PĂCATE CARE NU VOR FI IERTATE NICIODATĂ

cu 3:20-35

„Şi aceasta este judecata: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” Ioan 3:19.

R 5037 W. T. 1 iunie 1912 (pag. 181-182)

Ioan Botezătorul a declarat despre Isus: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”; şi aşa a fost. După ce Ioan a fost pus în închisoare, slujirea lui Isus a devenit tot mai publică, în special prin numeroasele fapte făcute de El. Mulţimile Îl urmau pe Marele Învăţător şi prietenii Lui au ajuns să fie îngrijoraţi pentru El, căci chiar şi ei se temeau şi au spus: „Şi-a ieşit din minţi!” — atât de repede cursul Său s-a schimbat de la unul privat la unul public.

Cărturarii şi fariseii se considerau reprezentanţii ortodoxiei iudaice şi calificaţi să aprobe orice era teologic; şi într-adevăr publicul aştepta mesajul lor, spunând: „A crezut vreunul dintre cărturari şi farisei în El?” Prin urmare, Isus a declarat că aceşti reprezentanţi ai lucrurilor divine erau dublu răspunzători, căci ei nici nu intrau în ucenicie, pentru a fi membri ai Împărăţiei pe care Isus o predica, nici nu permiteau publicului să devină urmaşii Lui, dacă puteau să-i oprească.

Isus era la acel timp în Galileea, în vecinătatea Capernaumului. Unii dintre cărturarii care coborâseră de la Ierusalim au simţit de datoria lor să avertizeze publicul împotriva interesului prea mare în legătură cu acest Om şi cu învăţăturile Lui, şi care ignora astfel teoriile demult stabilite pe care ei şi fariseii le susţineau.

Faptul că Isus a făcut multe minuni nu puteau contesta, şi că El în mod special şi cu multe ocazii a scos afară demoni nu puteau nega. Ei explicau aceasta totuşi, spunând că Isus avea înţelegere cu Belzebul (Satan) şi că prin puterea acelui Prinţ al Întunericului era în stare să scoată afară demoni. Dar Isus a răspuns că dacă era adevărat că Satan s-a transformat în reformator şi îşi dărâma propria sa putere opunându-se propriilor lui servitori, demonii, atunci aceasta dovedea că nu peste mult Împărăţia lui va cădea cu totul.

Faptul că astăzi multe sisteme religioase practică anumite feluri de vindecare prin credinţă este pretins a fi un semn al aprobării divine, pe baza cuvintelor Domnului nostru. Totuşi, în opoziţie cu aceasta, trebuie să ne amintim că acei care pretind a exercita această putere, foarte general neagă chiar existenţa Evangheliei lui Cristos. Unii dintre ei neagă faptul că omul este păcătos şi declară că nu există un astfel de lucru ca păcatul. Practic toţi neagă valoarea răscumpărătoare a morţii lui Cristos. Practic toţi neagă faptul că El va veni din nou şi Îşi va stabili Împărăţia, şi prin ea va aduce omenirii binecuvântările promise ale restabilirii la perfecţiune umană şi la tot ce a fost pierdut în Eden şi răscumpărat la Calvar. Fapte 3:19-21.

Există doar un singur răspuns de dat la pretenţia că aceste vindecări prin credinţă dovedesc adevărul acestor diferite doctrine antagoniste, şi răspunsul este cel pe care îl declară Isus aici. Dacă puterea lor de vindecare nu este de la Dumnezeu, atunci trebuie să fie de la Adversar; şi dacă este de la Adversar, aceasta dovedeşte că el susţine doctrine false şi contradictorii, şi casa sau domeniul lui este mai mult sau mai puţin divizat şi la strâmtoare; şi aceasta implică faptul că totala cădere a domeniului Prinţului Întunericului este aproape. Această vedere este tot mai acceptată de studenţii Bibliei.

A HULI SPIRITUL SFÂNT

Adresându-se fariseilor, care Îl învinuiau a fi prim-ministrul şi slujitorul lui Satan, Isus a declarat că orice fel de păcat şi blasfemie pe care oamenii le comit se pot ierta, cu excepţia unui singur fel, şi acest fel nu poate fi iertat niciodată — hula împotriva Spiritului sfânt. Mântuitorul n-a vrut să spună că acei cărturari spuseseră ceva împotriva Spiritului sfânt al lui Dumnezeu într-un mod abstract, ci se pare că ei pricepuseră că învăţăturile Domnului nostru erau pure, sfinte, folositoare, înălţătoare pentru ascultătorii Lui, cinstitoare de Dumnezeu, şi că El vorbea cum niciun om n-a vorbit vreodată; dar după toate aceste dovezi de sfinţenie a lui Isus şi de relaţie cu Dumnezeu, ei L-au numit rudă şi reprezentant al lui Satan.

Isus n-a spus că acei cărturari şi farisei comiseseră păcat de hulă împotriva Spiritului sfânt. Unii dintre ei poate că au făcut aşa, iar alţii poate că au fost parţial în ignoranţă de ceea ce au făcut; şi păcatul împotriva Spiritului sfânt nu putea fi comis în ignoranţă. Acesta ar fi o atribuire voită a lucrurilor sfinte unei puteri sau surse nesfinte. Isus nu i-a judecat sau condamnat pe cărturari, căci El a declarat că nu venise să judece lumea, să o condamne, ci chiar din contră, să moară pentru ea, s-o răscumpere, s-o cumpere cu preţul vieţii Sale.

Totuşi, Domnul nostru a făcut reproşul avertizator că aceia care puteau astfel vedea dreptatea învăţăturilor Sale, şi cum L-a slăvit pe Dumnezeu prin cuvintele şi faptele Sale, şi care puteau apoi să atribuie toate acestea lui Satan, trebuiau să fie într-o măsură considerabilă stricaţi în inimile lor, şi dacă era aşa, ei ar fi în mare pericol de condamnare eternă, sentinţa Morţii a Doua; ar fi asemenea „animalelor fără minte”, făcute pentru a fi luate şi distruse (2 Pet. 2:12; Fapt. 3:23). Isus a făcut această afirmaţie deoarece ei au spus că spiritul care era în El era un spirit necurat — că era pus în mişcare de unul dintre îngerii căzuţi şi nu de Spiritul divin.

„NU va cĂpĂta NICIODATĂ iertare”

Biblia învaţă că pedeapsa păcatului lui Adam a fost moartea — îndepărtarea de la viaţă — dar că sub providenţa divină lucrarea lui Isus este de a elibera toată omenirea de acea sentinţă cu moartea, şi de a da tuturor o ocazie de întoarcere la armonie cu Dumnezeu prin aducerea tuturor la o cunoştintă mai clară a Adevărului. Pentru unii această cunoştinţă vine acum, cu privilegiul de a deveni membri ai clasei Miresei, moştenitori împreună cu Isus. Pentru aceştia care acceptă acest privilegiu şi primesc conceperea Spiritului sfânt, începe proba de viaţă sau de moarte veşnică.

Dar pentru lume nu acesta este timpul probării în privinţa vieţii sau morţii veşnice. Pentru ei Veacul viitor, perioada Împărăţiei Mesianice, va fi timpul de probare, şi privilegiul lor va fi să atingă perfecţiunea umană, altfel vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua. Între timp, lumina de care se pot ei bucura va fi, fie spre ajutor, fie spre daună, după cum vor proceda cu ea. Dacă îi vor permite să aibă o influenţă de ridicare în viaţa lor, vor fi cu atât mai avantajaţi când vor intra sub influenţele şi probele Împărăţiei; nu va fi nevoie să aibă atât de multe lovituri.

Dimpotrivă, cei care îşi încalcă conştiinţa şi ignoră lumina de care se bucură şi păcătuiesc împotriva ei, se vor afla proporţional degradaţi când vor intra sub influenţele şi probele Împărăţiei. Cărturarii din această lecţie şi-au folosit atât de greşit educaţia şi ocaziile, încât să fie în mare pericol de a deveni atât de degradaţi, că până şi influenţele Împărăţiei să nu-i aducă într-o stare vrednică de viaţă veşnică.

FRAŢI, SURORI ŞI MAMĂ

Studiul de astăzi se încheie cu explicaţia Învăţătorului în privinţa clasei cu care El Şi-a recunoscut legătura. Mulţimile care s-au adunat la minunile Sale şi L-au ascultat vorbind cum niciun om n-a vorbit, erau în special săracii, vameşii şi păcătoşii, şi aceia care nu erau mari, nici foarte religioşi conform standardelor din timpul lor. Degradarea lor, faptul că îşi dădeau seama că erau păcătoşi, a făcut să fie deosebit de atractive „cuvintele minunate ale vieţii” spuse de Învăţătorul. Nimeni altcineva nu le oferea speranţă. Toţi ceilalţi au declarat că Dumnezeu nu-i băga în seamă. Religioşii pretinşi din acele zile L-au mustrat pe Isus din cauză că recunoştea clasele de jos, dar niciunul nu era atât de josnic, atât de degradat, încât El să nu-i întindă o mână de ajutor dacă avea o dispoziţie de a se întoarce la Casa Tatălui. El a fost într-adevăr Prietenul tuturor celor care doreau să vină la Tatăl prin El.

O ocazie de a arăta mulţimii baza pentru compătimirea Sa, a venit când mama şi fraţii lui Isus din afara mulţimii I-au trimis vorbă că doreau să-L vadă. Cât de frumoasă este lecţia lărgimii de spirit a Marelui Învăţător, indiferent de castă şi clasă, când a spus: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?” Şi apoi, privind spre ucenicii Săi care stăteau lângă El şi ascultau învăţăturile Lui, a spus: „Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă”. . 12:46-50.