Vol. 13 Martie-Aprilie 2006 Nr. 3

„ORICINE ESTE NĂSCUT DIN DUMNEZEU NU PĂCĂTUIEŞTE”

„Copilaşii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (subsol — Avocat): pe Isus Hristos Cel Drept.” 02697″> 1 Ioan 2:1 .

R 5491 W. T. 1 iulie 1914 (pag. 201-202)

Conform istoriei, apostolul Ioan la timpul scrierii acestei Epistole era un om destul de în vârstă. Conform tradiţiei, el a murit ultimul dintre apostoli. La vârsta lui înaintată avea în mod natural un sentiment tandru, părintesc faţă de toată Biserica; el devenise foarte blând în caracter datorită experienţelor sale. Potrivit cu originalul, textul nostru ar trebui să fie redat mai potrivit: „Dragii mei, vă scriu aceste lucruri”. În loc de aceasta, traducătorii şi-au luat libertatea să spună „copilaşilor”. Un copilaş este întotdeauna considerat drag.

S-a vorbit despre sf. Ioan în mod special ca fiind „ucenicul pe care îl iubea Isus”; aceasta este chiar mărturia apostolului. Se pare că el avea o dispoziţie în mod special iubitoare, combinată cu o mare forţă de caracter. Şi acum, deoarece peregrinajul lui se apropia de sfârşit, inima lui se topea de atenţie iubitoare faţă de „copilaşii” lui Dumnezeu. În capitolul care precedă textul nostru, el arătase că păcatul este o trăsătură sau o însuşire a stricăciunii care-i afectează pe toţi. Apostolul a declarat că dacă cineva spune că nu are păcat, se înşeală singur — este mincinos şi Îl face pe Dumnezeu mincinos. Noi suntem cu toţii păcătoşi, după cum mărturiesc faptele şi Scriptura. Sf. Ioan ne întipăreşte astfel în minte că dacă spunem că nu avem păcat, nu-I plăcem lui Dumnezeu, căruia Îi place ca noi să ne recunoaştem păcatele şi să cerem curăţirea lor, căutând să îndepărtăm păcatul pe cât este posibil.

Apostolul spune: „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi”. El nu spune: Da, toţi suntem păcătoşi — nu putem face nimic în legătură cu aceasta — şi trebuie să continuăm în păcat. Nu! Ci el spune: Dându-vă seama că faceţi greşeli care sunt contrare dorinţei inimii voastre, amintiţi-vă că există un loc unde să mergeţi, un Scaun al Îndurării, unde vă puteţi mărturisi păcatele şi puteţi obţine iertare. Amintiţi-vă că „avem la Tatăl un Avocat, pe Isus Hristos Cel Drept”. Amintiţi-vă că El S-a dat pe Sine ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi, şi că meritul acestui preţ a fost aplicat prin atribuire în folosul nostru. Amintiţi-vă că toate păcatele cărnii pot fi iertate prin credinţă în sângele Său. Ţineţi minte aceasta, de asemenea, că El ştie că având carnea imperfectă noi nu putem ca Noi Creaturi să facem perfect, şi pentru aceasta Dumnezeu L-a făcut pe El Avocatul nostru şi Cap peste toate lucrurile.

Marele nostru Preot dă eliberare de păcat

Tatăl nostru ştie că noi toţi greşim din cauza slăbiciunilor cărnii. Isus Şi-a dat viaţa pentru a ne elibera de păcat şi a ne reda Tatălui, şi El S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca Avocat pentru toţi cei care, în timpul acestui Veac Evanghelic, se întorc de la păcat şi îşi consacră viaţa serviciului Său. Astfel vedem că dreptatea lui Cristos, prin marea jertfă pentru păcat pe care El a făcut-o (trupul Său de carne), este baza iertării păcatelor noastre. Şi binecuvântarea şi privilegiul de a merge la Tronul Harului după milă şi iertare pentru neajunsurile zilnice sunt ale noastre pentru că noi suntem copiii lui Dumnezeu, pentru că am intrat în relaţie de fii. Noi avem o poziţie la Tatăl prin meritul atribuit al lui Isus. Isus nu pledează în favoarea altora decât a poporului lui Dumnezeu. Nu este scopul Tatălui ca El să pledeze pentru lume; lucrarea lui Dumnezeu cu lumea va fi cu totul diferită.

((906))

Cel care acum este Avocatul nostru va lua în curând la Sine clasa Bisericii. Ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, El va domni atunci peste lume timp de o mie de ani — nu ca Avocat, ci ca Mijlocitor între Dumnezeu şi omul decăzut. El va face o lucrare de restabilire pentru lume în timpul acestei domnii de o mie de ani, şi va ridica la perfecţiune pe toţi cei care se vor folosi de privilegiile şi binecuvântările date în acea perioadă. La sfârşitul Mileniului, când omenirea va fi desăvârşită, Mesia o va preda Tatălui; ea nu va mai avea nevoie de un Mijlocitor după ce va fi devenit perfectă. Astfel, vedem deosebirea între calitatea de avocat a lui Cristos pentru Biserică şi lucrarea Sa viitoare ca Mijlocitor pentru omenire.

Aparente contradicţii armonizate

În aceeaşi epistolă apostolul Ioan spune: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte”. Cum poate fi adevărat acest lucru? Se contrazice apostolul pe sine? Spune el aici că „oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte”, şi spune el în textul nostru că noi suntem în pericol de a păcătui? Şi iarăşi, că am fi mincinoşi dacă am nega că avem păcat? Ce vrea să spună prin declaraţia „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte”?

Răspundem că ceea ce este conceput de Dumnezeu este Creatura Nouă — voinţa sfântă, sufletul nou. Dar această Creatură Nouă are numai corpul muritor în care să lucreze; Dumnezeu promite să dea un corp nou Creaturii Noi la înviere. Între timp însă, ei i se cere să trăiască sub imperfecţiunile actuale ale corpului uman, şi prin lupta sa bună împotriva slăbiciunilor şi a păcatelor care sunt înrădăcinate în carnea sa, ea îşi va arăta fie loialitatea, fie neloialitatea faţă de Dumnezeu şi de principiile dreptăţii. Dacă ea este surprinsă într-o greşeală, fie prin ignoranţă fie printr-o ispită pe care nu o poate controla, aceasta nu va fi un păcat al Noii Creaturi, ci o neputinţă a cărnii. Cu toate acestea, ea trebuie să meargă la Dumnezeu pentru iertarea acestor greşeli.

Dar Noua Creatură nu păcătuieşte — ea „nu practică păcatul” — după cum redă Emphatic Diaglott acest pasaj. Cine iubeşte păcatul va păcătui; cine nu iubeşte păcatul nu va păcătui cu voia. El ar putea fi prins în capcană prin carnea sa slabă, sau să cadă în vreo cursă a Adversarului, dar aceasta ar fi neintenţionat din partea sa. Şi Isus, Avocatul nostru, va interveni pentru astfel de păcate, dar nu pentru păcatul voit. Isus nu a murit pentru păcatele voite ale Noii Creaturi, ci pentru păcatele datorate căderii — păcatul adamic. Astfel, dacă cineva păcătuieşte cu voia ca Nouă Creatură, prin aceasta el moare. Prima noastră viaţă a fost în Adam; prima noastră moarte a fost moartea adamică. Când L-am acceptat pe Cristos şi Noua Creatură a fost concepută, a început a doua viaţă a noastră. Ei bine, dacă unul ca acesta ar fi vinovat de păcat cu voia, el nu ar mai avea nici o poziţie înaintea lui Dumnezeu; ar veni din nou sub sentinţa morţii — Moartea a Doua.

Neglijenţă în noua creatură

Am putea remarca aici, printre altele, că uneori există o stare amestecată; Noua Creatură a fost neglijentă în paza împotriva ispitei şi a cedat cu un anumit grad de vinovăţie. În măsura în care Noua Creatură a fost neatentă, neglijentă, faţa Domnului se va întuneca pentru ea. Dacă această carne începe să procedeze greşit, voinţa nouă nu trebuie să consimtă sau să permită răul. Noua Creatură trebuie să omoare carnea, să o dea la moarte. În măsura în care este slabă în această chestiune, în acea măsură este păcat. Un păcat deplin ar fi o consimţire deplină din partea noii voinţe, o întoarcere deplină de la Dumnezeu.

Dar carnea ar putea avea anumite dorinţe şi ispite şi ar putea avea loc un păcat parţial voit. În astfel de caz vor fi aplicate lovituri în măsura voinţei. Un astfel de individ ar putea ajunge la punctul unde ar putea fi bolnav spiritual, astfel încât Domnul l-ar putea exclude total de la lumina feţei Sale. Apostolul Iacov arată că singura acţiune potrivită atunci ar fi ca individul să apeleze la Bătrânii Bisericii, cei mai avansaţi din Biserică, cei cu o minte spirituală, să meargă împreună cu el la Tronul Harului pentru a putea obţine milă şi a fi restabilit.

Cei mai avansaţi, cei cu o minte spirituală care nu sunt Bătrâni, ar putea să facă acest serviciu pentru cel care este bolnav, dar de preferinţă ar trebui să fie Bătrânii aleşi ai adunării. Acest curs ar fi foarte umilitor pentru fratele bolnav de păcat, dar această acţiune ar putea salva acel suflet de la moarte printr-o umilire potrivită a eului „sub mâna cea tare a lui Dumnezeu”. Astfel acesta ar putea fi recuperat şi ar putea deveni din nou un copil adevărat al lui Dumnezeu.

Creştine, umblă cu atenţie!

Dacă ne dăm seama că prin lipsa cuvenită a vegherii, sau prin ceva neputinţă a cărnii, am făcut un pas greşit, contrar voinţei Domnului şi intereselor noastre ca Noi Creaturi în Cristos, să nu pierdem deloc timp în a ne reface pasul şi a apela la Tatăl pentru iertare. „Noi avem un altar de la care n-au drept să mănânce cei care slujesc în cort îcel tipicş”; un altar care este sfinţit nu prin sângele viţeilor şi ţapilor, ci prin sângele preţios al lui Cristos; şi suntem îndemnaţi să „ne apropiem, deci, cu deplină îndrăzneală îcu curaj sfânt şi credinţă încrezătoareş de scaunul Harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evrei 13:10; 4:16). Cât de binecuvântat este acest Tron al Harului, acest Scaun al Îndurării, dat de iubirea Tatălui nostru! Cât de pierduţi am fi fără el! Totuşi, ((907)) preaiubiţilor, să umblăm cu mare grijă — să nu abuzăm niciodată de mila Dumnezeului nostru fiind neglijenţi în paşii noştri. În loc de aceasta, cu rugăciune şi veghere serioasă, să „ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică şi cutremur”, în timp ce Tatăl nostru „lucrează în noi şi ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”. Filipeni 2:12, 13.

„Creştine, umblă cu grijă! Adesea vei cădea
Dacă vei uita să chemi pe Mântuitorul.
În siguranţă vei trece prin fiecare încercare şi capcană,
Dacă armura rugăciunii vei îmbrăca!”