Pacea

Fr. Jerome Gruhm, Franţa

În Psalmul 107:29-31 citim:

„El a oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au liniştit, Domnul i-a dus la limanul dorit. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fii oamenilor!”

În Matei 8:24-26, noi mai citim de-o furtună liniştită, potolită: „Şi deodată s-a stîrnit pe mare o furtună atît de straşnică, încît corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. Ucenicii s-au apropiat de El şi l-au deşteptat, strigînd: Doamne, scapă-ne, că pierim! Şi le-a zis: De ce vă este frică puţin credincioşilor? Apoi s-a sculat, a certat vînturile şi marea şi s-a făcut o linişte mare”

Acest psalm indică în mod profetic experienţele Bisericii lui Christos în perioada Vîrstei Evanghelice, ca şi evenimentul citat în Matei 8, care caracterizează marea strîmtorare, căci Dumnezeu în marea Lui înţelepciune a permis păcatului de a aduce furtuni şi greutăţi în viaţă, dar marele Răscumpărator, pe care Dumnezeu l-a prevăzut să fie marele Eliberator, va aduce calmul şi pacea la timpul său.

În cursul vîrstei actuale, Biserica a fost selecţionată şi probele şi greutăţile vieţii i-au fost preţioase pentru dezvoltatrea credinţei, speranţei şi răbdării, în vederea pregătirii misiunii sale viitore în restabilirea neamului omenesc ca şi pentru obţinerea privilegiilor şi onorurilor gloriei ca Mireasă a lui Christos. În ceea ce priveşte lumea, marea furtună tipifică războaiele, invaziile, calamnităţile, nedreptăţile, revoluţiile, nemulţumirea, care sînt roadele egoismului, a urii, a geloziei, a poftelor excesive din partea oricui.

Lucrările marelui adversar, diavolul au semănat otravă şi au provocat toate aceste revolte, în zadar omenirea caută pacea.

Creşterea cunoştinţei a trezit printre oameni respectul de sine-însuşi, ceea ce-i împinge la revendicarea drepturilor lor naturale. Profeţiile declară că, ca urmare a creşterii cunoştinţei o nemulţumire generală şi mai răspîndită se va manifesta în final într-o revoluţie cuprinzînd lumea întreagă, răsturnînd orice lege şi orice ordine; că anarhia şi strîmtorarea în toate clasele vor fi rezultatul acestora, dar că în mijlocul acestei confuzii Dumnezeul cerurilor va da loc Împărăţiei Sale, care va fi o ocazie favorabilă pentru Dumnezeu şi „dorinţa tuturor popoarelor se va face” (Hagai 2:7).

Sfintele Scripturi ne vorbesc de ziua de pe urmă, ca fiind sfîrşitul dispensaţiei prezente. În 2 Tim 3:1-5 apostolul Pavel zice: „În zilele de pe urmă vor fi vremuri grele, oamenii vor fi egoişti, iubitori de bani, lăudăroşi (blasfematori), trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, neîmblînziţi, îngînfaţi, iubitori mai mult de plăceri decît iubitori de Dumnezeu”.

Profetul Daniel vorbeşte despre vîrsta prezentă, „ca de un timp de strîmtorare de care n-a fost niciodată de cînd sînt neamurile. Daniel 12:1.

Dar în mijlocul acestei nelinişti şi a acestei nemulţumiri din lume, care ar trebui să fie atitudinea Poporului lui Dumnezeu, consacrat şi credincios? Îi este lui teamă? Nu, el are încredere îm Domnul care spusese: „Eu vă las pacea, eu vă dau pacea mea . . .”. De asemenea în mijlocul agitaţiei şi a ameninţărilor care ne înconjoară, noi auzim vocea Domnului şi ne bucurăm, căci cuvîntul ne întăreşte.

Cu toate că apostolul Pavel zice că adevăraţii copii ai lui Dumnezeu trebuie să sufere toţi, în Fapt. 14:22: „În Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin multe greutăţi şi apostolul Petru confirmă acest lucru în 1 Pet. 2:21: „Căci la aceasta am fost chemaţi, căci Christos de asemenea a suferit pentru noi”.

de aceea, dragi fraţi şi surori, în aceste zile de nemulţumire, să nu clădim un edificiu de lemn sau fîn, ci să clădim cu aur, argint şi pietre scumpe pe adevăratul fundament; o clădire de adevăr şi credincioşie faţă de Domnul, care să reziste focului din această zi şi va fi şi o recompensă.

Noi avem încredere în promisiunile Atotputernicului tată ceresc şi a Fiului său, care ne-a dat deja pacea interioară, pe care nici o furtună exterioară n-o poate tulbura. Ce pace şi ce linişte avem noi, dacă ne lăsăm pătrunşi de această promisiune a lui Dumnezeu că: „toate se lucrează spre bunele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8:28).

De asemenea experienţe binecuvîntate pot rezulta pentru noi în aceste timpuri de probe. Domnul dă pace poporului Său, în felul Său. El ne vorbeşte de pace, noi auzim vocea Sa, prin Cuvînt, prin cunoştinţele pe care El ne le dă prin promisiunile sale preţioase. El ne asigură de înţelepciunea Sa, de dragostea Sa, de protecţia Sa, de puterea Sa şi de intenţiile sale afectuoase în ce priveşte poporul Său. Chiar această asigurare ne dă nouă pacea şi odihna inimii, în ciuda probelor. El ne informează asupra semnificaţiei condiţiilor prezente, asupra marii strîmtorări şi asupra gloriosului rezultat.

„Dumnezeu este un refugiu şi un sprijin, un ajutor care nu lipseşte în nevoi; de aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pămîntul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor” zice David în mod profetic despre timpul nostru, în Ps. 46. De unde vine această încredere a poporului lui Dumnezeu?

Aceasta vine din faptul că el locuieşte în casa Celui Preînalt (reprezentat prin Sfînta din Tabernaclo), şi se odihneşte la umbra Atotputernicului (ca tabernacolul tipic, care a fost acoperit ziua cu nor şi noaptea-n stîlp de foc).

Tot David care zice profetic, în Ps. 25:14: „prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El şi Legămîntul făcut cu El le dă învăţătură. Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul”.

Să facem ca David şi să ne întoercem privirile spre Domnul. Celor care locuiesc în casa Domnului, El le dă o cunoştinţă clară despre Planul divin, despre timpul şi anotimpul Său, ca să fie capabil să înţeleagă necesitatea şi felul disciplinei prin care Dumnezeu trece lumea. Căci cum zice David în Ps. 29:4,5: „Vocea Domnului este puternică, vocea Domnului este măiestoăsă. Glasul Domnului sfarmă cedrii, Domnul sfarmă cedrii Libanului . . . Daţi cinste şi slavă Domnului!”

Apostolul Pavel în Evr. 12:14 ne recomandă: „Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţirea, fără de care nimenea nu va vedea pe Dumnezeu”.

„Fiţi în pace între voi . . . aveţi răbdare cu toţi” (1 Tes. 5:13,14).

„Cît depinde de voi, fiţi în pace cu toată lumea” (Rom. 12:18)

„Din Pacea lui Dumnezeu ţîşnesc izvoare, rezerve din Puterea sa şi din Înţelepciunea sa, care sînt imense. Pacea lui Dumnezeu nu provine numai din acest izvor, căci pacea este rodul unei bunătăţi încercate, Dumnezeu întruchipează orice virtute şi orice har, plinătatea mulţumirii şi a păcii inimii datorate perfecţiunii morale conştiente, fiindcă El are puterea şi înţelepciunea.

„Toate lucrurile au fost făcute de El şi numai prin voinţa Sa există ele” (Apoc. 3:15).

Dumnezeu a creat omul după chipul Său, o creatură inteligentă, cu aceleaşi facultăţi mintale şi morale, ca să păstreze legăturile de comuniune şi de rudenie cu copiii Săi. Creatorul şi creaturile puteau găsi astfel plăcerea, fericirea şi bucuria într-o comuniune şi legături de rudenie perfecte.

Totuşi, păcatul a determinat căderea primilor noştri părinţi, dar dragostea lui Dumnezeu pentru creaturile sale nu s-a răcit, căci El se manifestă printr-o vigilenţă serioasă în dezvoltarea principiilor de dreptate.

Biblia ne spune în 1 Ioan 4:8: „Dumnezeu este dragoste şi ne arată bucuria şi fericirea Tatălui Ceresc în lucrurile care-i sînt plăcute, în principiile şi legile dreptăţii, ca şi satisfacţia sa faţă de cei care-i sînt supuşi. Armonia şi echilibrul desăvîrşite sînt însuşiri ale caracterului divin care menţin pacea în orice împrejurare.

Noi citim în Ps. 119:165: „Multă pace au cei ce iubesc Legea lui Dumnezeu şi nu li se întîmplă nici o nenorocire”

Ce verset liniştitor, căci probele prin care noi trecem ne sînt necesare pentru învăţătura noastră şi apostolul Pavel zice în Fapt. 14:22: „prin multe necazuri trebuie să trecem în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pacea lui Dumnezeu n-a fost tulburată prin opoziţiile şi dezacordurile dintre creaturile Sale, ea a fost menţinută în tot timpul. Planurile lui Dumnezeu stabilite cu grijă şi o profunzime absolută, au necesitat periode lungi de ani pentru îndeplinirea lor, de-a lungul cărora El şi-a propus o înflorire glorioasă a unei creaturi inteligente după chipul Său, bazată pe dreptate şi demnă de darul divin, viaţa veşnică.

Totuşi, pe măsura dezvoltării planurilor sale, discordia, divizarea s-au introdus în familie, prin păcat.

Dar Dumnezeu prevăzuse această stare de lucruri, care constituie una din etapele necesare în planul Său, a cărui rezultat glorios, merita mai mult în ochii Săi, decît toate dezordinele, ruinele şi distrugerile pe care El le prevăzuse şi (pe care EL) care le-a obligat să-şi asume dificila sarcină de-a face să domnească disciplina.

Dragostea Sa trebuie să rămînă acoperită (ascunsă) în timpul în care dreptatea divină neînduplecată şi severă avea să-şi exercite acţiunea sa.

Timp de mai mult de 6.000 ani Dumnezeu a suportat opoziţia păcătoşilor. Autoritatea Sa bazată pe dreptate a fost îndepărtată şi dispreţuită, caracterul Său a fost desfigurat şi făcut nedrept. Totuşi, o, minune a harului Său, dragostea Sa nu s-a veştejit, după cum am zis, căci Cuvîntul ne zice în Ioan 3:16:

„Dumnezeu a iubit atît de mult lumea încît a dat pe singurul Său fiu, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, şi ca pacea lui Dumnezeu să poată exista în inimile răscumpăraţilor.

Oare ne putem da seama ce l-a costat pe Tatăl Cersc în marea Lui dragoste consimţind la sacrificiul Fiului Său preaiubit, în care El însuşi pusese toată încrederea şi afecţiunea Sa! Isus, în zorii existenţei sale pămînteşti, manifestă o supunere absolută voinţei divine, chiar atunci cînd calea trasată era umilinţă şi dureri.

Domnul nostru Isus îşi arătă o mare dragoste pentru Tatăl, care suporta cu răbdare desfigurările pe care oamenii le aduceau caracterului Său.

Datorită acestui sentiment, Isus acceptă să îndeplinească marele sacrificiu al vieţii Sale, pentru a glorifica pe Tatăl Său, pentru a arăta oamenilor, bunătatea, bunăvoinţa, dragostea şi harul lui Dumnezeu şi a-i aduce pe aceştia la starea de-a iubi pe acest Dumnezeu milos, care pentru a-i elibera de sclavia păcatului, luă măsurile necesare pentru a asigura mîntuirea lor veşnică şi pacea.

Acest dar al dragostei divine, al Fiului Său preaiubit pe care trebui să-l sacrifice pentru regenerarea omenirii, a trebuit să-l coste cu siguranţă mult, ştiind dinainte suferinţele, umilinţa, josnicia şi moartea pe care trebuia s-o îndure.

Isus ştiu să dea ascultare absolută în a face vonţa divină, chir dacă calea Sa era acoperită de umilinţă şi de dureri. Tatăl ceresc a cunoscut toată durearea dragostei părinteşti, cînd scumpul nostru Mîntuitor zicea: „Tată, dacă este cu putinţă, să treacă de la mine acest pahar: totuşi, nu cum vreau eu, ci cum tu vrei”! şi atunci cînd El ztcea: „Sufletul Meu este apăsat de o tristeţe de moarte”! Totuşi pacea lui Dumnezeu l-a însoţit pînă la moarte.

În timpul celei de-a şaptea mie de ani, Domnul nostru va avea fericitul privilegiu de-a face cunoscut tuturor creaturilor din cer şi de pe pămînt, caracterul glorios al Tatălui Său Ceresc. Tatăl va fi atunci fericit de-a constata reuşita operei Sale, pacea veşnică şi fericirea pentru toată omenirea, căci totul va fi reunit în „Christos glorificat” (Efes: 1:10).

În ultima noapte a vieţii sale pămînteşti, Domnul nostru, cu inima plină de compasiune şi dragoste, dădu asupra învăţăceilor săi ultimele binecuvîntări, moştenirea sa, o moştenire preţioasă de-o valoare inestimabilă:

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Eu nu vă dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, şi să nu se înspăimînte” (Ioan 14:27).

Această moşteinre a păcii n-a fost dată numai Bisericii primitive, ci, Bisericii întregi – pînă la sfîrşitul vîrstei are parte de această moştenire binecuvîntată, care este Pacea.

Domnul, în rugăciunea sa sfîntă, îşi exprimă gîndirea Sa cu privire la toată Biserica, cînd zice: „nu numai pentru ei mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în mine prin cuvîntul lor” (Ioan 17:20).

Dacă vrem să cunoaştem fundamentele acestei păci durabile şi siguranţa pe care ea o dă, permiţînd să trecem cele mei teribile furtuni ale vieţii, să urmăm exemplul Domnului nostru şi ale apostolilor, credinţa lor în dragoste, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Ei au ştiut şi au crezut că Dumnezeu avea toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Ei au ştiut şi au crezut că Dumnezeu avea toată puterea şi înţelepciunea pentru a exercita ceea ce El promisese. Numai încredinţîndu-se promisiunilor lui Dumnezeu, dicipolii au obţinut pacea.

Datorită credinţei lor, ei au putut trece în pace cele mai mari probe ale vieţii lor. Numai printr-o credinţă hotărîtă şi puternică pacea lui Dumnezeu, care este şi cea a Domnului nostru rămîne cu copiii Săi.

Această pace a lui Dumnezeu pe care Domnul a lăsat-o discipolilor Săi şi nouă înaintea morţii Sale, este o moştenire preţioasă, o seninătate a sufletului, un calm, o prezenţă de spirit, o asigurare şi o încredere întreagă în Dumnezeu în momentele grele şi în probe. Pacea pe care Domnul o dăduse discipolilor Săi vine de la Dumnezeu, ea este expresia odihnei noastre în Dumnezeu prin credinţa noastră.

Lipsa de încredere, lipsa de cunoştinţă a caracterului şi Planului lui Dumnezeu în ce ne priveşte ca şi promisiunile Sale ne lipsesc de pace, de odihnă în Dumnezeu, de asigurarea Sa şi adversarul nu va precupeţi să semene îndoială în inimile noastre.

Putem noi să ne îndoim de protecţia divină cînd citim în Mat. 10:30 „Chiar şi firele capului ne sînt numărate” şi care „dă păsărilor cerului hrana lor”!

Pacea lui Dumnezeu care s-a păstrat în inima Domnului în ciuda tuturor probelor, persecuţiilor, dispreţul şi în urmă moartea, era susţinută de credinţa Sa în Tatăl Său şi în promisiunile Sale în planul Său cu privire la Biserică şi la lume, ceea ce-i dădu pacea şi această pace îi da încredere şi îl ajuta să depăşească toate obstacolele şi să triumfe chiar asupra morţii.

Numai prin încredinţarea în promisiunile lui Dumnezeu discipolii au obţinut pacea, credinţa lor s-a înrădăcinat ferm în Isus Christos, chiar dacă erau cuprinşi de panică şi de teamă şi abandonaseră pe Învăţătorul lor cu ocazia arestării acestuia, ei crezură totuşi că Dumnezeu cel Atotputernic va îndeplini ceea ce El a promis, că planul de dreptate şi de milă nu putea eşua în îndeplinirea Sa. De altfel la ziua Cincizecimii ei au fost recompensaţi din belşug cu pacea pe care Învăţătorul lor o dăduse: „Eu vă las pacea, eu vă dau pacea Mea. . .” Această pace binecuvîntată care provenea din siguranţa că ei erau recunoscuţi de Dumnezeu ca fiii Săi, ca moştenitorii Săi şi comoştenitori ai lui Christos.

Aceste cuvinte ni se adresează şi nouă, tuturor celor care şi-au depus voinţa pe altarul de jertfă, care prin harul lui Dumnezeu au devenit „fiii lui Dumnezeu”. Numai „fiii lui Dumnezeu” sînt îndreptăţiţi prin credinţă, numai ei singuri sînt consideraţi ca drepţi, Biserica Întîilor Născuţi”.

Îndreptăţirea noastră reprezentată prin „haina de nuntă” ne este oferită prin meritele Salvatorului nostru, care ne acceptă şi aceasta înseamnă intrarea în familia lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel zice în Rom. 5:1 „Deci , fiindcă sîntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Christos”.

Copilul lui Dumnezeu ar trebui deci să aibă acest sentiment de siguranţă pe care-l dă pacea lui Dumnezeu.

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” zice apostolul Pavel în Rom. 8:31.

Profetul Isaia promite de asemenea pacea, în cap. 26:3: „Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine, căci se încrede în Tine. Încredeţi-vă în Domnul pe vecie . . .”

Astfel, pacea lui Dumnezeu care depăşeşte orice inteligenţă omenească ne este asigurată, dacă rămînem în familia lui Dumnezeu.

Nu este de mirare că noi deci ne simţim în siguranţă aici (în familia lui Dumnezeu). Dumnezeu ne-a promis pacea Sa şi odihna sa, dacă ne supunem voinţa noastră voinţei Sale. S-o facem cu bucurie şi noi vom avea pacea lui Dumnezeu, pe care numai El singur poate s-o dea prin Isus Christos, Domnul nostru şi Mîntuitorul nostru şi prin Cuvîntul Său de Adevăr.

Care este secretul acestei păci? Noi îl citim în Ioan 14:2: „Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine” zicea Domnul ucenicilor.

Aceste cuvinte ne spun că ceea ce Dumnezeu a promis este puternic şi va şi îndeplini. Adevărul este scutul nostru prin credinţă. Să nu lăsăm să ne scape ancora credinţei niciodată, ca să nu dăm ocazie adversarului de-a profita de slăbiciunea noastră şi să ne dustrugă curajul nostru. După cum unui tată îi este milă de copiii săi, Domnului Dumnezeu îi este milă de cei ce se tem de El, căci El ştie din ce sîntem făcuţi, El ştie că noi sîntem praf.

Totuşi, psalmistul zice: „Tu vei păzi cu o pace desăvîrşită spiritul celui care se sprijină pe Tine”. Domnul zisese ucenicilor: „Tatăl însuşi vă iubeşte şi David zicea:

„Fă din Domnul obiectul desfătărilor tale şi El îţi va da ceea ce doreşte inima ta, mai cu seamă pacea, chiar şi în mijlocul probelor şi a furtunilor.

Dragostea Tatălui Ceresc pentru noua Sa creatură este mult superioară oricărui sentiment al părinţilor faţă de copiii lor. El veghează la dezvoltarea caracterului lor şi a roadelor Spiritului, la bunătate, la răbdare, la bucurie, la credincioşie, dragoste şi mai cu seamă la pace. Dumnezeu are o dragoste părintească pentru toate creaturile Sale inteligente.

Această pace a lui Dumnezeu este ca o santinelă păzitoare a inimii noastre care opreşte orice gînd ostil, dureros sau orice teamă. În Ioan 16:33, Domnul avertizează pe ucenicii Săi că ei vor fi împrăştiaţi şi că vor avea necazuri în lume şi le zicea: „Eu v-am spus aceste lucruri, ca să aveţi pace în Mine”.

Această pace promisă nu este pentru lume, căci ea n-ar putea-o aprecia. Această pace este pentru acela care, cu Domnul şi cu Părintele nostru ceresc lucrează la îndeplinirea planurilor lui Dumnezeu. El poate urma o cale grea în mijlocul furtunilor şi aşa este cu toţi cei care umblă pe urmele lui Isus Christos. Dar şi prin furtuni, această pace rămîne în ei, după cum spusese Isus: „Voi veţi avea necazuri în această lume, dar veţi avea pacea Mea”.

Profetul Isaia vorbeşte în termeni exaltanţi de acei care participă la lucrarea Domnului pentru a duce înainte planurile lui Dumnezeu, în cap. 52:7: „Ce frumoase sînt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mîntuirea, care vesteşte pacea, aceluia care zice Sionului: Dumnezeul Tău domneşte”.

Acest frumos mesaj se adresează ultimelor membre a Bisericii, nouă, căci el nu putea fi transmis înaintea prezenţei a doua a Domnului către poporul Său. El este deci special pentru cei care trăiesc în timpul prezenţei regelui, numai ei pot spune Sionului: „Dumnezeul Tău domneşte”

Lumea încearcă în zadar pacea! Profetul Isaia ne dezvăluie de ce lumea nu găseşte pacea, în cap. 48:22: „Cei răi, n-au pace, zice Domnul”

Egoismul, dorinţa după bani, influenţa adversarului şi ignoranţa voită a legilor divine sînt cauza lipsei de pace în lume. Diferitele religii n-au putut aduce fericirea şi să evite războaiele. Dimpotrivă, cîte războaie sîngeroase au fost făcute în numele lui Christos şi reîncep multe în numele lui Alah. Totuşi există un remediu. A recunoaşte lui Dumnezeu dreptul suprem de-a conduce vieţile noastre după legile de dreptate şi de dragoste. Deci, reîntoarcerea le Dumnezeu.

Dumnezeu cunoaşte tot, fiind creatorul tuturor lucrurilor, El ştia că omenirea avea să se destrame în ură, de aceea El a prevăzut un remediu. El a deschis calea unică a păcii şi a bunăstării în Planul Său de „restatornicire a tuturor lucrurilor” prin răscumpărarea făcută de Isus Christos. Dumnezeu este capabil să păstreze tot în puterea Sa, căci tot universul face voia Sa fără incidente.

Din puterea Sa şi din înţelepciunea Sa izvorăşte o pace adîncă, o seninătate şi o bunătate fără margini.

„Să fim deci fără teamă, căci Dumnezeu este un refugiu şi un sprijin, un ajutor care nu lipseşte niciodată în necaz, chiar cînd pămîntul este mişcat şi cînd munţii se clatină în inima mărilor” ne zice Ps. 46.

Chemarea la pocăinţă a apostolului Petru cu ocazia discursului său la ziua Cincizecimii, pe care o găsim în Fapt. 3:19-21 este mereu valabilă:

„Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu pentru ca să vi să şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rînduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Christos, pe care cerul trebuie să-l primească, pînă la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor”.

Noi zicem astăzi, „că cerul a trebuit să-l primească” pînă la vremile restatornicirii tuturor lucrurilor, căci Domnul este „prezent”, să ne bucurăm, căi El lucrează după cum citim în Apoc. 11:17,18: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mîna pe puterea Ta cea mare şi ai început să domneşti” şi ca o consecinţă a acestui fapt: „Neamurile s-au mîniat, dar mînia Ta a venit”.

Vedem noi neamurile mîniate? Această zi de răzbunare a Domnului este ziua de judecată a naţiunilor.

Pentru această zi Domnul a uns pe Regele Său pe Sion, muntele Său cel sfînt (domnia spirituală). El le va zdrobi ca pe vasul unui olar, ni se spune în Ps. 2. Acesta este un timp de strîmtorare care are ca scop de a distruge lumea rea de astăzi. Deci pentru lume nu poate fi pace.

Dar timpul va veni cînd promisiunea divină a „restatornicirii tuturor lucrurilor” după Fapte 3:19-21 se va realiza, cînd Regele Regilor va înlocui dezordinea, confuzia şi incapacitatea omenirii de a face pace prin puternica Sa domnie de dreptate, cînd omenirea va învăţa să iubească şi să aprecieze căile lui Dumnezeu, de bunătate şi de dragoste după exemplul dragostei divine, care a dat pe Fiul său preaiubit pentru răscumpărarea omenirii din păcat şi moarte. Aceasta va fi o epocă de pace, de fericire şi de viaţă veşnică pentru toţi cei care se vor supune cu bucurie legilor Sale ca să deneficieze de minunatele haruri binecuvîntate.

Cînd naţiunile nu vor mai învăţa războiul, cum zice profetul Mica în cap. 4, vers. 1-3, atunci va fi pace.

„În vremile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor şi popoarele vor veni cu grămada la el . . .

Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim Cuvîntul Domnului. . . nici un neam nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război; căci gura Domnului a vorbit”.

deci la timupl fixat de Dumnezeu, pacea va veni în lume, căci El a promis „Pacea pe pămînt” prin corul îngerilor din Betleem. Această pace asigurată de „Prinţul Păcii” anunţată de Isaia, cap. 9, vers. 5.

Şi noi citim în cap. 11 că „Spiritul lui Dumnezeu se va odihni asupra lui, Spirit de înţelepciune şi de pricepere, Spirit de sfat şi de tărie, Spirit de cunoştinţă şi de teamă de Dumnezeu . . . şi neprihănirea va fi brîul coapselor Sale şi credincioşia brîul mijlocului Său”.

Dragi fraţi şi surori, după cum apostolul Pavel în Filip. 4:7 ne dă o frumoasă consolare, zicînd: „Şi pacea lui dumnezeu, care întrece orice înţelepciune vă va păzi inimile voastre şi gîndurile în Isus Christos.

Eu termin îndemnîndu-vă prin cuvintele:

„Harul şi pacea să vă fie date de Tatăl nostru ceresc şi de Domnul Isus Christos şi pacea lui Christos, la care aţi fost chemaţi pentru a forma un singur corp să domnească în inimile voastre”.