„OMUL PROPUNE — DUMNEZEU DISPUNE”

„Lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu.” „Au căutat să-şi stabilească o dreptate a lor înşişi şi nu s-au supus astfel dreptăţii lui Dumnezeu.” 1 Cor. 1:21; Rom. 10:3

R5527a W. T. 1 septembrie 1914 (pag. 261-262)

Oamenii cu energie şi ambiţie sunt folosiţi de către Dumnezeu mai frecvent decât alţii, fiindcă ei sunt instrumente gata de serviciu. Dacă energia şi ambiţia sunt complet supuse Domnului — controlate de înaltă spiritualitate, smerenie şi veneraţie faţă de Creator, cu mare individualitate şi independenţă de caracter şi fermitate faţă de oameni — aceasta va conduce la un studiu reverenţios şi atent al voinţei divine şi la persistenţă şi asiduitate în împlinirea ei. Lui Dumnezeu Îi place să folosească astfel de caractere pentru marile lucruri ale serviciului Său. Alături de Domnul nostru Isus, apostolul Pavel este o ilustraţie ideală a unui astfel de caracter; Dumnezeu a binevoit să-l folosească în mare măsură ca purtător de cuvânt şi slujitor al Adevărului — în măsura smereniei, loialităţii şi energiei sale.

Şi la fel, dar în direcţie opusă, lui Dumnezeu I-a plăcut să folosească pe cei energici şi ambiţioşi dintre cei lumeşti — a căror putere motivantă n-a fost iubirea, loialitatea şi smerenia, ci dimpotrivă — mândria egoistă, slava deşartă. Dumnezeu adesea foloseşte astfel de caractere în alt fel de serviciu — făcând ca energia lor ambiţioasă („mânia”) să-L laude, iar restul (peste ceea ce se potriveşte scopurilor Sale), El restrânge. Ilustraţii ale acestui fel de caracter se văd în Satan, în Iuda şi în persoane în poziţii mai puţin proeminente din Biserică — chiar şi astăzi. Aceştia sunt activi în semănarea „rădăcinilor de amărăciune, … şi mulţi sunt întinaţi de ea” şi cernuţi sau poticniţi — lăsândui pe restul mai tari şi mai puri. Să vedem Cuvântul inspirat asupra acestui subiect — „Mai întâi, aud că atunci când vă strângeţi ca adunare, între voi sunt dezbinări; şi în parte o cred. Căci trebuie să fie şi partide îpermise de Domnulş între voi, ca să se arate cei aprobaţi printre voi”. „Fraţilor, să fiţi cu luare aminte asupra acelora care fac diviziuni şi tulburare, care sunt împotriva învăţăturii îlegea regală a Iubiriiş pe care aţi primit-o; şi depărtaţi-vă de ei.” „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” (1 Cor. 11:18-19; Rom. 16:17; 1 Ioan 2:19.) Fără îndoială că este tot aşa de necesar ca Biserica să fie cernută, curăţată, încercată, cum este şi să fie „zidită”; şi pentru aceste lucrări Dumnezeu îi foloseşte pe aceia gata şi dispuşi.

Dar gândurile noastre merg în special pe linia supravegherii de către Dumnezeu a afacerilor pământeşti şi a folosirii de către El a ambiţiilor în afacerile lumeşti. În această direcţie faraon, Nebucadneţar, Cirus, Alexandru şi Napoleon I sunt remarcabile exemple din trecut — oameni ai destinului, peste afacerile cărora a supravegheat providenţa. Dumnezeu a utilizat energiile şi ambiţiile acestor oameni în înaintarea planurilor Sale şi în împlinirea prezicerilor Sale — şi a restrâns alte eforturi ambiţioase ale lor prin puterea Sa superioră, aşa cum a binevoit. Gândurile noastre urmează acest curs, fiindcă observăm o astfel de ambiţie lumească de a face ceva însemnat, de a obţine o faimă mondială, care-l stăpâneşte pe un om al oportunităţii astăzi — împăratul german; şi noi îl privim ca pe un alt posibil „om al destinului”, într-o anumită măsură.

Ambiţia Împăratului Wilhelm

După cum lordul Herschel a fost îndrumat de ştiinţa sa să caute o nouă planetă şi astfel a descoperit una, unii studenţi ai celei mai mari dintre toate ştiinţele —— Revelaţia Divină, Biblia — sunt îndrumaţi prin ea să caute „lucrurile viitoare” făgăduite de ea (Ioan 16:13), şi, după cum a fost făgăduit, ei le găsesc şi astfel li se permite să anticipeze istoria. De exemplu, „Veghetorii” ştiu din dezvăluirea Scripturilor date lor de către Dumnezeu, că tocmai înaintea noastră stau schimbări uimitoare, sociale, religioase şi politice — care vor fi împlinite în următorii şaisprezece ani: remarcăm din mărturia scripturală că tocmai înainte de marea cădere în anarhie trebuie să fie o reînsufleţire a influenţei papale în lume; şi că protestantismul, în mod considerabil unificat şi asociat, va fi în armonie şi cooperare practică cu papalitatea; şi că în fapt (deşi nu în teorie) catolicismul şi protestantismul vor conduce uniţi lumea civilizată pentru un timp scurt (prin puterile civile) şi se va părea că au început un Mileniu uman. Dar în timp ce încă vor fi auzite strigătele de pace! pace! va veni marele cataclism al revoluţiei sociale care va dărâma toate instituţiile actuale şi va demonstra inutilitatea tuturor planurilor umane egoiste, şi prin descurajări cumplite va pregăti omenirea pentru marea binecuvântare pe care o are Dumnezeu în păstrare.

Natural, „Veghetorii” sunt atenţi la fiecare semn al timpului ce pare a se armoniza cu evenimentele viitoare cunoscute. Într-adevăr, interesul nostru pentru „ştirile zilei” este în principal în privinţa părţilor care par a avea o legătură sau o influenţă asupra împlinirii profeţiei. Şi ştiind că Dumnezeu foloseşte în general „un om al oportunităţii” pentru lucrarea Sa, ne izbeşte faptul că împăratul german, care în mod evident caută un destin remarcabil, în ultimul timp a dat expresie ambiţiilor care par strâns legate de prezicerile scripturale. Iar hotărârea şi mândria lui îl vor îmboldi pe cât posibil să-şi îndeplinească lăudăroşenia; pe ((849)) lângă aceasta, el declară deschis şi repetat că se simte condus şi împins în această direcţie de o putere nevăzută, sau de „o voce” care-l îmboldeşte spre succes. Iar un succes într-un punct sau întro chestiune va conduce pe un astfel de om la planuri mai mari în aceeaşi direcţie. Dumnezeu „l-a ridicat” la tronul Imperiului German (probabil în acelaşi mod în care l-a ridicat pe faraon la tronul Egiptului la timpul eliberării lui Israel) prin aceea că a luat din cale pe tatăl său, prin moarte — un om cu un temperament şi ambiţii foarte diferite. Ce ar fi mai raţional decât a presupune despre Wilhelm al II-lea că (aşa cum este scris despre cel adus miraculos pe tronul din vechime) Dumnezeu l-a adus „la tron pentru un timp cum este acesta” şi pentru lucrarea pe care el are ambiţia s-o realizeze?

Ambiţia împăratului este să redea „religiei” ceva din fosta ei putere prin care a cooperat cu conducătorii civili în stăpânirea lumii. Nu doar că el ar dori să reproducă „veacurile întunecate” ale intrigilor preoţeşti, ale superstiţiei şi ale inchiziţiei, rugul şi instrumentele de tortură; ci el vede acele rele, nu în lumina Scripturilor, ci în lumina înţelepciunii lumeşti de astăzi, atribuind acele rele ignoranţei timpurilor, şi nu învăţăturilor false ale lui Anticrist.

El gândeşte că romanismul se reînsufleţeşte şi se adaptează condiţiilor secolului al douăzecilea şi este demn de încredere la fel de mult ca protestantismul, în ceea ce priveşte menţinerea guvernelor actuale; şi, la urma urmei, aceea este pentru el chestiunea atotimportantă. Într-adevăr, el pare să simtă că reînsufleţirea influenţei papale este oricum o necesitate pe motivul că dintre două rele trebuie ales pe cel mai mic pentru a evita pe cel mai mare.

Din propria declaraţie a împăratului despre planurile sale ambiţioase (publicată în presă) în legătură cu generalul Hoffmann Scholtz, şi fără îndoială intenţionată pentru publicare, dăm următorul extras:

„În zilele noastre două rele mari ameninţă omenirea. Ele sunt socialismul şi ateismul. Papa este un zid de apărare împotriva ambelor acestora. În lupta împotriva necredinţei nu trebuie neglijat nici un ajutor. Socialismul este necredinţă faţă de monarh sau faţă de stat, iar ateismul este necredinţă faţă de Dumnezeu.

Papa este conducătorul spiritual al celei mai mari comuniuni de pe pământ, şi el este de departe cel mai puternic şi mai autoritar dintre conducătorii spirituali. De cuvântul său ascultă prompt şi de bună voie sutele de milioane de oameni răspândiţi peste tot globul. El poate ordona şi îndruma conştiinţele acestor mulţimi. El poate spune: Acestea sunt principiile voastre religioase; acelea trebuie să fie sentimentele voastre sociale, şi imediat este ascultat. De aceea puterea lui pentru bine este nemăsurată.

Regii şi împăraţii sunt apărătorii ordinii sociale şi îndrumătorii binelui social rânduiţi divin, întocmai cum conducătorii corpurilor religioase sunt moderatorii conştiinţei rânduiţi divin. Dar întocmai cum regii şi împăraţii pot avea influenţa lor benefică în ordinul religios, tot aşa îndrumătorii spirituali pot ajuta şi promova binele social.

Sfera puterii papei este cea mai vastă dintre toate, şi ca atare posibilităţile binelui pe care-l poate face sunt cele mai întinse. Eu cred, prin urmare, că este imperativ ca el să fie pus într-o poziţie să realizeze nestingherit tot binele de care este capabil. El trebuie să fie eliberat din întemniţarea sa în Vatican impusă de sine însuşi. Toate opreliştile care-l înconjoară şi-l hărţuiesc în viaţa sa zilnică trebuie îndepărtate, aşa încât să fie în libertate să lupte împotriva inamicului comun, socialismul şi ireligiozitatea. Şi el va fi în poziţia de a-şi face auzită vocea în interesul păcii când naţiunile intră în război fără motiv just, şi în interesul omenirii când sunt comise undeva acte de cruzime sau nedreptate.

Am meditat mult şi adânc asupra acestui subiect. Faptul că mă preocupă atât de mult, mă convinge că sunt inspirat să intru în acţiune în această chestiune. Este ca una din vocile pe care le avea Socrate în jur, care-mi şopteşte în ureche că aceasta este şi misiunea mea, să remediez poziţia papei şi să deschid câmpul pentru sfera lui de a face bine. Mă îndeamnă zilnic să acţionez. Dacă voi reuşi sau nu, îmi depăşeşte puterea de a prezice. Judecând după împrejurări, există toate dovezile că succesul nu este în afara limitelor posibilului. Eu voi face tot ce pot şi mai mult de atât nimeni nu poate face.

Deocamdată simt că n-am în faţă nici o altă misiune concretă şi practică. Reuşita în astfel de întreprindere ar fi un punct culminant şi o încununare vrednică de viaţa unui om. După cum am zis, voi încerca energic. Mica voce supranaturală negreşit mă îndeamnă, şi cred că nici o prevestire de succes mai bună decât aceasta n-ar putea fi dorită.

În acest moment nu mai pot spune altceva şi nu-i de datoria mea să fiu prea explicit în legătură cu planurile mele. Ele sunt deja făcute şi acţiunile mele imediate vor fi o dezvoltare a lor. Ele se vor justifica prin rezultatele lor, şi ele vor justifica de asemenea multe alte acţiuni din trecut, care poate să fi părut stranii şi nejustificate pentru bunii mei supuşi protestanţi, dar care şi-au avut motivul şi originea în dorinţa de a realiza evenimente mari şi durabile. …

Nu voi muri până când îmi voi atinge scopurile în această privinţă. Altfel moartea ar găsi un gol în existenţa mea; şi simt înlăuntrul meu că n-am fost născut în zadar”.