Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte – VDM 9.3

PRIETENUL ADEVĂRAT LA NEVOIE SE CUNOAŞTE

1 Samuel 20

Iubirea lui Ionatan pentru David — Un model de prietenie — Proba ei — Trăinicia ei — Temelia ei — Pierderea prieteniei — Egoismul un pericol iminent — „Vor ridica mâna unii asupra altora” — Modelul ceresc

„Prietenul adevărat iubeşte oricând.” Proverbe 17:17.

R5664 W. T. 1 aprilie 1915 (pag. 106-107)

Istoria consemnează exemple nobile de prietenie; dar istoria din lecţia noastră este cel mai nobil dintre acestea — prietenia, iubirea lui Ionatan, fiul lui Saul şi moştenitorul natural al tronului lui Israel, pentru David, rivalul său în inimile poporului şi în planul divin. Puritatea şi lipsa de egoism a prieteniei lui ne demonstrează o nobleţe pe care o aveau unii din zilele acelea, pe care noi n-am fi bănuit-o şi care este în conflict marcant cu teoria evoluţiei.

Spiritul iubitor al lui Ionatan iese în evidenţă mai mult în contrast cu spiritul gelos al tatălui său, împăratul Saul. Se pare că prima întâlnire a lui cu David a fost după victoria acestuia din urmă asupra lui Goliat. În loc să se gândească la David ca la un rival care trebuia zdrobit, nobilul Ionatan şi-a scos haina sa princiară şi i-a dat-o lui, împreună cu sabia şi cu arcul lui vestit.

Rev. Alex. Whyte observă: „Ionatan era fiul cel mai mare al lui Saul; şi el era astfel moştenitorul legal al tronului lui Israel. Chipeş şi plin de entuziasm, plin de curaj şi inimos, Ionatan era mândria oştirii şi favoritul poporului de rând. Tovarăşii lui, pentru frumuseţea înfăţişării şi pentru agilitatea lui, obişnuiau să-l numească Gazela. Dacă n-ar fi fost greşelile mari şi dezastruoase ale tatălui său, Ionatan ar fi putut fi al doilea împărat al Israelului, al doilea urmându-i lui Saul, dar nu al doilea după nici un împărat care a stat vreodată pe un tron în privinţa acelor calităţi ale minţii, inimii şi caracterului care dau stabilitate unui tron şi adaugă strălucire unei coroane”.

Bine a scris unul dintre cei din vechime: „Nu este mai mare binecuvântare în viaţă ca un prieten serios”; iar un poet a scris: „Un prieten este cea mai mare bucurie-n viaţă;
Împlinire şi profeţie îmbinate
În bătaia unei inimi cu a noastră —
O inimă unde cunoaştem şi suntem cunoscuţi”.
„Prietenul adevĂrat se cunoaŞte la nevoie”

Prietenia, iubirea lui Ionatan nu era exuberantă. Era adevărată. El n-a iubit numai cu vorba, ci cu fapta şi cu adevărul — nu numai atunci când tatăl său l-a favorizat pe prietenul său şi când publicul l-a aclamat şi când avea astfel favoare la alţii, ci l-a iubit la fel şi când împăratul a devenit duşmanul prietenului său şi a căutat să-i ia viaţa. Într-adevăr se poate spune că pe nici o prietenie nu s-ar putea conta sigur decât după ce a fost probată. Prietenia care nu rabdă încercarea, probarea, prietenia care nu va face nici un sacrificiu nu este un model de urmat.

Ionatan avea acel fel de iubire cum îndeamnă Domnul să aibă urmaşii Lui — iubirea care în cinste dă întâietate celuilalt. Deşi alte iubiri au fost mari, aceasta fără îndoială se situează cu proeminenţă deasupra iubirii pământeşti, în special pentru că a fost întemeiată pe bază religioasă. Fiindcă David iubea pe Domnul şi căuta să fie condus de voia Lui aşa cum s-a manifestat acea voie în acel timp, de aceea el a aşteptat — de aceea el s-a purtat cu înţelepciune, după cum declară mărturia. Şi pentru că Ionatan a discernut acest spirit de înţelepciune, pentru că el a înţeles că David era condus de spiritul dreptăţii, de aceea el l-a iubit pe David.

Într-adevăr, putem fi siguri că în măsura în care înţelegem Biblia şi primim spiritul Adevărului, în aceeaşi măsură vom fi capabili să apreciem, să copiem şi să exemplificăm ceea ce este mai bun din principiu — fie în prietenie, fie în datoria faţă de un monarh, fie în datoria faţă de relaţia noastră de familie, fie în datoria noastră faţă de Dumnezeul nostru. Sunt multe influenţe care lucrează către un spirit de egoism, zgârcenie, gelozie, în timp ce influenţele care fac posibilă o prietenie adevărată, o iubire adevărată, calităţile cele mai bune ale inimii şi minţii, sunt de la Domnul.

((619))

Am remarcat deja într-o lecţie anterioară cum Ionatan a jucat rolul de făcător de pace între tatăl său, împăratul, şi David. Lecţia de astăzi ne aduce în atenţie o altă ocazie în care Ionatan a jucat rolul unui adevărat prieten. David a înţeles că viaţa lui era în pericol şi i-a vorbit lui Ionatan despre temerile lui. Acesta din urmă nu putea crede că tatăl său şi-ar încălca cuvântul, totuşi a fost impresionat de atitudinea lui David. Sărbătoarea lunii noi era aproape; şi David era aşteptat să stea la masa împărătească, împăratul Saul în capul mesei, prinţul Ionatan în partea dreaptă, căpitanul oştirii în partea stângă, iar David ocupând locul al patrulea în faţa împăratului. În armonie cu aranjamentul făcut între prieteni, Ionatan trebuia să se convingă clar de intenţiile tatălui său şi să i le comunice lui David.

În prima zi de ospăţ împăratul n-a zis nimic, deşi Ionatan, pentru a atrage atenţia asupra chestiunii şi astfel să-l dea în vileag pe tatăl său, a ales un moment convenabil ca să se aşeze pe scaunul lui David. În cele din urmă împăratul a întrebat de „fiul lui Isai”, ca şi cum ura însuşi numele „David”. Ionatan a răspuns că David plecase să ţină sărbătoarea la Betleem cu permisiunea lui.

Împăratul se pare că fusese zădărnicit în intenţia lui de a-l omorî pe David cu această ocazie şi şi-a vărsat mânia asupra fiului său, pe care de fapt îl iubea foarte mult. El i-a vorbit spunându-i fiu nesupus, nevrednic de mama lui, sugerând astfel că-l ignora ca fiu. În mânia sa a aruncat o suliţă spre fiul său, probabil nu cu intenţia de a-l lovi, ci doar pentru a-şi vărsa gelozia cumplită. Vorbirea lui Ionatan în schimb arată că el se gândea mai puţin la ceea ce risca pentru prietenul său, şi mai mult la nedreptatea ce i se făcea acelui prieten. „Şi Ionatan s-a sculat de la masă într-o mânie aprinsă şi n-a luat deloc parte la masă în ziua a doua a lunii noi; căci era mâhnit pentru David, căci tatăl său îl insultase.”

Prietenia frumoasă este aceea care sub presiune uită de sine şi se gândeşte numai la interesele prietenului. Parcă în contrast cu toate iubirile şi prieteniile omeneşti, citim despre Isus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru prietenii săi”. Cu toate acestea, în cazul lui Isus, aceasta însemna mai mult decât orice iubire sau prietenie pământească; pentru că „pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. Apostolul spune că Domnul a lăsat astfel un exemplu pentru toţi creştinii, ca ei să-şi „dea viaţa pentru fraţi”, să fie gata să moară unul pentru altul. Aceasta este iubirea cerească, prietenia divină, iubirea lui Ionatan putând fi luată ca un model al acesteia, alături de exemplul Domnului nostru şi al apostolilor.

„ESTE DINCOLO DE TINE”

În dimineaţa următoare David, întorcându-se de la casa lui, trebuia să primească judecata lui Ionatan cu privire la sentimentele împăratului. Semnalul convenit a fost ca Ionatan să meargă cu arcul şi săgeţile lui în câmpul de lângă o piatră mare; şi în legătură cu tragerea cu arcul el să strige: „Iată, că săgeata este dincolo de tine!”. „Grăbeşte-te!” dacă mesajul era că David trebuia să fugă. Şi aşa s-a făcut. Dar cei doi prieteni nu se puteau gândi să se despartă, poate pentru totdeauna, fără contact personal. Ionatan a mers până la piatra în spatele căreia era ascuns David. Cei doi s-au îmbrăţişat, după felul oriental, sărutându-se de rămas bun — adevăraţi iubitori, cu o iubire bărbătească, nobilă.

În acest moment Ionatan şi-a arătat credinţa în providenţa lui Dumnezeu cu privire la David, şi i-a cerut să facă un legământ cu el că orice s-ar întâmpla se va purta îndurător cu el şi cu familia lui, spunând: „Du-te în pace, acum când am jurat amândoi, în Numele Domnului, zicând: Domnul să fie pe vecie între mine şi tine, între sămânţa mea şi sămânţa ta! Şi el s-a sculat şi a plecat, iar Ionatan s-a întors în cetate”.

Istoria biblică ne arată că David nu şi-a uitat niciodată obligaţia pe care astfel şi-a asumat-o, să fie prieten al familiei lui Saul. Obiceiul din Orient în timpul acela era ca o altă dinastie care venea la putere să nimicească pe toţi cei de parte bărbătească din dinastia care fusese răsturnată. Dar în cazul lui David n-a fost aşa.

Cu ocazia morţii lui Ionatan şi a tatălui său pe câmpul de luptă, la puţin timp după aceea, în lupta cu filistenii, David a exprimat frumoasele cuvinte: „Cum a murit Ionatan pe înălţimile tale!
Sunt îndurerat pentru tine, fratele meu Ionatan!
Tu erai plin de farmec pentru mine;
Iubirea ta pentru mine era minunată: mai presus de dragostea de femeie”.

Credem că nimeni nu poate citi această istorie fără să fie influenţat favorabil spre prietenie, să fie un prieten mai iubitor, mai nobil, mai credincios decât altfel; dar în mod deosebit creştinii ar trebui să primească o binecuvântare din această istorie a iubirii lui Ionatan, ducând mai departe, aşa cum şi duce, spre iubirea lui Cristos şi spre îndemnul de a fi asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu; şi ca prietenia lor să fie loială, adevărată, durabilă, în special a unuia pentru altul, aşa cum îndeamnă apostolul: „Să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”.