PLĂCUŢI LUI DUMNEZEU

Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!” Ps. 19:14.

R 4834 W. T. 15 iunie 1911 (pag. 179-180)

Cât de frumos este în ochii oamenilor cu o gândire corectă un caracter echilibrat, stăpânit şi disciplinat! Şi, în contrast cu acesta, ce neplăcut este cel nedisciplinat şi nestăpânit — egoist, nedrept, nemilos şi violent! În mod natural, unul trezeşte în noi emoţii de plăcere şi admiraţie, iar celălalt de durere. Şi dacă aşa este aprecierea virtuţii şi repulsia faţă de lipsa ei printre oamenii care au pierdut mult din chipul originar al lui Dumnezeu, cu ce profundă apreciere trebuie să fie ei observaţi de către un Dumnezeu pur şi sfânt!

Oamenii din lume care nu au nicio cunoştinţă personală cu Dumnezeu nu se gândesc în mod deosebit cum apar ei în ochii Lui; dar cei care Îl iubesc şi Îi preţuiesc aprobarea, cu câtă grijă trebuie să caute să-şi conformeze conduita după mintea Lui pură şi sfântă! Adevărat, toţi cei care sunt „concepuţi din nou”, în pofida imperfecţiunilor şi a neajunsurilor din cauza slăbiciunilor moştenite, sunt plăcuţi lui Dumnezeu prin Cristos, a cărui haină de dreptate îi acoperă larg; dar măsura acceptării lor de către Dumnezeu, chiar şi prin Cristos, este numai măsura în care, folosindu-se de dreptatea atribuită, se străduiesc cu seriozitate să ajungă în realitate la standardul perfecţiunii. Astfel făcând, ei îşi manifestă aprecierea reală a favorii divine.

Cu ce ruşine şi tristeţe ar fi acoperită o persoană care, în mijlocul unui acces de furie sau a unei tranzacţii nedrepte sau josnice, nepotrivite pentru demnitatea sau pentru profesia sa, ar fi surprinsă de apariţia pe neaşteptate a unui prieten drag cu un caracter ales şi nobil! Şi totuşi, ochiul Unuia ca acesta este totdeauna asupra noastră. Şi numai în măsura în care ne scoatem din minte acest gând, sau altfel dacă subestimăm opinia şi aprobarea Domnului, putem permite înclinaţiilor rele ale naturii decăzute să se dezlănţuie.

„Cum Îşi va Ţine Tânărul Curată Cărarea”

Dându-şi seama de tendinţa descendentă a vechii naturi, cât de constantă ar trebui să fie rugăciunea de mai sus a psalmistului în mintea copiilor consacraţi ai lui Dumnezeu! Dar cineva ar întreba: cum poate fi realizată sarcina grea de supunere a degradării inerente? Este greu pentru unul, în special în împrejurări supărătoare, să-şi stăpânească firea iute sau violentă, pentru altul să-şi înfrâneze limba clevetitoare, şi în special dacă încercările vieţii îi pun într-o măsură ochelarii lor coloraţi pe ochi. Şi apoi, ce oştire de slăbiciuni inerente există, împotriva căreia fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu îşi dă seama şi ştie că trebuie să lupte, dacă vrea să-I fie plăcut lui Dumnezeu! Gândurile inimii noastre nu sunt vizibile semenilor până când le exprimăm în cuvinte sau acţiuni; dar înseşi gândurile şi intenţiile inimii sunt deschise şi văzute de către Dumnezeu. Ce mângâiere pentru cei cu inima onestă!

Psalmistul repetă această întrebare zicând: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” şi apoi răspunde: „Îndreptându-se după cuvântul Tău”. Apoi el fixează pentru noi hotărârea: „Mă gândesc adânc la îndrumările Tale şi am sub ochi cărările Tale. Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău” (Ps. 119:9, 15, 16). Aici este secretul unei vieţi curate şi nobile, plăcute lui Dumnezeu. Ea se poate obţine, nu numai prin rugăciune şi hotărâri drepte, ci, pe lângă acestea, prin atenţie mare, minuţioasă, prin efort sistematic şi sârguincios în educarea personală, prin grijă şi perseverenţă în smulgerea buruienilor gândurilor rele, şi prin cultivarea sârguincioasă şi constantă a gândurilor curate, binevoitoare şi nobile, şi prin înăbuşirea în fază incipientă a buruienilor răutăţii, înainte ca ele să producă secerişul lor grabnic de cuvinte şi fapte păcătoase.

Dar să observăm mai departe că această atenţie sau grijă trebuie să fie acordată, nu potrivit standardelor imperfecte ale judecăţii noastre, ci potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Standardul după care ne probăm viaţa are o mare importanţă în privinţa concluziilor noastre.

Mai departe psalmistul ne recomandă acest standard, zicând: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul [Adică, dacă suntem atenţi la căile noastre potrivit Legii lui Dumnezeu, aceasta ne va întoarce complet de la calea păcatului spre calea dreptăţii]. Mărturia [învăţătura] Domnului este trainică şi dă înţelepciune celui neştiutor [smerit, care se lasă învăţat — indicându-i în mod clar căile dreptăţii]. Orânduirile [decretele, hotărârile şi preceptele] Domnului sunt drepte [reguli de dreptate infailibile] şi înveselesc inima [celor ascultători]. Porunca Domnului este curată şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată [nu o frică psihică, servilă, ci o frică nobilă, concepută de iubire — o frică de a nu avea aprobarea Lui dreaptă] şi ţine pe vecie. … Ele [Legea şi mărturia Domnului] sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.”

„Păzeşte de asemenea pe robul tău de păcate de mândrie”

„Slujitorul tău primeşte şi el învăţătură de la ele [în privinţa pericolelor de pe cale şi a capcanelor adversarului, şi în privinţa a tot ceea ce este calculat să descurajeze sau să împiedice creşterea în har]; în păzirea lor este mare răsplată. Cine [numai prin folosirea propriei judecăţi imperfecte şi fără standardul Legii divine] îşi cunoaşte greşelile [se poate judeca în mod corect]?”

Dar când ne măsurăm după acest standard, ne vedem şi ne deplângem neajunsurile, să ne amintim cuvintele psalmistului, „Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” — suplimentându-ne astfel eforturile prin rugăciuni. Ps. 19:7-12.

Dar mai există o parte a acestei rugăciuni, pe care Domnul o pune astfel în gura noastră. Ea spune: „Păzeşte de asemenea pe robul tău de păcate de mândrie, ca să nu pună ele stăpânire pe mine! Atunci voi fi integru, nevinovat de un păcat mare”. Să ne gândim ce fel de păcate ar fi păcate mari. A fi îndrăzneţ ar însemna a îndrăzni să iei de bun ceva fără autoritate sau dovadă. Un păcat îndrăzneţ, de aceea, ar fi a lua de bun şi a susţine ca adevăr ceva ce Dumnezeu nu a revelat, sau a strica ceva ce El a revelat. A pretinde şi a susţine cu tărie ca parte din Planul lui Dumnezeu o doctrină numai pe baza raţiunii umane imperfecte şi fără autoritate divină, ar fi de aceea un păcat de mândrie.

De natura aceasta este păcatul celor care vorbesc de rău caracterul divin prin faptul că învaţă cu îndrăzneală doctrina blasfematoare a chinului veşnic, fără a avea garanţia Scripturilor şi în contradicţie directă cu ele. Şi sunt multe alte păcate de aceeaşi natură, de un grad mai mare sau mai mic. Dar cuvintele de aici par să se refere în mod direct la o anumită eroare în care este pericol de a devia — „Atunci voi fi integru, nevinovat de un păcat mare” — evident, păcatul de moarte, la care se referă şi apostolul (1 Ioan 5:16; Evr. 6:4-6; 10:26-31). Astfel de păcat ar fi acela de a socoti cu uşurinţă că iubirea lui Dumnezeu, prin canalul pe care El l-a stabilit — sângele preţios al lui Cristos, vărsat pentru răscumpărarea noastră, ne va aduce mântuire chiar dacă am refuza-o cu voia.

„Ferice de Omul care … Îşi Găseşte Plăcerea în Legea Domnului”

Într-adevăr, ne putem ruga şi ne putem strădui să fim păziţi de păcatele îndrăzneţe — păcatele mândriei sau ale propriei voinţei arogante care nu se supune smerit voinţei lui Dumnezeu! Preaiubiţilor, să ne ferim şi de cea mai mică tendinţă spre mândrie şi voinţă proprie, sau de dispoziţia de a fi înţelepţi mai presus de ceea ce este scris, sau de a gândi că ni se cuvine ceea ce Dumnezeu nu promite în mod clar. „Atunci”, într-adevăr, dacă veghem şi ne străduim împotriva chiar şi a începutului acelui spirit mândru şi îngâmfat care în mod sigur prevesteşte o cădere, „vom fi nevinovaţi de păcatul mare”.

„Ferice de omul care … îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui. El va fi ca un pom sădit lângă nişte pâraie de apă, care îşi dă rodul la timpul său şi a cărui frunză nu se veştejeşte; tot ce începe duce la bun sfârşit” (Ps. 1:1-3). Dacă noi facem Cuvântul lui Dumnezeu tema meditaţiei noastre constante, principiile lui vor fi curând asimilate şi vor deveni parte din alcătuirea noastră mintală, făcând caracterul nostru mai frumos şi mai corespunzător pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri; şi în armonie cu acest obicei al minţii vor vorbi faptele vieţii.

Izvorul purificat va trimite ape mai dulci decât înainte, aducând împrospătare şi veselie tuturor celor care vor veni în contact cu ele. Va face case mai fericite — soţi mai buni, soţii mai bune şi copii mai buni. Va îndulci firea, va înmuia vocea, va da demnitate vorbirii, va cultiva purtarea, va înnobila sentimentele şi va da har încântător fiecărei datorii simple. Va aduce înăuntru principiul iubirii şi va scoate afară elementele discordante ale egoismului. Astfel va face casa însuşi locul unde fiecare virtute şi fiecare har va avea loc larg să se întindă şi să crească.

Nu numai că va afecta astfel persoana şi viaţa căminului, ci va trece şi la ramurile ocupaţiei, iar adevărul şi corectitudinea vor caracteriza toate relaţiile de afaceri; şi astfel Dumnezeu va fi onorat de către aceia care-I susţin numele şi poartă semnul binecuvântatului Său Spirit.

Deşi înălţimile perfecţiunii nu pot fi atinse atâta timp cât avem aceste corpuri imperfecte, în fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să fie creştere în har perceptibilă şi continuă, şi fiecare pas câştigat trebuie să fie considerat doar ca o piatră de păşire spre realizări mai înalte. Dacă nu este nicio creştere perceptibilă în asemănarea lui Dumnezeu, sau dacă este o tendinţă de retragere, sau o oprire indiferentă, este cauză de alarmă.

Să ţinem constant în faţa ochilor noştri modelul pe care Domnul Isus ni l-a pus în faţă — acel model de împlinire completă a voinţei lui Dumnezeu, în care toată Legea a fost ţinută fără pată. Să urmăm în paşii Lui de dreptate şi de jertfire de sine, atât de aproape cât măsura deplină a zelului iubitor, a credincioşiei şi a loialităţii faţă de Dumnezeu ne va permite, şi vom avea sentimentul binecuvântat al aprobării divine acum, şi răsplata glorioasă a favorii divine la timpul potrivit.