PORUNCILE CELE MARI

Marcu 12:28-44

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Luca 10:27.

R5521 W. T. 15 august 1914 (pag. 250-251)

În ziua când doctorii în teologie căutau să-L prindă în cursă pe Domnul, s-au pus multe întrebări. Noi am analizat una cu o săptămână în urmă. Întrebarea finală constituie studiul de astăzi. Un cărturar, un om cu o educaţie mai mult decât medie, auzise diferitele întrebări puse şi îşi dăduse seama cât de bine răspunsese Domnul la ele. Apoi el a încercat o întrebare — foarte probabil cu toată sinceritatea şi nu pentru a-L prinde în cursă pe Isus. El a întrebat: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” — fără îndoială referindu-se la Decalog. Isus a răspuns că prima, cea mai importantă dintre toate poruncile este: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta; iată porunca dintâi”.

Aici Domnul nostru a citat din Vechiul Testament (Deut. 6:4, 5). Ce minunat de cuprinzătoare este această declaraţie! Cine astăzi, după sute de ani, ar putea rezuma mai complet marele adevăr al acestui text? Înţelepciunea cerească s-a manifestat în prima declarare a ei. Aceeaşi Înţelepciune cerească s-a manifestat şi în referirea pe care a făcut-o Domnul la ea. El n-a adăugat nimic, pentru că nu putea fi adăugat nimic.

Mai mult, zilnic vedem tot mai clar forţa acestei expresii — Iubirea. Iubirea este lucrul principal! În timpurile trecute mulţi, conform crezurilor declarate, se poate să fi schimbat această declaraţie pentru ca ea să spună că trebuie să ne fie groază, teamă, să tremurăm; pentru că Atotputernicul Dumnezeu al Universului, ni s-a spus, are un iad mare de tortură pregătit dinainte de crearea omului, în care Şi-a propus să chinuie veşnic marea majoritate a omenirii. Dar aceasta era în crezuri. Biblia se deosebeşte clar de toate crezurile şi superstiţiile omeneşti şi ne spune că Dumnezeu este iubire, că El este Tatăl Luminii şi al Milei, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit.

Biblia ne mai spune despre iertarea divină, pregătită divin prin sângele preţios al lui Cristos înainte de întemeierea lumii. Ea ne mai spune că această iertare a păcatelor nu este numai pentru Biserică, Aleşii, cei câţiva care sunt acum chemaţi din lume; ci că în cele din urmă Iubirea lui Dumnezeu se va arăta tuturor creaturilor Sale cu intenţia ca, ajungând la cunoaşterea acelei iubiri la timpul potrivit, ele să poată renunţa la păcat şi să accepte prevederea divină — primind în schimb în Împărăţia lui Mesia marea binecuvântare a Restabilirii perfecţiunii intelectuale, morale şi fizice, pierdute prin neascultarea Tatălui Adam.

((855))

A doua poruncă

Isus a depăşit întrebarea şi a declarat că a Doua Poruncă este strâns legată de Prima, şi anume: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Din nou rămânem uimiţi ce mult este declarat în foarte puţine cuvinte. Sunt scrise multe volume care conţin cu mult mai puţin. Nici o altă religie decât cea a Bibliei nu descoperă un astfel de Dumnezeu al milei şi compasiunii, cum este arătat prin prevederea Sa iubitoare pentru binele creaturilor Sale. Nici o altă religie nu face nici măcar aluzie la iubirea dată ca răspuns. Nici o altă religie nu sugerează un standard atât de înalt de a proceda cu semenii noştri.

Acum aproape patru mii de ani, această Lege a lui Dumnezeu a fost făcută cunoscută mai mult sau mai puţin şi altor neamuri şi popoare prin evrei (Deuteronom 4:6-8); dar nici unul dintre ele n-a înţeles adevărata ei semnificaţie. Cea mai mare apropiere de acest sentiment este găsită probabil în scrierile lui Confucius, în sensul că nimeni nu trebuie să facă altuia ce nu doreşte să i se facă lui. Dar, o, ce contrast! Una este doar o formulare negativă; cealaltă este pozitivă — „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Într-adevăr, există ceva în legătură cu Legea lui Dumnezeu care o pecetluieşte ca fiind divină. Cât de frumoasă ar fi lumea, cu toţi spinii, mărăcinii şi dificultăţile ei, dacă oamenii ar fi în stare şi ar dori să trăiască la înălţimea acestor două mari Legi — fiecare să-L iubească pe Tatăl ceresc la modul suprem, servindu-L cu toată puterea şi talentul, şi să iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, căutând să servească pe aproapele cum ar avea ocazia! Acesta ar fi Paradisul. Mulţumită lui Dumnezeu, tocmai aşa suntem asiguraţi că va fi lumea, când va fi stabilită Împărăţia Mesianică.

Aranjamentul divin care a prevăzut moartea lui Cristos ca o compensare pentru păcatul lui Adam, a prevăzut şi domnia lui Cristos ca o compensare a Domniei Păcatului şi a Morţii. Şi promisiunea divină ne asigură că în cele din urmă toţi cei care vor iubi şi vor dori dreptatea şi adevărul vor fi binecuvântaţi, făcuţi desăvârşiţi şi vor avea viaţă veşnică. Ne asigură de asemenea că Pământul, locul picioarelor lui Dumnezeu, va fi făcut glorios în timpul miei de ani de Domnie a lui Mesia; şi că la sfârşit toţi cei care vor iubi păcatul, refuzând să progreseze în dreptate, vor fi distruşi dintre oameni în Moartea a Doua. Astfel va fi introdusă Ziua fericită pentru care ne-am rugat de atâta timp: „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Atunci se va împlini promisiunea că fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi, şi tot Pământul se va umple de gloria lui Dumnezeu.

„Nu eşti departe de Împărăţie”

Cărturarul a fost impresionat şi a recunoscut adevărul răspunsului lui Isus. El a spus: „Bine, Învăţătorule! Ai vorbit potrivit adevărului; că Dumnezeu este Unul singur şi nu este altul afară de El; şi a-L iubi cu toată inima, cu toată priceperea, cu tot sufletul şi cu toată puterea şi a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile-de-tot şi decât toate jertfele”.

„Isus a văzut că a răspuns cu pricepere şi i-a zis: Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu!” Prin aceasta Învăţătorul a vrut să spună că acest cărturar era foarte aproape de punctul în care putea deveni unul dintre ucenicii Săi — unul dintre aceia care aşteaptă Împărăţia, speră în ea, se străduiesc pentru ea şi se pregătesc pentru ea. Pe aceşti „israeliţi cu adevărat” în care nu se găsea viclenie îi căuta Isus în mod special ca să-i strângă dintre poporul evreu, ca pregătire pentru deschiderea uşii pentru neamuri la privilegiile Împărăţiei. Evreii au înţeles că la venirea Sa, Mesia va alege o clasă a Împărăţiei, căreia îi va fi dată putere divină. Chiar aceasta făcea Isus. Cuvintele Sale, învăţăturile Sale, atrăgeau pe unii şi respingeau pe alţii.

Toţi cei sinceri, toţi cei cu inimă cinstită sunt ca acest tânăr cărturar — nu departe de Împărăţie. Dacă cinstea lor, sinceritatea lor îi conduce la zelul de a cunoaşte şi a face voia Tatălui, atunci vor fi binecuvântaţi; căci „Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său”.

„Dumnezeu se uită la inimă”

Templul din Ierusalim era încă nou şi erau necesari bani pentru întreţinerea lui etc. Poporul avea privilegiul de a contribui şi se pare că a făcut aceasta cu dragă inimă. Oricât de greşit au fost conduşi de tradiţiile bătrânilor — de altfel învăţăturile înaintaşilor lor — oricât de încurcaţi au fost prin îndrumările greşite ale doctorilor în teologie orbi, ei aveau o dorinţă de a sluji pe Dumnezeu şi de a I se închina. Aceasta s-a manifestat prin aceea că au fost gata să-şi aducă banii şi să-i arunce în cutiile de colectare a banilor din Templu, care erau la intrare.

Isus stătea pe partea opusă acestor cutii şi a observat cum contribuiau toate clasele — bogaţii din abundenţa lor, săracii din lipsa lor. A venit o văduvă care a pus în cutie doi bănuţi — cea mai mică monedă de aramă în circulaţie — fiecare valorând aproximativ a opta parte dintr-un ban. Nu trebuie să presupunem că văduva săracă a pus aceşti bani într-o atitudine de paradă; pentru că monezile erau prea mici pentru a se lăuda cu ele. Vom presupune că Isus, prin putere divină, o cunoştea pe femeie, situaţia ei şi mărimea darului ei. El a făcut din aceasta textul unei predici pentru apostoli. El a afirmat că acea femeie săracă a contribuit în ochii lui Dumnezeu cu mai mult decât contribuise oricine altcineva. Spre mirarea lor, El a explicat că ea dăduse de fapt tot ce avea — traiul ei — în timp ce ceilalţi au contribuit numai cu anumite părţi din abundenţa lor — părţi a căror pierdere probabil că n-o simţeau în mod serios.

((856))

Această mică întâmplare ne arată aprecierea Domnului faţă de sacrificii şi servicii. Nu lucrurile mari pe care le facem, sau încercăm să le facem, le apreciază Domnul mult. Chiar afacerile mici ale vieţii noastre, chiar sacrificiile mici, chiar lepădările de sine mici, care în ochii lumii n-ar valora nimic, în ochii Învăţătorului vor fi mari, dacă ele denotă iubire, devotament şi sacrificiu de sine faţă de Domnul şi faţă de Cauza Sa.

Mai mult, Domnul ştia că femeia dădea bani unei instituţii care Îl respingea pe El şi care nu peste mult va fi distrusă fiindcă era nevrednică să continue. Dar indiferent care era starea altora, Domnul privea la inima acestei dăruitoare şi la motivul darului — „Ea a făcut ce a putut”. Poate că ea a devenit în cele din urmă o ucenică. Exact din astfel de material sacrificator de sine face Domnul ucenici.