Păcatul de moarte

R 4830 W. T. 1 iunie 1911 (pag. 169-171)

Mintea umană, cu diferitele ei caracteristici, seamănă mult cu un corp legislativ. Votul, sau decizia, este voinţa lui. Astfel votul sau decizia minţii noastre este voinţa. Odată, când nu ştiam mai bine, votul a fost pentru păcat. Dar când a intrat lumina am votat să scoatem afară mintea cărnii şi să intre mintea lui Cristos, şi am fost de acord, individual, că vom fi Creaturi Noi dominate de acea minte nouă. Aşa cum spunem că voinţa veche a murit când a intrat voinţa lui Cristos, tot aşa gândim că este potrivit să spunem că voinţa veche este însufleţită, înviată din moarte, când ne întoarcem iarăşi la „învăţăturile slabe şi sărăcăcioase” ale lumii.

Care este influenţa care însufleţeşte voinţa veche? Este preocuparea cu lucrurile carnale. Dacă trăim potrivit cărnii, vom muri ca Noi Creaturi (Rom. 8:13). Ţinem seama de mintea cărnii când permitem dorinţelor cărnii la care am renunţat, de care ne-am eliberat, să devină iarăşi influenţele conducătoare, stăpânitoare ale minţii noastre. Aşadar, mintea nouă este moartă, iar mintea sau voinţa veche revine la viaţă atunci când căutăm să facem voia cărnii mai degrabă decât voia Domnului — să ne preocupe lucrurile pământeşti mai degrabă decât cele cereşti etc.

În cazul tuturor celor care n-au trecut „dincolo de văl”, Noua Creatură, care a fost concepută de Spirit sfânt, are numai un trup sau un organism de carne în care să se pregătească. Acest trup nu este cu totul controlat de voinţa nouă la început. Datoria voinţei noi este să stăpânească trupul şi să-l aducă în mod complet în supunere, chiar până la moarte. După câştigarea acestei victorii, Noua Creatură primeşte corpul nou pe care Dumnezeu a intenţionat să i-l dea. Prin împotrivirea ei la păcat, Noua Creatură îşi demonstrează loialitatea faţă de Dumnezeu, armonia ei cu dreptatea. Dumnezeu judecă Noua Creatură, nu potrivit cărnii, ci potrivit voinţei. În cazul în care carnea ar câştiga victoria asupra voinţei noi şi ar fi o cădere, aceasta n-ar însemna că voinţa nouă a încetat, ci că n-a fost atentă.

În astfel de caz, Domnul ar putea, în timp, să judece că voinţa nouă n-a fost vrednică de cele mai înalte onoruri, fiindcă n-a reuşit să ţină corpul în supunere şi să sacrifice interesele pământeşti. Sau, dacă ar continua pe o cale greşită, voinţa nouă ar ajunge atât de slabă, iar carnea atât de tare, încât voinţa nouă ar muri treptat şi în final ar înceta să existe. Apostolul Ioan, vorbind despre acest lucru, spune că aceste Noi Creaturi trebuie să se păzească, aşa încât „Cel Rău nu se atinge de el” (1 Ioan 5:18). De asemenea spune: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte”, atâta vreme cât „sămânţa” de la Dumnezeu rămâne în acea persoană. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât mintea, voinţa, este complet supusă voinţei divine, acesta nu poate face voit, cu bună ştiinţă, intenţionat, ceea ce este contrar voinţei divine, întocmai cum o persoană n-ar putea merge spre nord şi spre sud în acelaşi timp.

Din lipsă de cunoştinţă etc., natura nouă ar putea sta inactivă o vreme

Credem că sunt cazuri în care persoane concepute de Spirit sfânt au căzut de la zelul şi ascultarea de voinţa nouă din pricina lipsei de hrană spirituală, din lipsă de cunoştinţă, lipsă de apreciere a lucrurilor care întăresc noua natură şi o „zidesc în credinţa preasfântă”; uneori aceasta este din pricina ignoranţei, a superstiţiilor, care o fac să-şi piardă zelul. Aceasta s-ar putea întâmpla când voinţa nouă n-ar fi nici moartă, nici nu s-ar lăsa complet pe seama cărnii, după cum ar părea să fie cazul. Astfel, în timp ce voinţa nouă s-a supus voinţei vechi şi a îngăduit să facă aşa cum vrea ea, conduita ar putea fi învinuită de lipsa hrănirii spirituale, după cum s-a spus. Astfel de persoane au fost recâştigate printr-o înţelegere mai bună a Cuvântului lui Dumnezeu — prin mai multă cunoştinţă, şi s-au dovedit a fi creştini nobili, chiar dacă mintea nouă a fost inactivă. Apostolul ne previne împotriva acestei stări zicând: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire”; „să nu părăsim strângerea noastră laolaltă”; „Zidiţi-vă pe credinţa voastră preasfântă.” 1 Cor. 9:27; Evr. 10:25; Iuda 20.

Când cineva, odată conceput de Spirit sfânt, a adoptat de bună voie, intenţionat, vechea viaţă de păcat, atunci „sămânţa” cu care a fost conceput a pierit, iar el este unul din cei menţionaţi de apostol, că sunt „de două ori morţi, dezrădăcinaţi” (Iuda 12), sub condamnarea Morţii a Doua, pentru care nu mai este jertfă pentru păcat (Evr. 10:26). La început, când s-a prezentat lui Dumnezeu şi a fost acceptat prin meritul lui Cristos, voinţa nouă a fost recunoscută de Dumnezeu şi acea persoană a fost concepută de Spirit sfânt. Cele vechi au trecut; toate s-au făcut noi. Trupul n-a fost nou, ci a avut o voinţă nouă, un scop nou. Mai târziu, când de bunăvoie a părăsit serviciul Domnului, cu bună ştiinţă şi intenţionat a devenit servitor al păcatului, calea sa ar implica faptul că voinţa sa nouă a murit; că voinţa sa veche a revenit la viaţă şi a câştigat ascendenţa.

Voinţa nouă nu poate păcătui atâta vreme cât rămâne voinţă nouă

Astfel, pierzând voinţa divină şi în mod voluntar acceptând iarăşi voinţa cărnii,
Noua Creatură ar putea comite păcat de moarte. Aceasta însă n-ar însemna că voinţa nouă — care este totdeauna în armonie cu Dumnezeu — ar putea păcătui. Dacă voinţa păcătuieşte, încetează a fi voinţă nouă. Dacă cineva nu se întoarce de la Dumnezeu în mod voit, acesta nu va comite niciodată păcat de moarte. Astfel pierderea acestei „seminţe”, a dorinţei, a spiritului de a face ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, ar fi pasul prin care persoana ar trece din starea vieţii în starea morţii. Noi încă n-am avut viaţa nouă în plinătatea ei. Dar am putea pierde spiritul, mintea nouă. Dacă pierdem spiritul, mintea nouă, pierdem tot.

După cum a fost un anumit moment în care Domnul ne-a acceptat şi am fost concepuţi de Spirit sfânt, tot aşa, în eventualitatea Morţii a Doua trebuie să fie un anumit moment în care aceasta să aibă loc. În mod asemănător, învăţând despre voia Domnului, ajungem treptat la punctul de a ne prezenta corpul ca jertfă vie. Deoarece aceasta a fost o lucrare treptată, trebuie să presupunem că retragerea, depărtarea de Domnul, va fi de asemenea treptată. Nu pare posibilă o lepădare bruscă de Domnul, nici n-ar fi în armonie cu declaraţia Scripturii. Căderea este un proces de retragere, o depărtare de Dumnezeul cel viu şi de legământul făcut cu El. Astfel poate fi mai întâi o depărtare treptată de aranjamentele prin care am făcut un legământ de jertfă cu Domnul. Aceasta ar putea să crească tot mai mult, până când ar deveni o sfidare a lui Dumnezeu, un păcat deliberat, voit.

Poticnirea este un lucru, dar păcatul cu voia este altul. Cel drept poate să se poticnească de multe ori şi totuşi să-şi revină. Noi care suntem spirituali putem să-l recuperăm pe unul ca acesta, luând seama la noi înşine ca nu cumva să fim şi noi ispitiţi (Gal. 6:1). Aceste poticniri nu sunt însă ceea ce numim „păcat de moarte”. Starea Morţii a Doua, potrivit Scripturilor, înţelegem că implică renunţarea completă la individ, abandonarea lui completă de către Domnul, şi intrarea lui în distrugere completă, fără speranţă, din care nu va mai fi nicio înviere. Dar nimeni n-ar putea intra în această stare fără să-L abandoneze pe Domnul în mod deliberat, voit, şi fără să fi primit corecţii cu scopul de a fi adus înapoi şi de a-l reţine de la intrarea în acea stare.

Lucrarea de transformare a caracterului începe după concepere

Conceperea ca Noi Creaturi este atunci când facem o deplină consacrare a vieţii noastre Domnului şi primim meritul lui Cristos, necesar să ne acopere neajunsurile. Acceptarea de către Dumnezeu a acestei consacrări este arătată prin acordarea Spiritului sfânt, care în Scripturi este numită concepere de Spirit sfânt. Lucrarea care urmează acestei conceperi este înnoirea minţii — „… să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Rom. 12:2). Apostolul nu-i vorbea aici lumii, păcătoşilor, sau altcuiva, decât fraţilor. Chiar dacă voinţa acestor fraţi este deja înnoită, totuşi alt lucru este să se aducă fiecare gând în armonie cu voinţa lui Dumnezeu în Cristos. Noi trebuie să ne demonstrăm nouă înşine, mai întâi, care este voia cea bună a lui Dumnezeu — care este voia Lui în privinţa urmăririi dreptăţii etc.; apoi, ceea ce este cu totul plăcut Lui; şi, în al treilea rând, care este voia desăvârşită a Lui (Rom. 12:1, 2). Această dezvoltare treptată trebuie să albă loc la cei care sunt concepuţi de Spirit; şi numai cei care sunt astfel aduşi la punctul reuşitei vor fi membri ai clasei Miresei, desăvârşiţi la întâia înviere — „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani”. Apoc. 20:6.

Nu trebuie să înţelegem că purtarea unuia ar putea trimite pe altul în Moartea a Doua, fără cooperarea lui. Nimeni n-ar putea interveni ca să ne despartă de Dumnezeu. Cum întreabă apostolul: „Cine ne va despărţi pe noi de Hristos?” (Rom. 8:35). Dar orice influenţă am avea poate fi folosită fie pentru ajutorarea, fie în dauna altora. Pentru noi este posibil nu numai să trăim aşa încât să fim de ajutor altora, dar şi aşa să acţionăm încât să le aducem daună. Nimic din exemplul altora nu ne-ar putea da viaţă veşnică; dar faptele şi exemplul cuiva ar putea fi un ajutor pentru altul, şi dacă putem fi de ajutor unul pentru altul, putem fi şi dăunători.

Exemplul nostru ar putea să ducă pe altul la moartea a doua? 

Întrebarea vine deci, în ce fel ar putea exemplul unui frate să poticnească pe altul aşa încât acesta să meargă în Moartea a Doua? Răspundem că dacă unul ar fi influenţat de altul să-şi încalce conştiinţa, acela ar putea să înceapă să meargă pe o cale în jos care l-ar depărta de dreptate. Începutul ar putea fi mic, dar în scurtă vreme l-ar duce la păcat. Noi aşa trebuie se ne păzim acţiunile şi cuvintele, încât alţii să poată fi întăriţi şi conştiinţa să le fie mai sensibilă; trebuie să încercăm pe cât posibil să-i ajutăm să meargă pe calea cea dreaptă.

Apostolul spune că libertatea noastră devine o piatră de poticnire pentru cei care sunt slabi — „Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoştinţă, că stai la masă într-un templu de idoli, conştiinţa lui, dacă este slabă, nu-l va împinge să mănânce din cele jertfite idolilor?” (1 Cor. 8:10). Astfel am putea, neintenţionat, nu numai să nu facem binele pe care am putea să-L facem, dar şi să facem daună fără să ştim. Dacă aceeaşi limbă poate blestema pe oameni şi-l poate binecuvânta pe Dumnezeu (Iac. 3:9), cât de atenţi trebuie să fim ca să vorbim numai ceea ce va fi de ajutor şi încurajator, şi nu distructiv şi dăunător.