PERICOLUL MÂNDRIEI SPIRITUALE

W.T. 15 Sept. 1916 (pag. 275-279)

Mândria, sub orice formă şi la oricine, este un lucru primejdios. În felul lumii se adevereşte proverbul „Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii”, şi, în mod sigur, foarte, foarte puţini oameni au ceva, cu ce ar putea pe drept să se laude! Unii, care-şi ţin capetele sus din mândria unui spirit semeţ, ca şi cum ei ar fi fost creaţi în mod special, dintr-o „ţărână a pământului” deosebită, în realitate n-au nimic cu ce să se laude relativ la genealogia lor. Foarte puţine generaţii în urmă sunt suficiente pentru orice lăudăros.

Lumea învaţă că nu este înţelept să se laude cu bogăţiile, ca nu cumva, cineva să întrebe cum au fost acumulate acele bogăţii, de către cine, şi dacă au fost câştigate cinstit. Mândria cu educaţia pe care o are cineva, la fel nu este potrivită, pentru că educaţie înseamnă învăţarea a ceea ce alţii au descoperit sau au scris ca istorie. Cei ce s-ar lăuda cu educaţia au nevoie şi astăzi de umilinţă ca nu cumva să se descopere că tocmai lucrul cu care se lăudau a fost contestat prin cercetări ulterioare. Cărţile ştiinţifice din 1900 nu sunt valabile astăzi; teoriile lor nu stau în lumina cunoştinţelor de astăzi. Deci, dacă ar fi să se laude pe drept cu cunoştinţa, cel care se laudă ar trebui să aibă mare grijă ca să se ţină la curent.

Mândria cuiva cu frumuseţea sau cu perfecţiunea fizică cu greu poate fi scuzată, pentru că frumuseţea formei şi trăsăturilor se moşteneşte; şi deci, mai degrabă ar avea părinţii unele motive de mândrie decât copiii. Mândria cu hainele şi podoabele este de asemenea o nechibzuinţă. Cel care face ţesătura sau podoaba încă ar mai avea unele motive de laudă cu îndemânarea lui, dar cu siguranţă cel care le poartă nu are. El numai foloseşte pentru sine îndemânarea şi munca altora.

Mândria spirituală, cea mairea

Dar tema noastră este mândria spirituală! Noi am împărţi mândria spirituală în două grupe: prima, la creştinii pretinşi, nominali, iar a doua, la creştinii adevăraţi.

Mândria spirituală la cel ce frecventează biserica nominală nu este toată ipocrizie. El vede formalităţi şi ceremonii spirituale, aude cântări şi predici spirituale şi în multe cazuri nu este conştient decât că este un creştin tot atât de adevărat ca şi alţii. Nu merge el regulat la adunare? Nu-şi plăteşte el regulat contribuţia, nu numai cheltuielile pentru casa de adunare, ci şi în general la înaintarea cauzei Domnului — binefaceri, etc., din când în când, după cum se iveşte cazul?

Oricum au trăit în cursul săptămânii, oricum au procedat cu măcelarul şi cu brutarul, cei mai mulţi din cei care frecventeză biserica simt o mândrie plăcută în a se alătura unuia din grupurile arătoase care merg spre clădirile bisericii. Cei mai mândri spiritual preferă de obicei cele mai arătoase, mai pompoase, mai aristocratice ((85)) temple de închinare. La sfârşitul serviciului simt o mulţumire de sine. N-au adorat ei pe Dumnezeu? N-ar trebui ca toţi oamenii Să-l adore? Alţii, câţi n-au făcut-o! Ei simt o mândrie sau superioritate spirituală când se compară cu cei ce nu merg la biserică.

Ei n-au mers pentru instruire spirituală; ori, chiar dacă în acele locuri s-ar face o asemenea instruire, ei n-ar fi în starea în care s-o primească, nefiind concepuţi de Spirit. Ei n-au avut o foame reală după dreptate şi adevăr. Şi-au satisfăcut numai un sentiment al datoriei. Într-un sens ei au făcut penitenţă şi au sperat că oarecum, odată, le va fi de folos, poate salvându-i de unele din cele mai mari suferinţe din purgatoriu, poate chiar făcându-i acceptabili pentru Cer. De ce nu s-ar simţi Dumnezeu recunoscător faţă de ei, pentru că s-au negat pe sine, irosindu-şi câteva ore preţioase pentru a merge să I se închine?

Deşi n-o spun chiar aşa, ei simt într-o măsură că Dumnezeu ar fi foarte nedrept dacă ar trece peste astfel de lucru şi nu le-ar da o răsplată frumoasă. Ei se simt mândri spiritual şi mulţumiţi de sine; şi atâta timp cât sunt în această stare, nu sunt în nici un pericol de a primi adevărul. Nu trebuie să presupunem că marele adversar le dă atenţie deosebită, deoarece sunt în mare siguranţă sub influenţa lui. N-a fost el oare primul care a manifestat mândrie, spunând în inima lui: „Mă voi ridica deasupra fiilor lui Dumnezeu (voi lua o poziţie mai înaltă decât alţii); voi fi ca Cel Preaînalt”? Evident, mândria spirituală a fost marea greşeală a lui Satan, care a dus la căderea lui totală.

Unii, care nu pretind a crede în Dumnezeu, în Domnul Isus Cristos, sau în Biblie, au ceea ce s-ar putea numi un fel de mândrie spirituală. Ei sunt mândri că trăiesc o viaţă morală, fiind în stare să se poarte onorabil şi decent în viaţă — niciodată nu s-au îmbătat, n-au făcut lucruri serios imorale şi perverse cum fac mulţi alţii. Cu mândrie şi lăudăroşenie ei spun: „Mă simt tot aşa de bun ca şi oricare altul care merge la biserică, şi eu nu merg niciodată”. Prin aceasta vreau să spună: „Mă simt mai bun decât oricare membru al bisericii”. Ei doar amestecă modestia declaraţiei cu mândria gândului în proporţia în care cred că influenţează mai bine pe ascultător.

Insistând puţin mai mult cu întrebările referitor la ce fapte bune le place mai ales să facă, îţi vor spune cum, ca „Odd Fellows”, „Masoni” (ordine de frăţie secretă pentru într-ajutorare şi comuniune socială, n. t.), au stat într-o noapte cu un frate din ordin, care nu era foarte bolnav, care n-avea nevoie de foarte multă atenţie şi care oricum avea o infirmieră calificată să-l îngrijească; dar se simt ca şi cum ar fi făcut o faptă nobilă de caritate. În general mândria lor este că n-au violat legile, că au trăit o viaţă decentă şi respectabilă. În realitate, se află ceva în aceasta, care să fie ocazie de mândrie sau deosebită felicitare de sine? Care bărbat sau femeie nu trebuie să respecte legile şi nu trebuie să se ruşineze dacă le încalcă — mai ales gândindu-ne că acele legi au fost făcute, nu pentru oameni corecţi, ci pentru făcători de rele?

Mândria spirituală în Biserica adevărată

Ajungem acum la cel mai serios punct. Mândria, care este numai nechibzuinţă sau semiipocrizie în lume şi la creştinii nominali, devine o problemă foarte serioasă dacă invadează inima şi viaţa copilului lui Dumnezeu. De ce facem o astfel de deosebire? De ce spunem că mândria spirituală ar fi atât de primejdioasă pentru sfinţii Domnului, în timp ce pentru lume ar fi numai puţin mai mult decât nesocotinţă? Oh! Diferenţa este că aceştia sunt reprezentanţii speciali ai lui Dumnezeu în lume, care trebuie să devină asemenea Fiului Său iubit dacă vreau să ajungă gloria, onoarea şi nemurirea la care au fost chemaţi de Domnul.

Când s-au predat cu totul Domnului şi au fost justificaţi prin acordarea sacrificiului Răscumpărătorului, şi astfel introduşi în familia lui Dumnezeu şi concepuţi de Spirit Sfânt, aceasta a însemnat o mare schimbare pentru ei. Lucrurile vechi au trecut, toate s-au făcut noi. Aceştia, şi numai aceştia, sunt în judecată pentru viaţă sau moarte veşnică în vârsta aceasta Evanghelică. Şi dintre toate ispitele şi ademenirile, păcatul mândriei spirituale este probabil unul din cele mai primejdioase. În măsura în care acesta apare, Spiritul Domnului scade şi spiritualitatea individului încetează. Această boală spirituală, dacă nu este oprită, sigur duce la moartea a doua, pentru că „Domnul se împotriveşte mândrilor, dar celor smeriţi le dă dar”. Iacov 4:6.

Apostolul Petru evident a avut în vedere acest pericol al mândriei spirituale care ne asaltează, când a scris Bisericii: „Umiliţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu ca să vă înalţe la vremea potrivită” (1 Pet. 5:6). „Oricine se înalţă va fi coborât şi oricine se umileşte va fi înălţat”, a spus Învăţătorul.

Un simptom al acestei boli sufleteşti

Cum putem cunoaşte mândria spirituală? ar putea întreba cineva. Unul din cele mai serioase lucruri în această privinţă este că aceia cuprinşi de mândrie spirituală sunt foarte rar conştienţi de ea. Uneori ei au forme de evlavie care înşeală nu numai pe alţii, dar şi pe ei înşişi, împiedicându-i să vadă mândria spirituală care lucrează, ceea ce alţii pot mai uşor vedea.

Când simţiţi că frecventarea adunării, citirea atâtor pagini din studii în Scripturi pe zi, distribuirea atâtor pliante sau răspândirea ori împrumutarea atâtor cărţi, sunt chestiuni de a vă lăuda, atunci fiţi atenţi! Acea dispoziţie de a vă lăuda este o indicaţie că sunteţi în pericol de a căpăta mândrie spirituală, dacă împrejurările ar fi favorabile. Acestea toate sunt lucruri bune, lăudabile şi cuvenite; şi trebuie să simţiţi un grad potrivit de ((86)) mulţumire de sine că aţi fost în stare şi aţi vrut să renunţaţi la citirea romanelor, a ziarului zilnic, la scrierea sau citirea de palavre şi să faceţi lucruri aşa de rezonabile, aşa de cuvenite, aşa de în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dar orice dispoziţie de a vă lăuda cu ele să vă ducă la o atentă cercetare a gândurilor, a motivelor care stau în spatele acestor activităţi în slujba Domnului.

Nu vrem să spunem că ar fi nepotrivit să se facă mărturisiri în care ar putea fi aduse toate aceste lucruri ca încurajare pentru alţii, sau ca dovadă că iubim pe Domnul şi suntem doritori să-L servim. Atragem însă atenţia asupra spiritului sau dispoziţiei de laudă cu ceea ce am putea fi sau am putea face ca şi copii ai Domnului. Nu trebuie de loc să ne lăudăm cu aceasta. Dacă am dat toate bunurile noastre pentru a hrăni săracii spiritual, tot timpul nostru pentru răspândirea adevărului şi toată energia pentru a onora Numele Domnului, trebuie să simţim că, făcând tot, n-am fost în realitate de folos Domnului, ci doar am găsit ocazia de a-I arăta puţin din devotamentul inimii noastre, ca semn de recunoaştere a nenumăratelor binecuvântări deja primite din mâna Lui, şi încă a mai frumoaselor favoruri pe care El ni le-a promis dacă suntem credincioşi. Bine a scris poetul:

„Aş vrea când se apropie
Să simt orice dorinţă
Mândria şi patimile
Să sting în a mea fiinţă!”

Şi alte simptome

O altă formă a acestei boli a mândriei spirituale se manifestă printr-o atitudine prea critică. Când cineva merge la o adunare de experienţe sau la un studiu berean şi n-aude nici o mărturie, sau nici un răspuns la întrebări, aşa de bun ca şi al lui, ori niciodată nu vede un bătrân care să ştie cum să conducă o adunare, acestea să fie considerate semne primejdioase de mândrie spirituală.

Nu înseamnă că aceste lucruri n-ar putea cu nici un chip să survină, dar, sigur, este puţin probabil ca ele să survină continuu. Ar fi cu totul cuvenit ca noi să le dăm atenţie, şi să fim atât de bine informaţi, încât să putem repede vedea orice procedeu nescriptural sau orice caz de judecată nesănătoasă care ar fi o piedică pentru eficienţa serviciului. Ar fi cuvenit, de asemenea, dacă vreodată am vedea că nu sunt servite cele mai bune interese ale adunării şi că, după ce am aşteptat cu răbdare un timp, am văzut că situaţia nu pare a se îndrepta, ar fi deci cu totul potrivit ca într-un spirit blând şi liniştit să atragem atenţia asupra greşelii, fie în adunare, fie unui bătrân, fie în oricare fel care ar fi cel mai eficient şi cel mai puţin demonstrativ. „Nimic să nu faceţi din spirit de ceartă şi slavă deşartă”, ci totul spre slava lui Dumnezeu.

Şi chiar acolo, trebuie să fim grijulii să nu ajungem la gândirea că tot ce este în armonie cu ideile noastre este spre mărirea lui Dumnezeu, şi că orice nu este în armonie cu ideile noastre nu poate fi plăcut lui Dumnezeu. Bine a scris apostolul: „Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi” (Efes. 5:15). Vedem bine ce înseamnă aceste cuvinte „cu băgare de seamă” — adică atent în toate părţile, în special la gânduri, motive, intenţii.

„Nu fiţi mulţi învăţători”

Bine a scris sfântul Iacov: „Nu fiţi mulţi învăţători fraţilor, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” (Iacov 3:1). Deşi, după cum am arătat, tot poporul Domnului este susceptibil de mândrie spirituală, totuşi, se pare că o primejdie specială înconjoară pe toţi aceia care în vreun fel vin în legătură cu răspândirea adevărului.

Este într-adevăr un privilegiu special să spui mesajul harului lui Dumnezeu tuturor celor ce au urechi de auzit. Ce recunoscători suntem că nu este privilegiul exclusiv al clerului, cum odată s-a presupus, ci, Domnul declară că tot poporul Lui consacrat, care capătă conceperea Spiritului Sfânt, are prin el ungerea să propovăduiască Veştile Bune celor nenorociţi şi să vindece inimile zdrobite (Isa. 61:1). Suntem fericiţi de acest privilegiu, care include convorbirile noastre particulare cu vecinii şi prietenii. Dar ce privilegiu este să fim ambasadorii lui Dumnezeu, şi în Numele Lui să spunem despre viitoarea Împărăţie, despre marea pregătire pe care Dumnezeu deja a făcut-o prin moartea lui Isus, despre marele rezultat şi despre felul în care regii şi preoţii acestei Împărăţii sunt chemaţi acum din lume, trăind experienţa unei schimbări de natură ca pregătire pentru lucrarea lor viitoare!

Vechi cum este acest mesaj, totuşi el este atât de nou şi minunat, dacă este prezentat corect, încât trezeşte uimire în inimile oneste ale celor ce-l aud. Ei se miră: Cum a putut ajunge acest om obişnuit (bărbat sau femeie) să înţeleagă şi să înfăţişeze atât de frumos aceste lucruri minunate? Poate printr-un semn îşi arată surpriza. Apoi urmeză un moment periculos, de a te molipsi de mândrie spirituală. Doar o mică oscilare a minţii; şi gândeşti că este minunat ca tocmai tu să ştii astfel de lucruri, când marea masă a omenirii n-are nici cea mai vagă idee despre ele, şi chiar unii dintre cei mai capabili şi mai talentaţi servi ai Cuvântului lui Dumnezeu sunt neştiutori de aceste lucruri din Biblie.

Dacă te îmbolnăveşti de mândrie spirituală, fără îndoială simţi că ţi se îndreaptă spatele. Începi să te simţi mai important, să arăţi mai respectabil şi să simţi că la urma urmei eşti cineva. Vocea ta de asemenea indică aceasta, şi ascultătorul observă. Apoi el începe să simtă că, după cum tu pari să admiţi, nu este Cuvântul Domnului, ci ((87)) este ceva ce tu ai construit — ceva de care tu eşti răspunzător şi, în acest temei, se gândeşte mai puţin la el.

Atitudinea potrivită, după cum toţi vor fi de acord, este ca poporul Domnului să se simtă foarte umilit, în loc să se simtă foarte înălţat şi mândru în legătură cu ocaziile de a spune altora adevărul. Să ne simţim nevrednicia, să ne dăm seama că planul nu este al nostru, că noi numai am auzit de el, că de fapt este planul lui Dumnezeu, că noi suntem onoraţi ca servi ai Lui să-l spunem altora. Dar, dacă îngăduim a lăsa vreo impresie că prin înţelepciunea sau îndemânarea noastră se vede frumuseţea Mesajului, atunci, în acea măsură ne însuşim lauda care aparţine Domnului, în acea măsură ne facem rău prin aceea că nu ne demonstrăm vrednicia de a fi folosiţi de Domnul în prezent şi în viitor. Privilegiul minunat de a vorbi ca ambasadori ai Domnului, a spune despre mărirea Lui, despre planul Lui, să ne umilească, gândindu-ne că pe noi ne-a privilegiat, deşi avea îngeri care excelează în putere, şi pe care i-ar fi putut folosi în comunicarea celui mai frumos Mesaj.

Încercări deosebite asupra bătrânilor şi diaconilor

Iubiţii fraţi aleşi de adunări pentru a le fi bătrâni şi diaconi au încă şi alte probe pentru umilinţa lor. Se pare că nimeni n-ar putea ocupa o astfel de poziţie fără să fie în pericolul mare de a se îmbolnăvi de boala numită mândrie spirituală. Uneori poporul Domnului pare să uite cu totul sfatul apostolului Pavel că un novice, un începător, un tânăr în Adevăr, nu contează cât de capabil, nu contează cât de educat, nu trebuie să fie ales ca bătrân sau diacon pentru că, după cum a remarcat apostolul, ar fi în special supus atacului acestui duşman al copiilor lui Dumnezeu — mândria spirituală ( Tim. 3:6).

Dar nu numai începătorii sunt în pericol. Oricine este desemnat să servească poporul Domnului, este supus unor mari ispite, care ar putea însemna cădere spirituală şi nimicire în moartea a doua. Poate poporul Domnului n-a avut suficient în vedere aceste lucruri în privinţa celor pe care-i aleg ca servi ai lor. Poate cei care prin votul fraţilor acceptă astfel de poziţii de serviciu nu-şi dau bine seama de pericolul la care se expun acceptând. Dacă şi-ar da seama, fără îndoială ar ezita să accepte, şi umilinţa i-ar face să nu încerce să servească dacă n-ar fi foarte explicit numiţi la serviciu.

Dar ce găsim? Vai, există la unii tendinţa de-a căuta funcţia de bătrâni sau diaconi. La unii chiar o tendinţă de a „trage sforile” şi a-şi aranja să fie aleşi. La unii tendinţa de a se simţi ofensaţi dacă n-ar fi aleşi. La alţii tendinţa de a se mânia pe cei care ar vota contra alegerii lor. Vai! Vai! Dacă dragii fraţi şi-ar fi dat seama ce le frământa mintea şi ce-i îndemna să facă aceste lucruri, cum ar fi procedat altfel! Cu toată supunerea, umilinţa, ar trebui să simtă o timiditate în a accepta o poziţie în care ar avea o astfel de responsabilitate. Se atrage atenţia că, deşi toţi din Biserică trebuie, conform cunoştinţei Adevărului, să fie în stare a fi învăţători, totuşi locul cel mai sigur nu este cel de învăţător, ştiind că acela are parte de încercări mai aspre. Numai simţul de responsabilitate către Dommul şi către fraţi să facă pe cineva doritor să servească în astfel de calitate, oricât de mult le-ar plăcea la toţi să fie reprezentanţii Domnului în Biserică.

Tot ce are a face cu mândria: dorinţa de a fi bătrân, de a fi mare, este periculos nu numai pentru persoană însăşi, ci şi pentru întreaga adunare cu care este asociat. Acest spirit este molipsitor ca orice boală. Curând apar: cearta, ambiţia, îngâmfarea, toate contrare spiritului Domnului. Apoi urmeză: mânia, răutatea, invidia, ura, presupunerea de rău, vorbirea de rău. Apostolul Pavel ne spune că acestea sunt „fapte ale cărnii şi diavolului”. Tot acest rău, tot acest spirit al adversarului, poate fi introdus în adunare, fie printr-unul sau mai mulţi bătrâni sau conducători, fie printr-unul sau mai mulţi care doresc să devină bătrâni sau conducători.

Ne pare rău că aceasta este adevărat, dar cunoaştem adunări care conţin mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu, mulţi din ei fiind altfel exemplari, care au ajuns în această stare. În loc să aibă control deplin spiritul Domnului, în adunări se manifestă frecvent, în diferite feluri, spiritul sau dispoziţia rea. Adunarea nu progresează nici numeric, nici spiritual. Acestea sunt roadele amare ale acestui lucru dăunător, cunoscut ca mândrie spirituală.

Dacă am putea da expresie aşa de puternică acestui lucru, încât cititorii Turnului de Veghere să vadă adevărata ei formă şi teribila ei culoare, efectul ar produce desigur alarmă în Sion. Dorim să sunăm alarma de la Turnul de Veghere, deoarece, să se noteze că aceştia dragi, care ajung astfel prinşi, adesea sunt caractere mari, copii sinceri ai lui Dumnezeu, concepuţi de Spirit. Despre unii din ei ştim că au alergat splendid alergarea. Ce rău ne pare să vedem semne de schimbare a caracterului lor într-o direcţie greşită. Să dăm atenţie Celui ce a spus: „După roade îi veţi cunoaşte” (Mat. 7:16).

Apărarea împotriva mândriei spirituale

După cum deja am arătăt, unul din lucrurile serioase legate de această boală a mândriei spirituale este că aceia care o au sunt rar conştienţi de ea. O altă dificultate este că-i aproape imposibil să-i faci să înţeleagă că au boala, ca să se corecteze. Dacă li se vorbeşte despre acest subiect, ei par să gândească imediat că binefăcătorul le este duşman, că este gelos pe ei, că ar vrea să aibă poziţia lor, etc. Deci boala este aproape incurabilă, dacă adunarea nu ajută, ori providenţa Domnului nu intervine.

Dacă adunarea observă creşterea unei astfel de dispoziţii, repede, cu iubire şi cu bune intenţii, să intervină ((88)) doar prin a nu alege la nici un serviciu în adunare pe acela care pare a deveni plin de sine — mândru spiritual. Dacă aceasta nu convine, cu atât mai mult să se considere o necesitate ca acela conştient de sine să fie lăsat să se calmeze în linişte şi să-şi stabilească locul, pentru binele lui şi al adunării. Dacă adunarea nu reuşeşte să ajute în acea chestiune, nu rămâne decât ca, spre binele lui, Domnul să-l pedepsească, fie cu nereuşite sau pierderi în afaceri, fie printr-o boală fizică sau în oricare alt mod care i se pare Lui cel mai bun. Şi avem încredere că Domnul va face aceasta pentru orice copil adevărat al Său, care ajunge într-o stare să necesite corectare în dreptate. Nu este oare scris: „Domnul va judeca (va pedepsi) pe poporul Său”? (Deut. 32:36).

O ilustrare biblică a acestui păcat

Biblia ne dă multe ilustraţii ale acestui păcat, dar noi îl alegem pe cel mai evident. A fost în vechime un om sfânt, iubit de Domnul, nobil, jertfitor de sine, un profet al Domnului. El a servit pe Domnul şi pe poporul Său cu credincioşie, minunat, timp de 40 de ani, dar la urmă s-a făcut vinovat de acest păcat al încrederii în sine — mândria spirituală. Şi cel mai ciudat este că ni se spune în Biblie despre acest om, că la începutul căii sale a fost „omul cel mai umilit de pe pământ” (Num. 12:3).

Da, a fost gloriosul Moise, care la începutul experienţei lui ca serv al Domnului a fost atât de umilit, atât de supus, dar care la sfârşitul căii a fost împiedicat să intre în ţara promisă, ca pedeapsă pentru mândria spirituală sau siguranţa de sine, când trebuia să acorde Domnului mărirea. Ne amintim împrejurările: Moise, ca serv special al Domnului, a condus pe Israel afară din Egipt peste Marea Roşie, în pustie spre Canaan. În călătorie, sub conducerea Domnului, a făcut câteva minuni. Una din ele a fost lovirea stâncii, din care a ieşit apă când poporul era însetat. Dumnezeu l-a îndrumat să lovească stânca, şi din acea stâncă a ţâşnit un izvor abundent de apă pentru împrospătarea poporului.

După Biblie, stânca aceea era o ilustraţie a lui Cristos — „Stânca Vârstelor” (1 Cor. 10:4). Prin aranjamentul Domnului, această „Stâncă a Vârstelor” a fost lovită ca să poată curge apa vieţii de la Isus pentru toată rasa lui Adam, care vor deveni israeliţi adevăraţi şi vor ieşi din Egipt — din lume — din păcat — din împărăţia adversarului, la ascultare şi legătură cu Domnul.

Patruzeci de ani după această lovire a stâncii, când Israel călătorea încoace şi încolo aşteptând timpul se li să permită intrarea în Canaan, în rătăcirea lor au ajuns din nou în acel ţinut atât de sterp şi lipsit de apă. Poporul a strigat către Moise, şi Moise a stigat către Dumnezeu pentru ei, întrebând ce era de făcut. Răspunsul Domnului a fost ca Moise să vorbească stâncii pe care înainte o lovise, şi va ieşi apă. Dar în aceşti 40 de ani în care Moise avusese de-a face cu israeliţii ca un tată cu copiii săi, el căpătase, natural, multă siguranţă de sine. Cu greu putea trece prin asemenea experinţe şi totuşi să rămână omul cel mai umilit de pe pământ.

Aşa că acum, neglijând porunca Domnului, Moise a mers spre stâncă şi a lovit-o a doua oară cu toiagul, strigând poporului: „Răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” (Num. 20:1-12). Vai, bietul Moise! El şi-a luat meritul pentru sine, în loc să-l atribuie tot ca fiind al Domnului. Curând Moise şi-a dat seama de marea greşeală pe care o făcuse. S-ar putea spune că a fost singura lui greşeală, şi totuşi Domnul prin aceasta i-a negat privilegiul de-a intra în Canaan, acordându-i în loc doar posibilitatea de a-l vedea de peste Iordan, şi îngropându-l acolo.

Oare să nu considerăm din această ilustrare că mândria spirituală şi siguranţa de sine sunt foarte neplăcute în ochii Domnului? Am putea trage o altă concluzie din această mare lecţie scrisă spre învăţătura noastră?

Un cuvânt de consolare

Pentru consolarea celor care ar putea simţi că au făcut mult mai rău decât Moise, sau au fost mult mai categorici, mult mai puţin atenţi în a onora pe Domnul, au manifestat mult mai multă mândrie spirituală, pentru întărirea lor deci, să remarcăm că pedeapsa lui Moise a fost gravă pentru că a fost parte a unui tip. După cum prima lovire a stâncii a reprezentat crucificarea Domnului nostru, tot aşa, a doua lovire a stâncii a reprezentat crucificarea Fiului lui Dumnezeu din nou şi expunerea Lui spre batjocură, aşa cum descrie Sf. Pavel în Evrei 6:6. După cum lovirea stâncii a reprezentat această negare publică, deschisă, a lui Isus, a învăţăturilor şi cauzei Sale, tot aşa, interzicerea lui Moise de a trece Iordanul în Canaan a reprezentat moartea a doua. Să nu ne gândim că Moise nu va intra niciodată în Canaan, nici că el a mers în moartea a doua, ci doar că prin experienţele lui s-a arătat acest tip.

Nici să nu gândim că fraţii care au manifestat mândrie spirituală şi au făcut lucruri în numele lor, şi nu în numele Domnului şi al adunării, au făcut păcat de moarte. Noi însă trebuie să ne dăm seama că în mândria spirituală stă un pericol grozav, şi că, dacă persistăm în ea, sigur ne va duce la moartea a doua. Dându-ne seama de aceasta, ce nerăbdători, ce zeloşi ar trebui să fim, nu numai în stârpirea oricărui semn al ei care s-ar găsi în noi, dar să fim şi atenţi ca nu cumva să ne molipsim, să ajungem în vreun fel sub influenţa ei sau să avem vreunul din simptomele ei.

((89))

Prevenirea şi tratarea mândriei spirituale

Am arătat deja dificultatea legată de tratamentul acestei boli, odată ce ea pune stăpânire. Principala caracteristică a greutăţii pare să fie că ea are efect distrugător asupra conştiinţei. Mintea devine mai mult sau mai puţin mărginită faţă de principiile simple ale regulii de aur — fără să mai menţionăm legea mai înaltă a poruncii noi a Domnului către fraţi. Ignorarea regulii de aur se manifestă ori de câte ori se face o încercare de a constrânge adunarea, fie în alegerea servilor ei, fie în aranjarea adunărilor.

Regulile Cuvântului Domnului sunt cunoscute; autoritatea aparţinând adunării este recunoscută; şi când un bătrân încearcă s-o denatureze, s-o întoarcă sau s-o schimbe, nu face altora ceea ce ar vrea să i se facă. El are dreptul, ca şi oricare din adunare, la propria sa opinie despre ceea ce crede că ar fi voinţa Domnului, în orice problemă. El are dreptul de a-şi exprima părerea. Dar n-are nici un drept de a împiedica pe alţii să şi-o exprime; şi orice astfel de amestec este o încălcare a regulii de aur şi o încălcare a legii iubirii, precum şi o încălcare a primei porunci — cinstirea de Dumnezeu, pentru că se nesocoteşte aranjamentul divin făcut pentru astfel de probleme.

Dar când bătrânul, nesocotind principiul regulii de aur, persistă în astfel de practici pentru a domina adunarea, a o constrânge sau a o linguşi, ca să se facă în felul lui, după voinţa lui, efectul va fi degradarea minţii lui. Conştiinţa lui se îngustează. Orcine-şi violează conştiinţa în mod repetat, prin ignorarea principiilor îndreptării răului pe care îl vede clar, acea persoană îşi subminează conştiinţa.

Conştiinţa este balanţa cu care cântărim diferitele lucruri prezentate judecăţii noastre, spre a recunoaşte corectitudinea sau incorectitudinea, dreptatea sau nedreptatea, adevărul sau falsitatea unui lucru. Această balanţă poate fi foarte aproximativă sau foarte sensibilă. Poate fi în stare să facă diferenţieri foarte fine sau poate vedea lucrurile numai într-un mod grosier. Creştinul, în special dacă este de mult în şcoala lui Cristos, trebuie să aibă o conştiinţă foarte sensibilă, şi din Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să poată extrage măsurile cu care să cântărească toate întrebările afacerilor vieţii şi să poată hotărî cu exactitate aproape absolută corectitudinea sau incorectitudinea lor — în ce măsură acestea ar plăcea sau nu Domnului. Defectarea acestei balanţe este marele pericol care se află în orice păcat, şi nouă ni se pare că în special în păcatul mândriei spirituale. Până când balanţa nu se repară, nu se poate face mare lucru.

Cât de important trebuie să fie pentru tot poporul Domnului să-şi păstreze conştiinţa în amănunţime corectă; să nu vrea să abuzeze de un frate sau de oricine altcineva, fie în afaceri, fie în argumente, fie în alegere în Biserică. Gândul la cea mai uşoară încălcare a dreptăţii din partea sa, să declanşeze cele mai tari semnale de alarmă în inima şi mintea fiecărui copil adevărat al lui Dumnezeu: „Se poate ca eu, care m-am înrolat în această cauză a dreptăţii, să mă complac în nedreptate? Se poate ca eu să închid ochii la o nedreptate din conduita mea? Se poate ca eu să-mi viciez conştiinţa, expunându-mă la grozavele ei rezultate?”

Îndreptarea unui curs rău ar însemna restabilirea principiilor dreptăţii în inimă şi-n minte cu o grijă proporţională cu rezultatele pe care le implică — viaţă sau moarte veşnică. Pe măsură ce dreptatea va fi restabilită în mintea noastră, ea va începe să ne regleze cuvintele şi faptele. Treptat, cel ce a făcut rău va începe să vadă ce mult încălcase principiile, cum mândria spirituală aproape că-i distrusese perspectivele viitoare pentru Împărăţie. Unul ca acesta sigur se va căi din inimă şi va lua hotărâri serioase pentru viitor.

Marea nevoie a examinării de sine

Cum să ne apărăm de mândria spirituală, cunoscându-i caracterul perfid şi influenţa-i rea? Cum putem şti că ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu şi nu rătăcim spre mândrie spirituală?

Sfatul nostru este la fel cu acela pe care l-am dat deja în Turnul de Veghere, şi anume: poporul Domnului să meargă la El şi să ceară înţelepciune şi supraveghere divină, nu numai la începutul fiecărei zile, şi apoi în cursul zilei să caute să trăiască în acord cu acea rugăciune, dar în plus, după cum am recomandat, la sfârşitul zilei să-şi facă o examinare de sine deosebită cu privire la ceea ce a făcut, la ceea ce a neglijat să facă şi trebuia făcut, şi cu privire la lucrurile făcute care nu trebuiau făcute, în acord cu angajamentele noastre de consacrare făcute Domnului. Dacă aceste socoteli şi bilanţuri cu Domnul continuă în fiecare seară în mod cinstit, cu o conştiinţă nepervertită, ci măsurând corect, cu siguranţă ne putem aştepta ca aceştia, în armonie cu Cuvântul Domnului, să se păstreze în iubirea lui Dumnezeu. Vor creşte în har, în cunoştinţă şi în iubire; şi „cel rău nu-i va atinge” Ioan 5:18.

Dar să nu uităm că în timp ce trebuie să exercităm mare îngăduinţă faţă de cuvintele şi faptele altora, atribuindu-le numai intenţii bune dacă ele sunt astfel declarate, noi trebuie să ne analizăm cu toată atenţia propria inimă, propriile intenţii. Trebuie să ne întrebăm: De ce am făcut lucrul acesta, sau am lăsat nefăcut pe celălalt; de ce am făcut lucrul acesta aşa? De ce am vorbit pe tonul acesta, etc? O astfel de examinare atentă, care ne cântăreşte gândurile, cuvintele şi faptele, va fi foarte nesatisfăcătoare pentru o persoană care nu doreşte să fie în acord cu Domnul. Dar cei care au făcut un legământ cu Domnul, şi sunt credincioşi acestui legământ, vor găsi că astfel de procedeu este o mare binecuvântare, care atunci le mângâie inima, care-i va întări pentru viitor, şi, pus în legătură cu providenţele Domnului, îi va potrivi şi-i va pregăti pentru locuri în Împărăţia cerească.