să se încreadă în providenţele Domnului în toate afacerile lor, nu numai în acelea care par favorabile, ci şi în acelea care aparent produc dezavantaj şi dezastru. Cu privire la Sf. Pavel, Domnul a spus, „îi vor arăta cât de mult trebuie să sufere pentru Numele Meu” (Fapte 9:15, 16). Din această lecţie putem înţelege că atunci când se permite ca servii Domnului să sufere pentru numele Său — nu pentru fapte rele, nu pentru mânie, răutate, ură, ceartă, vorbire de rău etc., ci pentru El — aceasta este o atestare a favorii Domnului în acceptarea sacrificiului lor, aşa cum în tip sacrificiul lui Abel a fost acceptat prin foc.

Pe când ucenicii stăteau în jurul corpului întins la pământ al Sf. Pavel, presupunând că era mort, Apostolul s-a ridicat şi s-a întors în cetate.

SPRE CASĂ

Toată propovăduirea lor publică în Listra se sfârşise; şi în ziua următoare misionarii au plecat la Derbe, la o distanţă de 56 km. Aceasta implică faptul că Domnul a făcut un miracol minunat cu Sf. Pavel, prin aceea că el şi-a putut continua călătoria chiar în ziua care a urmat după primirea unui tratament atât de aspru cum este împroşcarea cu pietre până s-a părut că era mort. Uneori Domnul lucrează minunat pentru poporul Său, cum este în această împrejurare. Alteori El îi lasă vicisitudinilor generale ale vieţii ca şi pe ceilalţi oameni.

Nu se dă nici un amănunt cu privire la slujirea Adevărului în Derbe. Putem presupune că a fost fără incidente speciale. Ajungând până acolo, misionarii au hotărât să se întoarcă pe aceeaşi cale în loc de a merge mai departe şi a se întorce acasă pe drumul cel mai scurt — prin Tars, cetatea natală a Sf. Pavel. Se pare că motivul pentru care au făcut astfel era faptul că ei şi-au dat seama că micile grupuri de credincioşi din Listra, Iconia şi Antiohia Pisidiei aveau nevoie în timpul acesta de unele încurajări şi de stabilire în Adevăr; pentru că, din cauza grozavei opoziţii din aceste locuri, existau probabil neînţelegeri şi tulburări, în mai mare sau mai mică măsură, şi se ridicau întrebări la care noii convertiţi nu erau competenţi să răspundă.

Aceasta era lucrare pastorală; şi nu este nici o aluzie că în călătoria lor spre casă misionarii au încercat să mai facă activitate misionară. Ei nu se aşteptau deloc să convertească tot poporul din aceste cetăţi. Ei au înţeles prea bine planul lui Dumnezeu ca să aibă asemenea aşteptări, cum par să aibă lucrătorii misionari moderni. Ei ştiau foarte bine că misiunea Evangheliei nu era să convertească lumea, ci să aleagă din lume un popor special pentru numele Său (Fapte 15:14). Ei le mărturisiseră acestor oameni Adevărul şi aveau încredere că Domnul a fost cu ei şi Adevărul va ajunge numai la cei cu ureche de auzit, fie prin misionari fie prin cei care deja fuseseră luminaţi.

În consecinţă, cei doi s-au mulţumit cu lucrarea de zidire a „turmei mici”, încurajându-i să-şi facă chemarea şi alegerea sigură pentru un loc în Împărăţia Milenară care, la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, Vârsta viitoare, va fi folosită de Domnul în binecuvântarea lumii, convertirea lumii, ridicarea lumii.

Fără îndoială că fraţii din aceste diferite locuri au fost surprinşi să vadă că, chiar dacă Evanghelia era de la Dumnezeu, servii ei, slujitorii ei, erau astfel la discreţia forţelor răului. Aceasta se poate să fi tins spre a le clătina considerabil încrederea; pentru că aşteptarea naturală ar fi ca Dumnezeu să-i protejeze pe servii Săi. Sf. Pavel a explicat credincioşilor acest lucru, declarând că strâmtorările sunt necesare pentru desăvârşirea sfinţilor, pentru încercarea credinţei, pentru încercarea şi pregătirea celor care vor fi comoştenitori cu Cristos în Împărăţie; şi că după ce permisiunea răului îşi va fi servit scopul de a ţine „turma mică” separată de lume şi de a o cizela şi rafina pentru Împărăţie, atunci va veni timpul când Satan va fi legat şi când cei drepţi nu vor mai fi persecutaţi, ci vor domni ca moştenitori împreună cu Domnul şi Capul lor în Împărăţia Sa.