PARTEA BISERICII ÎN JERTFA PENTRU PĂCAT

R 4854b W. T. 15 iulie 1911 (pag. 212-214)

Meritul lui Cristos a constat în ţinerea Legii şi în ascultarea de Tatăl prin faptul că Şi-a dat viaţa. Viaţa pe care a dat-o a fost preţul. Aceasta a fost pusă în mâinile Dreptăţii când a murit —„Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez Duhul”. Totul a trecut în mâinile Tatălui şi rămâne în mâinile Tatălui — un Preţ de Răscumpărare. Când Dumnezeu L-a înviat pe Domnul nostru dintre morţi, nu L-a înviat fiinţă umană, ci fiinţă spirituală de cel mai înalt ordin.

Cum declară Scripturile despre Capul Bisericii, la fel este adevărat şi despre Biserică, deoarece noi urmăm în urmele Lui. Despre Biserică este scris: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15:42-45). Domnul nostru a fost înviat un duh însufleţitor, dătător de viaţă (1 Cor. 15:45; 1 Pet. 3:18). A fost om cel care şi-a pierdut viaţa; a fost om, de asemenea, cel care S-a dat pe Sine ca preţ compensator (1 Cor. 15:21, 22). Jertfa naturii umane a Domnului nostru a rămas o jertfă pentru lume. A dat-o El pentru lume până acum? Nu. Ce a făcut cu ea? Numai a încredinţat-o Tatălui. În al cărui credit este ea acum? Al Domnului nostru. Unde? În mâinile Dreptăţii divine. Pentru care scop? Ca să poată fi aplicată. Cum aplicată?

Înainte de toate, într-un sens de atribuire, în acest Veac Evanghelic este aplicată tuturor acelora care vin la Tatăl prin El. El o atribuie acestora după ce ei s-au întors la Tatăl prin credinţă şi au ajuns la punctul unde pot spune: „Îmi prezint corpul ca jertfă vie”; „Aici sunt, Doamne, mă predau”. Acolo marele Avocat, viitorul Mijlocitor al lumii, le atribuie destul din meritul Său pentru a face bună jertfa lor. De la ei înşişi ei nu au nimic de oferit ce ar putea accepta Domnul; căci „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”. Rom. 3:10.

Aici marele Avocat aplică, sau atribuie, o îndestulare din meritul Său, deja în mâinile Dreptăţii, pentru a-i face pe aceştia perfecţi în ochii Dreptăţii. Dreptatea divină poate accepta atunci jertfa; şi acceptarea jertfei este manifestată prin acordarea Spiritului sfânt, conceperea de Spirit; şi ceea ce este conceput de Spirit se va naşte din Spirit prin înviere, dacă între timp nu este ceva să oprească sau să strice acea stare. Dacă cineva astfel conceput de Spirit îşi pierde spiritul, moare faţă de lucrurile spirituale, atunci el este într-adevăr „mort de două ori”, după cum spune apostolul. Iuda 12.

Participă Biserica la Jertfa

pentru Păcat?

Dar acum, în cazul celor care sunt astfel acceptaţi de Cristos, ce au ei de-a face cu jertfa pentru păcat? Răspundem că noi n-am şti ce trebuie ei să facă dacă Dumnezeu nu ne-ar arăta; dar Dumnezeu întâi face o ilustraţie a acestui lucru în Vechiul Testament. El a făcut la evrei o Zi tipică de Ispăşire, care a prefigurat ceea ce se va face în timpul acestui Veac Evanghelic şi în perioada domniei lui Mesia. Ce este aceasta? Aceasta este lucrarea de împăcare între Dumnezeu şi oameni. Cum a arătat tipul aceasta? Ziua de Ispăşire avea diferite aspecte. Ea începea cu jertfirea unui viţel; şi acel viţel a reprezentat jertfa Domnului Isus Cristos pentru Biserică. Sângele viţelului era stropit pe Capacul Ispăşirii pentru casa credinţei. Casa credinţei era reprezentată prin cei doi ţapi.

Aceşti ţapi ne-au reprezentat pe tine şi pe mine şi tot poporul Domnului care şi-au oferit corpurile ca jertfe vii, sfinte şi plăcute (Rom. 12:1, 2; Evrei 13:11-13). Numai unul din aceşti ţapi a devenit urmaş al viţelului şi a avut exact aceleaşi experienţe ca viţelul. Acest ţap reprezintă acea clasă de credincioşi care urmează zilnic în urmele lui Isus şi care sunt părtaşi cu El la suferinţele Lui din prezent şi care vor avea parte cu El de gloria care urmează.

Celălalt ţap reprezintă clasa celor care nu merg voluntar la jertfă, care, fără să se întoarcă la păcat, nu jertfesc de bunăvoie. De aceea, această clasă este tratată ca „ţapul de trimis” şi aşa se lucrează cu ea, fiind trimisă în starea de pustie pentru strâmtorare. Apostolul pare să se refere la această clasă când spune că unii sunt trataţi aşa „pentru ca duhul lor să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:5). Aceştia nu sunt clasa Miresei, ci o clasă servitoare.

În Psalmul 45 avem ilustraţia Mirelui ceresc şi putem vedea cum El îşi prezintă Mireasa Tatălui ceresc, marele Împărat. Apoi urmează ilustraţia Miresei, care este descrisă ca „plină de strălucurire înăuntru” şi este adusă la Împăratul ceresc în haine de broderie şi ţesute cu aur. Apoi avem a treia ilustraţie, „fecioarele, însoţitoarele ei”, care o urmează şi care de asemenea vor fi aduse înaintea Împăratului. Aceştia reprezintă cealaltă clasă, clasa „ţapului de trimis”, care nu merg voluntar în moarte, în jertfă, şi care, în consecinţă, nu pot fi socotiţi ca membri ai Miresei.

Deoarece Scripturile arată această Jertfă pentru Păcat, de aceea noi credem în Jertfa pentru Păcat; şi deoarece Scripturile ne spun că noi vom fi părtaşi în aceast lucru, de aceea noi credem. Unde afirmă apostolul astfel? Răspundem că el ne spune, adresându-ni-se în calitate de clasă a „ţapului Domnului”, „Să ieşim cu El afară din tabără, şi să purtăm ocara Lui”. De asemenea spune că trupurile acelor animale al căror sânge era dus în Sfânta Sfintelor pentru a face ispăşire pentru păcat, erau toate arse afară din tabără (Evrei 13:11-13). Ce animale erau acelea? Numai două. Viţelul şi ţapul Domnului erau singurele. Apostolul susţine că noi am fost reprezentaţi prin acest ţap. „Să ieşim, deci, cu El afară din tabără.” Tot ceea ce se făcea cu viţelul se făcea şi cu ţapul. Haideţi, deci, dacă urmăm în paşii Lui, să participăm cu El în jertfa Lui — „Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui”; căci, „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”; vom fi slăviţi împreună. 2 Tim. 2:11, 12.

Adaugă ceva Biserica

la Jertfa pentru Păcat?

Se poate pune întrebarea: „Ce adaugă Biserica la Jertfa pentru Păcat dacă Domnul a dat procentajul necesar din meritul Său fiecăruia pentru a face posibilă jertfa lui sau a ei?” Răspundem că depinde de gândul care este în spatele expresiei „a adăuga la Jertfa pentru Păcat”. Jertfa pentru Păcat n-a avut nevoie de nicio adăugare. Păcătosul a fost un om — Adam. Domnul nostru Şi-a lăsat gloria şi a devenit om pentru a-l putea răscumpăra pe om. Când viaţa unui om perfect a fost dată pentru celălalt om perfect care a păcătuit, aceasta a constituit o îndestulare, sau, cum exprimă Scripturile, un Preţ de Răscumpărare.

Acest cuvânt „Răscumpărare” (1 Tim. 2:6), în limba greacă (antilutron), semnifică un preţ ca un echivalent; un preţ satisfăcător. În consecinţă, nu este necesară nicio adăugare la Răscumpărarea dată de Domnul nostru şi nimic nu ar putea fi adăugat la ea, căci nu putem adăuga la ceva ce este deja complet. Dacă preţul unui articol este de 1 dolar şi adăugaţi 25 de dolari la el, de fapt nu adăugaţi nimic la preţ, căci preţul este numai 1 dolar, şi ceilalţi dolari adăugaţi nici nu afectează preţul, nici nu sunt necesari, în niciun sens al cuvântului.

Există însă alt sens, în care Biserica are o parte cu Domnul ei; şi anume, nu numai că Domnul nostru însuşi a fost Preţul de Răscumpărare pentru lume, dar pentru ca El să poată fi mult înălţat şi să primească răsplata naturii divine a fost necesar să moară. Astfel deci, moartea lui Cristos a realizat două lucruri; primul, a fost Preţul de Răscumpărare pentru omenire; al doilea, a fost condiţia pe baza căreia Şi-a obţinut răsplata glorioasă — natura divină. Dacă n-ar fi fost ascultător până la moarte, atunci n-ar fi fost mult înălţat.

După cum spune apostolul: „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume” (Fil. 2:8, 9). El nu putea, prin urmare, să fie înălţat la acea poziţie înaltă fără ascultare până la moarte — ascultare faţă de legământul Său. Dacă nu Şi-ar fi îndeplinit legământul de jertfă, n-ar fi câştigat răsplata glorioasă, şi de asemenea n-ar fi fost un preţ satisfăcător pentru omenire. Dar El a reuşit. A obţinut premiul „chemării de sus” la natura divină.

Există însă un aranjament în Planul lui Dumnezeu care include şi Biserica pe lângă Isus, Capul Corpului, Capul Bisericii; şi astfel apostolul spune că Dumnezeu ne-a cunoscut mai dinainte prin Isus (Rom. 8:28-30; Efes. 1:4, 9-12). Nu înseamnă că ne-a cunoscut pe mine şi pe voi ca indivizi, neapărat, dar că a cunoscut dinainte o Biserică, o clasă; El a intenţionat dinainte adunarea unei astfel de clase, sau a unei Biserici, de la început. A fost tot aşa parte din Planul divin ca acea Biserică, Trupul lui Cristos, să fie chemată să umble în urmele Lui, să moară cu El, să-şi prezinte corpurile ca jertfe vii, cum a fost parte din Planul divin de la început ca Isus să facă aceste lucruri. Deosebirea dintre Isus şi Biserică este că El a fost perfect, sfânt, nevinovat, nepătat, despărţit de păcătoşi; şi de aceea, moartea Lui putea fi în natura unui preţ de răscumpărare — tot ce era necesar. Noi nu avem asemenea perfecţiune de la noi înşine, şi de aceea, pentru a ni se permite să jertfim ceva, trebuie mai întâi să ni se atribuie meritul Lui, pentru a putea fi jertfe plăcute pe altarul Domnului.

De ce Trebuie Biserica să Jertfească

Atunci se ridică întrebarea: Care este obiectivul ca aceste jertfe să fie pe altar? De ce este Biserica pe altar cu Domnul ei, după cum s-a exprimat apostolul Pavel (Romani 12:1): „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. De ce ne invită Dumnezeu să fim jertfe vii cu Cristos, din moment ce Cristos este suficient ca preţ de răscumpărare pentru păcatele întregii lumi? Răspunsul este că Tatăl ne invită să intrăm şi să fim părtaşi în suferinţele lui Cristos pentru a putea fi părtaşi şi în gloria Lui; căci numai „dacă rabdăm vom şi împărăţi împreună cu El — dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El”.

După cum Domnul nostru a fost chemat la jertfă, tot aşa este chemată şi Biserica. Pentru a fi găsit vrednic, pentru a avea cea mai înaltă aprobare a Tatălui, El trebuia să lase gloria pe care o avea la Tatăl şi să facă tot ceea ce Îi cerea Tatăl. Şi numai făcând astfel avea să câştige răsplata oferită. În timpul Veacului Evanghelic Biserica este invitată să intre în acel legământ cu El. Noi care suntem prin natură păcătoşi, „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”, suntem îndreptăţiţi prin meritul Lui pentru a ne permite să avem parte în suferinţele Lui, în jertfa Lui.

Care este folosul tuturor? De ce trebuie făcut aceasta? Acesta este singurul mod prin care putem fi cu El pe planul spiritual. Dacă păstrăm natura umană nu putem niciodată să ajungem în cer. Nimeni nu poate merge în cer decât cei din clasa jertfitoare. Cei neconcepuţi de sus nu vor avea niciodată parte în binecuvântarea cerească, dar vor primi o binecuvântare pământească, dacă vor primi vreuna. Ei îşi vor păstra natura pământească şi la timpul cuvenit vor fi făcuţi perfecţi. Dar cei care sunt invitaţi acum să devină Mireasa lui Cristos sunt invitaţi să se unească cu El în jertfă. Domnul nostru Şi-a jertfit natura pământească şi drepturile ei. Toţi cei care doresc să aparţină acestei clase a Miresei trebuie să-şi sacrifice carnea, natura pământească, drepturile ei etc., pentru a putea fi părtaşi cu El în natura crească, divină.