Vol. 8 Mai-Iunie 2001 Nr. 4
PĂCATUL ÎNGÂMFĂRII
”Orice inimă îngâmfată este o urâciune înaintea Domnului.” Prov. 16:5.
R5704 W. T. 1 iunie 1915 (pag. 174)
Mândria ar părea să fie o măsură necontrolată şi excesivă de autoapreciere sau trufie. Fiecare ar trebui să aibă o măsură rezonabilă de autoapreciere ca să poată şti care îi sunt în realitate puterile, aşa încât să nu fie neglijent în folosirea acestora. Sentimentul care ar conduce pe cineva să creadă că el nu are nici o capacitate, când de fapt are, ar fi un fel de umilinţă dăunătoare, o umilinţă exagerată. Există într-adevăr deosebiri între talente — unii având talente mai multe şi mai valoroase decât alţii. Acestea trebuie să fie stimate şi apreciate, dar ele nu trebuie să fie un subiect de mândrie.
Unii folosesc incorect cuvântul mândrie. Ei spun: „Sunt mândru de familia mea”, când vreau să spună, „mă bucur de familia mea” sau „sunt foarte mulţumit de familia mea — sunt fericit că familia mea este aşa cum este”. Ar fi greşit să avem o prejudecată necontrolată care ar aprecia tot ce face familia noastră sau prietenii noştri şi ar subaprecia tot ce face familia sau prietenii altcuiva. Nu există scuză pentru mândrie — şi mai cu seamă nu există deloc pentru îngâmfare. În general ea se datorează ignoranţei; deşi, bineînţeles, atunci când se datorează ignoranţei este mai scuzabilă.
Mândria menţionată în textul nostru nu se datorează ignoranţei. Este o apreciere de sine prea mare. Toată această mândrie, ne spune Domnul, este o urâciune în ochii Săi. Aceasta nu este numai fiindcă nu-i place lui Dumnezeu, ci fiindcă trebuie să fie un motiv pentru care El o urăşte. Nici o fiinţă nu are vreun motiv real de mândrie. Aşa cum întreabă apostolul: „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit” de la Domnul? Noi nu avem absolut nimic. Dacă am avea zece talente în loc de unul singur, n-am avea de ce să ne mândrim cu capacitatea noastră; nu noi am produs aceste talente. Dimpotrivă, ele ne-au fost date. Dar a ne etala talentele sau a ne lăuda cu ele ar arăta că noi gândim că ele sunt ale noastre proprii şi că noi suntem mândri fiindcă le avem.
Nici un om nu are dreptul să fie mândru pentru că a primit ceva de la altul. În acea măsură el este un datornic, un primitor. În cazul umanităţii, noi toţi suntem primitorii favorii Tatălui. Toate binecuvântările vieţii — atât cele naturale cât şi cele spirituale — sunt prin îngrijirea divină faţă de noi. Şi dacă noi avem multe din aceste binecuvântări, nu există totuşi nici un motiv de mândrie. Mândria implică îngâmfare.
Scripturile îl prezintă pe Satan zicând că lui i-ar plăcea să aibă ocazia să-şi arate înţelepciunea, capacitatea. El a avut încredere că putea face ceva. Nu şi-a dat seama că tot ce primise venea de la Dumnezeu şi că cel binecuvântat nu se putea ridica mai presus de Fântâna Binecuvântării. Nu şi-a dat seama că înţelepciunea şi puterile sale erau inferioare celor ale lui Dumnezeu. Astfel Satan a devenit un călcător de lege.
Putem fi siguri că dacă poporul Domnului cultivă vreo mândrie în inimă, ei au astfel un semn că nu sunt corecţi în ochii lui Dumnezeu. Chiar înainte de a deveni poporul Domnului, El i-a asigurat că dacă au inimă mândră nu-i va primi în familia Sa, nu-i va concepe din Spiritul sfânt. Umilinţa este esenţială pentru toţi cei care vor face parte din familia Domnului. „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe.” 1 Petru 5:6; Mat. 23:12.
MÂNDRIA DUCE LA NIMICIRE
Totuşi există un spirit de mândrie în lume. Unii sunt mândri cu strămoşii lor; alţii sunt mândri cu talentele lor etc. N-ar fi bine ca Dumnezeu să-i binecuvânteze pe aceia care au un sentiment diferit de acela de a fi recunoscători că sunt primitorii binecuvântării divine. De fapt, Timpul de Strâmtorare care este tocmai asupra noastră este rezultatul mândriei. Toţi oamenii par a fi mândri. Noi nu putem să le judecăm inima, dar ştim din atitudinea lor — sentimentul lor de încredere în sine. Fiecare naţiune crede că talentul ei este cel mai mare; armele ei sunt cele mai bune, tot ce au ei este cel mai bun; şi acest sentiment al încrederii în sine este cel care a dus naţiunile la conflictul prezent. Unele dintre ele s-au exprimat că au încredere că Domnul este de partea lor. Ele cred că Domnul le-a favorizat totdeauna — că sunt atât de bune şi de mari, încât Dumnezeu n-ar putea decât să le dea biruinţa; şi sub aceste iluzii au intrat în acest mare război.
În legătură cu acest mare război şi cu toate necazurile care vor urma, Scripturile spun: „Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice DOMNUL Oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4:1). Mândria duce la tot felul de rele. Înainte ca Mileniul să se termine, Dumnezeu va avea grijă să nu mai fie nici o rădăcină de mândrie pe întregul pământ. Aşa că la sfârşitul Mileniului nu va mai exista mândrie printre locuitorii pământului, ci va exista o apreciere a lui Dumnezeu şi a ceea ce a făcut El pentru omenire. Va fi un spirit de mulţumire, de recunoştinţă, exact aşa cum credem că este în ceruri.