„PREDAŢI … PENTRU NIMICIREA CĂRNII”

R 5055 W. T. 1 iulie 1912 (pag. 211-213)

În timpul Veacului Evanghelic există doar o singură condiţie prin care cineva poate veni la Tatăl. Domnul nu propune multe căi, ci numai o singură cale. „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” — acum. Dar când va veni Împărăţia va fi o cale mare, o cale mai favorabilă, o cale mai uşoară, după cum declară Domnul prin profetul Isaia. Pe ea nu vor exista pietre de poticnire; nu va fi îngustă şi dificilă, ci comparativ uşoară; şi de-a lungul domniei lui Mesia de o mie de ani, va fi calea prin care rasa adamică se va putea întoarce la Dumnezeu. În timpul acelei domnii întreaga lume va fi ajutată, sprijinită şi disciplinată, pentru ca oamenii să poată fi încurajaţi să meargă chiar până la sfârşitul căii.

În prezent, acea singură cale este întunecoasă, îngustă, dificilă; lumina încă n-a început să strălucească pentru lume. Scripturile reprezintă Biserica lui Cristos din acest Veac Evanghelic spunând: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”. În vremurile de demult, oamenii aveau mici candele pe care le ataşau la vârful încălţămintelor şi astfel în timp ce mergeau aveau lumină la fiecare pas. Astfel a procedat Domnul cu Biserica în timpul Veacului Evanghelic. Calea îngustă este întunecoasă; dar noi „avem cuvântul prorociei mai sigur”, care, asemenea unei candele, străluceşte pe cărare şi va străluci „mereu crescând până la miezul zilei”.

Când va veni acea zi, oamenii nu vor avea nevoie de candelă; căci atunci va fi lumina soarelui. Atunci cunoştinţa de Dumnezeu va umple întreg Pământul.

SACRIFICIUL ESTE ESENŢIAL PENTRU UCENICIE

Unul dintre aspectele care îngustează această cale este că în timpul prezent nimeni nu este acceptat de Dumnezeu decât dacă face un legământ hotărât cu Dumnezeu. Dacă el nu alege să facă acel legământ, poate gândi că este creştin, dar nu este. Astăzi în lume patru sute de milioane de oameni sunt socotiţi creştini. Mulţi au ideea că dacă sunt membri a bisericii sau fac ceva fapte bune, devin astfel urmaşi ai lui Cristos. Dar Biblia afirmă foarte clar: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (. 16:24). Această lepădare de sine şi purtare a crucii este sacrificiul necesar pentru ucenicia în Cristos în timpul de acum.

Mulţi oameni nu sunt creştini pentru că n-au intrat într-un legământ cu Dumnezeu. Domnul vorbeşte despre clasa chemată acum la ucenicie, spunând: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă” — printr-o deplină consacrare a lor; „Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Ps. 50:5; Rom. 12:1). Dacă am fost acceptaţi în Cristos, dacă am fost concepuţi de Spirit sfânt, este fiindcă am intrat prin această poartă strâmtă şi pe această cale îngustă şi am făcut acest legământ de sacrificiu cu Domnul, predându-ne voinţa şi toate drepturile pământeşti Lui, pentru ca voia Lui să se poată face în noi.

După ce am intrat pe această poartă strâmtă şi cale îngustă, trebuie să continuăm pe ea — nu neapărat fără poticnire, nu neapărat fără a face greşeli; dacă noi putem continua mereu, chiar aşa clătinându-ne, după cele mai bune capacităţi ale noastre şi cu inimile loiale faţă de Domnul, ne va fi dat să stăm pe tronul Său — membri ai clasei Miresei Sale.

GRIJILE ACESTEI LUMI ÎI BIRUIE PE MULŢI

După cum toţi suntem conştienţi, Biblia arată că unii care au făcut această consacrare se amestecă apoi cu lumea, cu grijile acestei vieţi şi cu amăgirea bogăţiilor. Aceştia nu reuşesc să ducă la îndeplinire acordul făcut. Astfel ei reţin chiar preţul necesar pentru a-i face moştenitori împreună cu Domnul nostru. Oricine respinge crucea nu va primi cununa. Câţi oameni sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi! Cât de mulţi sunt dezamăgiţi de înşelăciunea bogăţiilor!

Era un domn cu care scriitorul acestor rânduri a fost odată într-o relaţie foarte intimă; eram ca fraţii. Într-o zi el a spus: „Frate Russell, mi-ar plăcea foarte mult să fiu în lucrarea Domnului şi să fac ceva serviciu pentru Adevăr, dar am o soţie şi înţeleg că Domnul mă face responsabil de grija pentru soţia mea. Nu m-aş putea gândi să plec şi s-o las dependentă de alţii. Dar dacă Domnul în providenţa Sa mi-ar trimite vreodată bani aşa încât să pot merge fără ca soţia mea să sufere vreo neplăcere serioasă, aş fi foarte bucuros să merg şi să predic Evanghelia”. Domnul a luat aminte la cuvântul lui. El era pe atunci contabil; dar Domnul i-a deschis calea, prin moartea unui membru al firmei, aşa încât a devenit unul din partenerii principali ai firmei. Fără niciun efort, a prosperat financiar până când a câştigat cel puţin o jumătate de milion de dolari.

Într-o zi i-am spus: „Frate, avem o problemă foarte serioasă care pentru noi contează foarte mult”. El a zis: Spune-mi care este şi vă voi ajuta indiferent cât costă”. Vedeţi cât de binevoitor a fost! El s-a gândit că avem nevoie de banii lui! Dragi fraţi, mulţumim lui Dumnezeu că n-am găsit încă a fi necesar să cerem bani; şi presupunem că niciodată nu va fi nevoie. Noi am spus: „Frate, suntem într-un mare necaz şi numai tu ne poţi ajuta”. „Spune-mi ce este”, a răspuns el. Noi am spus: „Dragă frate, dorim să-ţi atragem atenţia asupra a ceva ce ai spus cu câţiva ani în urmă când erai sărac”. Atunci noi i-am relatat conversaţia noastră precedentă aşa cum am putut mai bine şi am spus: „Domnul ţi-a dat bani; El Şi-a făcut partea; eşti gata s-o faci şi tu pe a ta?” În lacrimi a spus: „Frate Russell, sunt atât de legat de afacerea mea — de mâini şi de picioare — încât ar fi imposibil acum”. Grijile acestei vieţi, înşelăciunea bogăţiilor, potrivit cuvintelor sale, l-au legat de mâini şi de picioare; dar inima lui era încă loială lui Dumnezeu.

Nu dorim să fim judecătorul lui, dar suntem înclinaţi să credem că fratele drag n-a intrat în Împărăţie. Deşi nu ştim, totuşi ne temem că legarea lui „de mâini şi de picioare” poate că i-a stat în cale, chiar dacă credem că era cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Trebuie oare să presupunem că din cauză că n-a reuşit să facă acel sacrificiu pe care fusese de acord să-l facă, va merge în Moartea a Doua? Nu prea credem. Credem că Domnul l-a iubit şi că el a avut un caracter foarte loial. Domnul iubeşte caracterele bune. Gândul nostru este că foarte probabil dragul nostru frate va fi în Mulţimea Mare; şi suntem foarte bucuroşi că va fi o clasă a Mulţimii Mari.

STAREA NOASTRĂ OMENEASCĂ TREBUIE

SĂ MOARĂ

Nimeni nu va intra în clasa Turmei Mici decât cei care cu credincioşie îşi depun viaţa în sacrificiu până la sfârşitul călătoriei. Dumnezeu a cunoscut dinainte şi a predestinat ca toţi care sunt din acea clasă trebuie să fie asemănări ale dragului Său Fiu. Dacă cineva nu este copia deplină a Domnului nostru Isus, dacă cineva n-a lăsat totul pentru a-L urma, atunci acel cineva nu va face parte din clasa Miresei.

Scripturile menţionează două clase — una ca o Turmă Mică, iar cealaltă ca o Mulţime Mare — ambele părţi ale „Bisericii Întâilor-născuţi”. În tip preoţii erau membri ai seminţiei lui Levi; dar au existat alţii din acea seminţie care nu erau preoţi. Leviţii în ansamblu reprezintă, după cum înţelegem noi, Biserica celor Întâi-născuţi care vor ajunge pe planul fiinţelor spirituale, dar care vor forma două clase, o „Turmă Mică” sau clasa preoţilor, şi o „Mulţime Mare” sau clasa Leviţilor.

Sacrificarea voluntară a cărnii este pentru cel care se dă pe sine Domnului din voinţă liberă şi se supune Domnului Isus ca Marele Preot, ca să împlinească pentru el lucrarea de sacrificiu. Dar ce este cu aceia care fac acest aranjament şi apoi nu reuşesc să-şi împlinească sacrificiul? Viaţa lor pământească este consacrată; Dumnezeu le-a dat Spiritul sfânt al înfierii şi a acceptat aranjamentul prin care ei şi-au predat toate drepturile pământeşti. Aceştia nu pot avea niciodată mântuirea lumii. Ei au renunţat voluntar la toate drepturile vieţii pe planul uman. Când Dumnezeu le-a dat Spirit sfânt, El a acceptat contractul, obligatoriu de ambele părţi. Ei vor avea natura cerească sau nimic.

„PREDAT PE MÂNA SATANEI”

Cei care nu continuă să se predea pe deplin în sacrificiu sunt daţi pe mâna Adversarului să fie loviţi până când carnea lor va fi distrusă — până când aceste tendinţe pământeşti, agăţătoare, care îi reţineau de la loialitatea deplină faţă de Dumnezeu, sunt distruse şi minţile lor devin pe deplin supuse şi în armonie cu Dumnezeu. Ceea ce ei au refuzat să predea voluntar va fi luat de la ei.

Singura cunoştinţă pe care o avem în această chestiune este din cuvintele apostolului. Sf. Pavel, adresându-se Bisericii din Corint, a spus că aveau printre ei un frate care nu trăia conform legământului său, dar care trăia într-o anumită măsură în păcat. Apostolul a mustrat Biserica pentru că nu şi-a făcut datoria în cazul fratelui. Apoi a spus: „Căci eu, măcar că nu am fost la voi în trup, dar fiind de faţă în duh, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă … pe cel care a comis o astfel de faptă: un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:3, 5). Dacă nu este nimicită carnea, spiritul nu va fi salvat, este argumentul apostolului.

Această afirmaţie face o aluzie vagă la voinţa Domnului. În fiecare caz este necesar să fie nimicită carnea. Dacă voinţa este învinsă de carne, rezultatul va fi şi moartea voinţei; adică, Moartea a Doua. Dar dacă voinţa doreşte să fie în armonie cu Domnul, atunci, chiar dacă nimicirea forţată a cărnii nu este sacrificiu, şi aceştia nu sunt socotiţi împreună cu sacrificatorii, totuşi ei sunt mântuiţi „ca prin foc” pe planul spiritual, în ziua Domnului Isus. 1 Cor. 3:15.

Privind cazul pe care l-am menţionat mai devreme în acest articol, aţi putea întreba: A pierdut fratele acela cunoştinţa Adevărului? Vă vom spune, pentru că aceasta este o întrebare foarte interesantă.

În cazul acestui frate noi nu ştim care au fost sentimentele inimii sale, desigur, căci nu suntem în stare să le judecăm pe acestea. Dar el ne-a părăsit şi a mers la Biserica Presbiteriană. Apoi a mers la cei din Alianţa Creştină şi a încercat să creadă în vindecarea prin credinţă şi s-o practice, deşi avea multă cunoştinţă din Adevăr pe aceste linii. După ce a insistat pe linia vindecării prin credinţă etc., a avut câteva atacuri de boală şi a trebuit să cheme un doctor, în ciuda tratamentelor prin credinţă. În final, după o boală foarte serioasă care a durat câteva săptămâni, a murit. Noi nu ştim suficient despre el să spunem în ce măsură mintea sa a fost îndreptată spre Domnul. N-am avut ocazia să ştim, căci atitudinea lui ne-a despărţit mai mult sau mai puţin de părtăşia intimă anterioară.

Un alt caz a fost adus în atenţia noastră de un frate care ne-a pus chiar această întrebare: „Crezi că acesta ar fi un caz de ceea ce putem numi „nimicirea cărnii?” Ni se pare că a fost un astfel de caz. Îl cităm:

Un frate care locuia într-un anumit oraş a primit Adevărul şi s-a bucurat mult în el. A găsit un alt frate cu care îi plăcea să se întâlnească şi să discute despre mesajul de bucurie. El părea să arate un spirit corect, tocmai gata pentru Adevăr şi era satisfăcător pentru inima lui. Dar soţia lui era foarte indignată. Ea i s-a împotrivit zicând: „Alege între religia ta şi mine; nu poţi avea ambele”. I-a pus în faţă chestiunea foarte categoric; şi el a ales soţia. Numai puţin timp după aceea, după cum a ajuns la noi povestea, se pare că Domnul l-a pus pe bietul frate unde i-a părut foarte rău de alegerea sa. A contractat ceva boală foarte respingătore, şi în mijlocul suferinţelor sale groaznice soţia l-a părăsit.

Sperăm că Domnul nu l-a părăsit şi că în cele din urmă a fost iertat de Domnul; căci se pare ca şi cum Domnul îl luase pe acel frate după propria sa afirmaţie; că era într-adevăr un copil al lui Dumnezeu, dar nu din clasa biruitoare. El şi-a iubit soţia mai mult decât pe Domnul şi n-a fost vrednic să fie un membru al clasei Miresei. Se pare că a suferit o aşa de completă nimicire a cărnii cum probabil nu s-a aşteptat niciodată. Trebuie să-şi fi iubit mult soţia, încât să renunţe la Domnul pentru ea.

Totuşi ea l-a părăsit într-un moment de mare nevoie! Chiar din punctul de vedere al lumii ar părea greşit ca o soţie să-şi lase soţul în acele condiţii. Putem uşor presupune că fratele s-a întors la Domnul în ceasurile de sfârşit, învăţând bine lecţia şi poate făcând anumite făgăduinţe faţă de Domnul. Dacă este aşa, nu ne îndoim că duhul îi va fi salvat în ziua Domnului Isus.