PĂCATUL LUI AHAB — INVIDIE, CRIMĂ

1 Împ. 21

Palatul de fildeş al regelui Ahab — El a dorit grădini mai mari — Nabot a refuzat bani mulţi — Ahab s-a supărat — Regina lui a înfăptuit uciderea lui Nabot — Dumnezeu prin Ilie l-a mustrat pe regele Ahab, promiţându-i pedeapsă — Aplicări şi lecţii moderne.

„Şi să fiţi siguri că păcatul vostru vă va ajunge.” Numeri 32:23.

R5770 W. T. 15 septembrie 1915 (pag. 284-285)

Regele Ahab a încheiat victorios un război mare, învingându-i pe sirieni care încercaseră să invadeze ţinutul lui Israel. Faima împăratului ajunsese dincolo de hotarele ţării. El probabil îşi simţea măreţia. Într-adevăr, Ahab este clasat ca unul dintre marii regi ai Israelului. Cu toate că nu era cu adevărat mare, el avea anumite elemente de caracter progresiste. În timp ce regele Solomon are distincţia de a fi primul rege care a avut un tron de fildeş, pentru regele Ahab se pretinde distincţia de a fi avut un palat de fildeş. Palatul său strălucitor avea nevoie de o grădină mare şi frumoasă. Vecinul lui, Nabot, avea o vie alături, care ar fi făcut ca împrejurimile palatului să fie ideale.

Au fost trimişi mesageri la Nabot pentru a negocia cumpărarea şi i-a fost oferită o sumă mare de bani pentru vie. Nabot, având acest drept, a refuzat să vândă. Dar după cum arată cele ce au urmat, ar fi fost totuşi mai înţelept din partea lui să nu-şi fi susţinut atât de tare drepturile depline. Legea evreiască interzicea într-adevăr vinderea moştenirii familiei, dar el i-ar fi putut-o da regelui în concesiune pentru un timp ca să-i facă plăcere şi spre propriul său profit.

Biblia sugerează creştinilor înţelepciunea de a se acomoda în oricare manieră care nu le încalcă conştiinţa. În timp ce şi ei au drepturi la fel de mari ca şi alţii (sau mai mari, probabil, pe baza faptului că ei sunt fiii lui Dumnezeu), totuşi, face parte din legământul lor cu Domnul ca ei să nu trăiască doar pentru ei, ci mai ales pentru serviciul Domnului şi al semenilor. Ei sunt avertizaţi să nu aştepte dreptate totală — totuşi totdeauna să caute să dea dreptate, în armonie cu Regula de Aur, măsură plină, apăsată. Ei trebuie să-şi dea seama că mergând pe această cale vor avea tot mai mult binecuvântarea Domnului şi că experienţele dezvoltării caracterului în astfel de condiţii le vor fi de ajutor în privinţa Împărăţiei care vine.

REGINA IZABELA NU S-A TEMUT DE DUMNEZEU

Dintre toate personajele din paginile istoriei, Regina Izabela, soţia lui Ahab, iese în evidenţă cu proeminenţă ca fiind una dintre cele mai lipsite de conştiinţă. Observând că Ahab părea trist, ea l-a întrebat care era cauza. Aflând-o, i-a promis regelui că-i va da via lui Nabot şi l-a sfătuit că de aceea trebuia să se înveselească. Imediat a scris scrisori în numele regelui Ahab, folosind pecetea lui regală. A instruit pe unii dintre oficialităţi ca într-o zi de post stabilită, în care poporul va plânge înaintea Domnului pentru păcatele lor, lui Nabot să i se dea un loc ((432)) de mare cinste. Doi oameni urmau să fie mituiţi ca să se ridice deodată din mijlocul adunării şi să-l acuze pe Nabot ca defăimător al lui Dumnezeu şi al regelui. Conducătorii urmau să asculte dovezile şi să pună imediat pedeapsa în execuţie. Legea evreiască prevedea ca orice blasfemie împotriva numelui lui Dumnezeu să fie pedepsită prin ucidere cu pietre. Martorii tocmiţi au denunţat imediat pe Nabot şi şi-au întărit reciproc mărturia. Imediat s-a ridicat o ceată şi l-au împroşcat cu pietre până a murit în afara cetăţii.

Ipocrizia acestor procedee ne uimeşte. Vestirea postului a fost în aparenţă în onoarea legilor lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui. Perfidia reginei îşi găseşte perechea doar în paginile istoriei. Servilismul guvernatorilor faţă de porunca ei evidenţiază ce stare joasă de moralitate domnea.

Regele Ahab pare să fi fost beneficiarul pasiv al acestei răutăţi. Cu toate acestea, el a fost persoana răspunzătoare. Cursul lui dovedeşte că nu era cu adevărat mare. Bogăţiile şi poziţia nu pot face măreţia, ci doar caracterul o poate face. Regele a fost foarte dispus să profite de calea ruşinoasă a soţiei sale. Auzind de la ea că Nabot era mort, el a mers la vie s-o vadă şi să analizeze cum ar putea fi adaptată scopurilor lui ca parte din grădina palatului.

Chiar când intra în grădină l-a întâlnit pe Ilie, care fusese trimis de Domnul cu un mesaj de mustrare. Regele l-a salutat pe profet spunând, „M-ai găsit, vrăjmaşule?” Ilie a răspuns „Te-am găsit, pentru că te-ai vândut ca să faci ce este rău înaintea Domnului”. Apoi l-a informat pe rege că judecata divină era, ca în acelaşi loc unde câinii linseseră sângele lui Nabot, câinii să lingă şi sângele regelui, iar regina Izabela să aibă o soartă asemănătoare.

RĂZBOIUL PREZENT REZULTAT AL EGOISMULUI

Este de remarcat că în prezent, ca şi în trecut, Dumnezeu nu serveşte ca poliţist pentru a apăra lumea împotriva propriilor ei condiţii decăzute, pofte, invidii etc. Timp de şase mii de ani Domnul pare să se fi mulţumit să lase omenirea să-şi înveţe propriile ei lecţii, cu excepţia cazurilor când mersul ei păcătos s-ar interfera cu realizarea planurilor măreţe ale lui Dumnezeu. În astfel de cazuri sentimentul Domnului pare să fi fost, „Până aici mergi, şi nu mai departe”.

Fără nici o îndoială că permisiunea ca omenirea să-şi provoace rău sieşi este o cale foarte practică de a învăţa lecţii importante. Dumnezeu pare să fi cerut îngerilor să nu mai ţină cele patru vânturi ale cerului, ci să le dea drumul — să permită omenirii să se angajeze în conflictul universal — nestânjenit. Rezultatul este cel mai copleşitor dintre războaie, sărăcind toate popoarele angajate în el, costând milioane de vieţi în floarea tinereţii şi aducând cu el datorii, după care vor plăti dobânzi ce vor sărăci poporul pentru mulţi ani care urmează — datorii care probabil nu vor putea fi plătite niciodată. Biblia arată că după acest război va urma o mare revoluţie şi că după ea poate fi aşteptată anarhia. Se poate aştepta ca vânturile conflictului, lăsate acum libere, să vatăme lumea fără a fi restrânse de către Cel Atotputernic, până când, la limita extremă a omului, va veni ocazia lui Dumnezeu şi Împărăţia lui Mesia va fi stabilită pentru binecuvântarea lumii.

Odată cu stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu totul va fi schimbat. Păcatele nu vor mai fi permise iar pedepsele să le urmeze, ci pedepsele vor fi aplicate celor care vor încerca să facă răul — înainte ca ei să-l fi făcut. Pentru că Domnul a promis, zicând, „Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt (Împărăţia)” (Isa. 11:9). În acel timp glorios toate intenţiile şi străduinţele bune vor avea binecuvântarea lui Dumnezeu şi vor aduce o ridicare mintală, morală şi fizică celor care vor participa. Astfel se va îndeplini o scriptură care spune, „Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea”. Isa. 26:9.

PĂCATUL INVIDIEI

Păcatul şi egoismul sunt practic termeni sinonimi. Când Adam era perfect, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, el era neegoist, drept, generos, blând, binevoitor pentru că acestea sunt elementele dispoziţiei divine şi omul trebuie să le fi avut când era în asemănarea lui Dumnezeu. Primul păcat dintre toate a fost comis de Satan. Pentru a-şi satisface ambiţiile, planurile egoiste, el a denaturat mesajul divin, contrazicându-L pe Cel Atotputernic, şi a devenit tatăl minciunilor şi ucigaş al lui Adam şi al rasei lui. Calea mamei Eva a fost de asemenea determinată de un egoism câştigat. Ea înseta după cunoştinţă, pe care, după cum îi spusese şarpele, o putea obţine prin neascultare de Dumnezeu. Neascultarea părintelui Adam n-a fost din ignoranţă, ci din cauză că el a crezut că viaţa lui va fi mai fericită prin neascultare şi prin împărtăşirea de experinţele mamei Eva.

Astăzi, oriunde ne uităm, putem urmări clar tot păcatul până la izvorul lui, egoismul. Invidia este egoism — păcat. Este foarte răspândit pentru că toţi sunt păcătoşi. Legile caută într-adevăr să ne protejeze în privinţa drepturilor noastre, totuşi cât de fără succes suntem adesea în a ne asigura drepturile şi în a ne apăra împotriva celor care încalcă în mod nedrept Regula de Aur.

Lecţia pentru toţi este că nimic mai puţin decât Regula de Aur nu este acceptabil în faţa lui Dumnezeu de la cei care pretind că sunt copii ai Lui. O a doua lecţie este că în timp ce trebuie să facem dreptate şi să aplicăm Regula de Aur la toţi, fără excepţie, noi nu trebuie să cerem întotdeauna dreptate, Regula de Aur etc., de la alţii. Mai degrabă, poporul Domnului să se considere reprezentanţii şi ambasadorii Săi într-o ţară şi printre oameni înstrăinaţi de El şi de guvernarea Sa. Copiii Domnului, întotdeauna drepţi, trebuie să fie de asemenea generoşi ((433)) şi să „vestescă virtuţile Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. După cum Tatăl lor ceresc este generos şi drept, tot aşa şi copiii Lui trebuie să fie părtaşi ai asemănării caracterului Său şi să fie ajutoare în tot ce se face pentru dreptate.