PRIMA BĂTĂLIE A ARMAGHEDONULUI

Judec. 4:4-24; 5:1-22.

Sisera şi Barac — Debora şi Iael — A fost cea din urmă o ucigaşă? — Cum „de pe cărările lor, stelele se luptau împotriva lui Sisera.”

„Când cei drepţi strigă, Domnul aude şi-i scapă din toate necazurile lor.” Ps. 34:17.

R5604 W. T. 1 ianuarie 1915 (pag. 7-8)

Până aici am arătat că marea bătălie a Armaghedonului — cea antitipică — este aproape — că ea va urma repede după războiul mondial actual. Studiul de astăzi este în legătură cu prima dintre marile bătălii din Valea Meghido, însemnată pentru multele ei măceluri şi de aceea făcută baza prezicerii divine în privinţa „timpului de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, care va preceda şi va pregăti calea Stăpânirii glorioase de o mie de ani a lui Mesia. 1 Cor. 15:24-26; Apoc. 20:6.

Israeliţii, vinovaţi de idolatrie, fuseseră pedepsiţi, potrivit legământului lui Dumnezeu cu ei, prin permiterea ca vrăjmaşii să-i învingă. Ei ajunseseră la mari strâmtorări. Vrăjmaşii lor deveniseră puternici şi opresivi. Generalul Sisera, dintre canaaniţi, după ce a umilit pe israeliţii din nordul Palestinei timp de ani de zile, a pornit cu o armată mare spre sud, pus pe biruinţe. Puterea armatei sale este arătată în declaraţia că avea nouă sute de care de fier.

Când a ajuns în sud la Valea Meghido, mesagerii l-au ajuns, informându-l că Barac, un conducător printre israeliţi, folosise ocazia absenţei sale şi conducea şi el spre sud o armată de zece mii de israeliţi. Sub îndrumare divină, Barac a stabilit baza armatei sale pe Muntele Tabor — acelaşi care în zilele lui Isus a devenit cunoscut ca Muntele Schimbării la Faţă, unde Împărăţia viitoare a lui Mesia a fost reprezentată într-o viziune. Astfel avem încă un aspect remarcabil al viitorului — asocierea viziunii Împărăţiei în vecinătatea câmpiei dezastrului Armaghedonului care ilustrează răsturnarea instituţiilor prezente.

Armate puse în încurcătură

Generalul Sisera, dispreţuind pe israeliţii slab înarmaţi, a înaintat cu armata sa pe ambele maluri ale Râului Chison spre Muntele Tabor. Atunci cuvântul Domnului a venit din nou la generalul Barac, îndrumându-l să înainteze împotriva armatei canaaniţilor. Măcelul a fost mare, după cum se relatează în lecţia noastră. Armata lui Sisera a fost pusă în încurcătură, aşa că s-a risipit. O mare furtună şi o rupere de nori au umflat râul, făcând mlaştini în văile mai joase, unde carele lui Sisera au fost nefolositoare. Soldaţii lui, fugind să-şi scape viaţa, au fost omorâţi de israeliţi, în timp ce alte mii au fost luaţi de curenţi în jos spre mare. Această intervenţie a lui Dumnezeu pentru poporul Său Israel este descrisă în limbaj figurat ca lupta „stelelor cerului” împotriva armatei lui Sisera. În mod asemănător, în marele Armaghedon care acum este aproape, nu puterea umană va birui, ci oştile dezorientate vor efectua stricarea completă a ordinii de lucruri actuale, căci „vor ridica mâna unii asupra altora” (Ezec. 38:21; Zah. 8:10; 14:13). Ruperea de nori a Adevărului şi umflarea apelor cunoştinţei fac să se întâmple această mare catastrofă umană — pe care Domnul o va conduce pentru binecuvântarea lumii.

Puterea unei femei credincioase

Deşi Domnul a binevoit să folosească de obicei bărbaţi în legătură cu lucrarea Sa, nu numai ca personaje tipice, ci şi ca vestitori ai ((719)) Evangheliei, totuşi Scripturile ne dau ilustraţii de femei nobile care, din cauza abaterii bărbaţilor, au fost folosite şi aproape forţate să intre în serviciu public prin providenţa lui Dumnezeu. Printre asemenea exemple este însemnat cel al Deborei. Ea a observat cum neglijarea Legii divine rodise în subjugarea poporului ei. Ea a observat că aceasta se răspândea în toată ţara Canaanului şi că era nevoie de un îndrumător să arate poporului calea dreaptă — înapoi spre Dumnezeu. Canaaniţii, pe care ei nu-i cuceriseră, i-au cucerit pe ei.

Cucerirea a fost permisă de Dumnezeu. Ea şi-a avut starea incipientă când israeliţii au neglijat îndrumarea divină ca ei să trăiască separat de toate celelalte popoare. În loc de aceasta, ei începuseră să se amestece prin căsătorie cu femei canaanite. Acestea, la rândul lor, ademeniseră pe soţii şi pe copiii lor la zeii şi la închinarea păgână. Se pare că mulţi din Israel care nu se dedaseră la idolatrie aproape au uitat cunoştinţa şi aprecierea adevăratului Dumnezeu.

Aceasta este şi astăzi o greutate în această ţară — peste tot. Retragerea creştinilor de la erorile monstruoase ale crezurilor trecutului i-au înstrăinat pe mulţi de Biblie, în credinţa că Biblia şi crezurile învaţă aceleaşi doctrine. Aceasta este explicaţia stranelor goale şi a dezgustului pentru religie. Poporul are nevoie de informaţie corectă în privinţa adevăratului Dumnezeu al Iubirii şi în privinţa Planului Său real schiţat în Biblie.

În ceasul întunecat al asupririi Israelului, prinţilor seminţiilor părea că le lipseşte patriotismul şi credinţa în Dumnezeu. Fiecare seminţie era un stat separat şi nu era nici o coeziune între ele — legătura de unire intenţionată divin, adevărata religie, fiind slăbită. Cam în acest timp, Domnul, căutând un canal prin care să fie îndurător faţă de poporul Său, a găsit acel canal într-o femeie — Debora. Ea şi-a dat seama de situaţie mai adânc decât alţii, probabil fiindcă era mai adânc consacrată lui Dumnezeu şi serviciului Său. Ea s-a mutat de la casa ei din partea de nord într-un loc central din ţinuturile deluroase ale lui Efraim. De acolo ea a trimis mesaje încurajatoare, stimulatoare la bărbaţii de frunte ai diferitelor seminţii. Ea a fost respectată. Sfatul ei a fost apreciat. Sfatul ei a fost căutat. În acest sens ea a judecat — a sfătuit, a îndrumat, a ajutat — pe Israel.

Devotarea deplină a inimii, esenţială

Debora este numită profetesă. Aceasta ar putea însemna învăţător public, sau unul prin care Domnul a trimis mesaje speciale. Unele lucruri legate de această istorie indică acest sens din urmă. Desigur că Domnul a folosit-o, şi aceasta fiindcă ea a fost o servitoare dispusă şi consacrată Cauzei Sale, poporului Său. Ce lecţie este aici pentru tot poporul lui Dumnezeu — că pentru a fi folosit în serviciul Domnului şi a realiza lucruri pentru El şi ai Lui, este necesară deplina devotare a inimii!

La un timp oportun, când armata lui Sisera cu nouă sute de care pornise spre sud către Meghido, Debora a trimis vorbă lui Barac, un conducător în seminţia ei — Neftali. Ea a sfătuit că atunci era timpul să facă ceva pentru eliberarea poporului lui Dumnezeu şi el să meargă imediat la luptă cu zece mii de israeliţi. Barac a refuzat dacă ea nu coopera. Ea a fost de acord, prevenindu-l însă că onoarea va fi împărţită cu ea şi el va pierde o parte din binecuvântarea sa din cauza lipsei lui de curaj. Astfel s-a întâmplat că armata lui Barac a mers spre Muntele Tabor sub comanda generalului Barac, dar o femeie a fost adevăratul purtător de cuvânt sau agent al lui Dumnezeu, îndrumând afacerile bătăliei care a adus o victorie aşa de răsunătoare lui Israel.

A fost războiul justificat? — Iael

Carele generalului Sisera s-au împotmolit în mlaştină; armata sa fiind înfrântă, el a fugit pe jos cu alţii, numai ca să fie ajuns din urmă de biruitori. Intrând într-un cort care părea ospitalier, s-a ascuns şi a adormit. Gazda sa a folosit ocazia şi a bătut un ţăruş de cort în tâmpla lui. Unii au denunţat acest act ca o călcare a ospitalităţii, dar a fost apărat de către alţii pe motivul că şi acum obiceiul arabilor din Palestina este că orice bărbat care intră nepoftit în cortul unei femei este vrednic de moarte. Oricum, să nu uităm că Iael nu era creştină, nu era concepută de Spiritul sfânt, nu era învăţată în Şcoala lui Cristos, şi că, prin urmare, orice s-ar spune despre ea n-ar avea nici o legătură cu creştinii care sunt sub Legea Spiritului lui Cristos — Legea Iubirii.

În acelaşi timp, să ne amintim că nici unul dintre evrei n-a fost în relaţia cu Dumnezeu şi cu scopul Său divin pe care o ocupă creştinii adevăraţi. Lupta lor în trup simbolizează lupta noastră ca Noi Creaturi împotriva slăbiciunilor şi poftelor cărnii noastre. Să ne amintim că moartea lui Sisera şi a armatei sale nu i-a trimis într-un iad de chinuri veşnice, ci a fost numai calea prin care ei „au fost adăugaţi la părinţii lor” — „au adormit împreună cu părinţii lor”. De atunci ei nu ştiu nimic şi nici nu vor şti nimic în viitor până la timpul trezirii lor; şi acea trezire Dumnezeu a plănuit-o îndurător, aşa încât va fi după ce Mesia va fi luat în stăpânire lumea, şi prin stabilirea Împărăţiei Sale va fi răsturnat împărăţia lui Satan şi domnia Păcatului şi Morţii.

Sisera şi armata sa vor veni afară, ca restul omenirii, drept rezultat al operei răscumpărătoare a lui Isus, sfârşite la Calvar. Ei vor veni afară pentru ca harul lui Dumnezeu ((720)) să le poată fi mărturisit şi pentru ca ei să poată avea ocazia, prin ascultare de legile Împărăţiei, să se pregătească să intre în viaţă veşnică pe planul perfecţiunii umane într-un Paradis pământesc. Cu acest gând în faţa noastră, puţin contează pentru noi dacă moartea vine peste noi prin război, ciumă sau boală. Numai cei care au auzit de Cristos, care L-au acceptat şi care au fost concepuţi de Spiritul sfânt sunt Creaţii Noi — numai aceştia sunt în încercare în prezent. Încercarea restului lumii este în viitor; pentru că cunoştinţa este un aspect esenţial al încercării pentru viaţă veşnică sau moarte veşnică.

„O mie de ani! gloria viitoare-a pământului,
Ziua fericită prezisă atât de demult;
Dimineaţa strălucită a slavei Sionului,
Profeţii au văzut-o de la-nceput.”