PRIVELIŞTE DIN TURNUL DE STRAJĂ
NELINIŞTE ÎN EUROPA
R 4844b W. T. 1 iulie 1911 (pag. 195-198)
Următorul raport al „United Press” din Londra pare să dea o vedere foarte moderată a stării de lucruri de pe Bătrânul Continent:
„După o necontestată domnie de mai bine de 1.000 de ani, «clasele conducătoare» europene încep să-şi dea seama că existenţa ordinii lor este ameninţată pretutindeni. Nici chiar Revoluţia Franceză — până acum poate cea mai remarcabilă revoltă din istoria lumii — n-a fost atât de semnificativă ca mişcarea actuală a maselor împotriva acestor clase.
Destul de curios, în Anglia, cu toate tradiţiile ei conservatoare şi cu cel mai liberal guvern din Europa, acel sentiment este cel mai puternic. Într-o mare măsură aceasta se datoreşte faptului că în Marea Britanie clasele de sus şi interesele moşiereşti au fost întotdeauna practic identice. Şi cei setoşi de pământ, care au fost în creştere printre masele englezeşti în timpul celor patruzeci de ani trecuţi, şi-au intensificat ostilitatea populară împotriva acelor reprezentanţi ai claselor de sus (care în esenţă înseamnă împotriva tuturor) care au monopolizat în mod egoist pământul pentru propriile lor plăceri.
Legislaţia recentă avansată, care tinde spre fărâmiţarea marilor proprietăţi de pământ, a înrăutăţit de asemenea lucrurile, în loc să le îmbunătăţească. Oamenii care vreau pământ sunt mai supăraţi decât au fost înainte, deoarece au obţinut numai o parte din ceea ce ei consideră că li se cuvine, în timp ce aristocraţia moşierească este furioasă că trebuie să renunţe chiar şi la o părticică din posesiunile ei.
Schimbarea care a venit peste Anglia rurală în ultimele trei decenii este, de fapt, absolut uimitoare. În zilele mai timpurii, dacă un ţăran neglija să-şi scoată pălăria în faţa pastorului sau a moşierului, sau dacă soţia lui neglija să arate o politeţe reverenţioasă faţă de ei, era o concluzie inevitabilă că acel cuplu va fi scos din sat imediat, sau că, în orice caz, dacă rămâneau, li se va face viaţa de nesuportat. Astăzi, chiar în cazurile în care muncitorul fermier păstrează o aparenţă exterioară de respect faţă de cei situaţi mai sus de el, îi priveşte pe aceştia din urmă ca pe duşmanii lui naturali şi niciodată nu pierde o ocazie de a vota împotriva lor la alegeri. Mai mult de atât, el a ajuns la punctul în care nu numai contestă dreptul aristocraţiei de a monopoliza pământul care crede că ar trebui să fie al lui, dar şi refuză să-i recunoască superioritatea asupra lui sub orice formă.
În oraşe, desigur, unde radicalismul a fost de multă vreme larg răspândit, clasele conducătoare au fost urâte o perioadă de timp mult mai mare decât la ţară. Dar în timp ce ele au fost urâte numai cu cincizeci de ani în urmă, însuşi dreptul lor de a exista este acum contestat. Educaţia publică şi ziarele publice au fost în principal răspunzătoare pentru creşterea acestui sentiment. Mecanicul obişnuit, care trebuie să lucreze din greu pentru un salariu mic, neagă dreptul altuia de a trăi în lene, din ceea ce tatăl său i-a lăsat. Crezul actual al muncitorilor britanici este că toată lumea ar trebui să aibă un început egal.
Într-o măsură mare, creşterea acestui sentiment a fost la baza tulburărilor recente ale muncii din Anglia. Au fost făcute plângeri pretutindeni că sindicaliştii au refuzat să se supună ordinelor şefilor lor şi astfel au precipitat greve inutile. Dar aceasta este numai în parte adevărat. Lăsând la o parte faptul că cei mai mulţi conducători ai clasei muncitoare aparţin unei generaţii de trecere şi nu sunt în legătură atât de strânsă cum ar trebui să fie cu oamenii de rând, există un motiv total diferit pentru nesupunerea oamenilor. Şi acest motiv este că sentimentul de nelinişte şi nemulţumire este atât de răspândit, încât să facă masele de muncitori preocupaţi mai degrabă să-i sfideze pe patronii lor decât să ducă tratative cu ei. Aşa cum muncitorul de la sat îl priveşte pe moşier, tot aşa mecanicul de la oraş îl priveşte pe capitalist. Atât moşierul de la ţară, cât şi capitalistul de la oraş reprezintă clasele conducătoare pentru omul care lucrează.
Răspândirea Socialismului
În general, în toată Europa creşterea socialismului este făcută răspunzătoare de către aristocraţie pentru nemulţumirea maselor.
În Anglia, de exemplu, este obiceiul membrilor partidului conservator (Tory) să spună despre orice om cu idei politice progresiste că este «socialist». Folosirea acestui cuvânt este ca un termen de ocară, dar adevărul este că, de fapt, nu este cuvântul corect aşa ca cum Torii îl folosesc. «Radicalism avansat» ar fi o expresie mai exactă. Nu mulţi muncitori englezi admit că ei sunt socialişti, şi nu mulţi dintre ei sunt.
„În Germania admit — sunt de acord de fapt. Şi răspândirea Socialismului în Patrie face ca vechii aristocraţii să-i tremure picioarele în papuci. Nimeni de acolo n-ar fi surprins de o victorie socialistă la vreo alegere, şi când socialiştii îşi asigură controlul asupra aristocraţiei în Reichstag — şi asupra monarhiei — zilele sunt numărate. Socialiştii germani, asemenea englezilor, sunt Radicali avansaţi. Ideea lor nu este atât de mult stăpânirea Socialismului, ci o egalizare a condiţiilor — poate cu o dorinţă nu cu totul nenaturală, din partea unora dintre ei, de răzbunare pe clasele privilegiate care i-au oprimat atât de mult timp.
În Austro-Ungaria este în acţiune un proces identic. Revoltele împotriva hranei scumpe — revolta împotriva costului excesiv al existenţei — sunt primele expresii ale cererii populare. Una după alta, generaţiile exploatate de către bogaţii lacomi, masele, şi-au pierdut răbdarea în cele din urmă.
Situaţia industrială încordată din Franţa se datoreşte aceleiaşi cauze. În Franţa însă răzvrătirea nu este împotriva unei aristocraţii, ci împotriva cercului de capitalişti care conduc guvernul şi orice altceva din republică. Pe măsură ce membrii acestui cerc se îmbogăţesc, săracii — şi clasele de mijloc — sărăcesc pe zi ce trece. Concesiile într-un anumit domeniu de lucru nu vor face bine în Franţa. De ceea ce este nevoie este o schimbare a întregului sistem economic.
Nici Rusia nu este mai bine situată. Mişcarea revoluţionară este şi întotdeauna a fost o încercare de a «scoate» sistemul feudal de sub tirania care macină poporul până la ţărână. Spre deosebire de semenii lor din orice altă parte a Europei, muncitorul rus nu gândeşte nimic şi nu ştie nimic despre acţiunea legilor economice. Tot ce ştie este că de secole el şi străbunii lui au fost călcaţi în picioare — şi el vede clar cine sunt cei răspunzători de aceasta. El pur şi simplu ia poziţia că, dacă îi poate îndepărta pe aceşti oameni, va fi cu atât mai bine pentru el.
Întrebarea este dacă toate aceste diferite mişcări naţionale ar putea să fie vreodată combinate într-una. Liderii sindicali răspund afirmativ. An de an conferinţele internaţionale sunt tot mai reuşite în a strânge tot mai tare legăturile unei astfel de uniuni. În momentul acesta există motivul comun al creşterii costului de trai pentru care toţi luptă. Cei răspunzători pentru preţul mare al celor necesare vieţii sunt consideraţi a fi întotdeauna clasele conducătoare. Împotriva acestora va fi dusă campania.
Un lucru însă devine tot mai clar. Acesta este că, în ceea ce priveşte clasele muncitoare, forma de guvernare are foarte mică importanţă. O monarhie poate fi mai coruptă decât o republică, sau poate să nu fie. Există probabil mai puţină corupţie în Anglia decât în oricare altă ţară europeană din prima clasă. Există cel puţin la fel de multă în Franţa cum există oriunde în altă parte pe continent.
Adevărul este, după cum îl văd muncitorii europeni, că forma de guvernământ contează mai puţin decât felul de oameni care conduc. Dacă sindicatele, sau oricare altă formă de organizare, pot îndrepta problemele pentru aceşti oameni, atunci în opinia muncitorilor europeni condiţia maselor se va îmbunătăţi, nu contează atât de mult forma reală de guvernare.
În mod natural clasele de sus nu sunt nesimţitoare la schimbarea care se petrece în atitudinea celor pe care ei îi consideră mai prejos decât ei. Aceasta este clar din apelurile frenetice din timpul revoltelor din Berlin, Viena, Paris, Barcelona şi Ţara Galilor de Sud, de a se trimite armată împotriva greviştilor şi a demonstranţilor. În fiecare caz aceste apeluri au fost făcute de către bogaţi sub pretextul apelurilor pentru menţinerea legii şi ordinii. În realitate, se înţelege din toate părţile că aristocraţia din toată Europa îşi dă seama că este în ultima groapă. De aceea este neliniştea ei de a suprima mişcarea populară cu orice preţ.
Cu siguranţă lupta de clasă a început în Europa. Aceasta va fi marcată prin violenţă reală pe alocuri, dar în principal va fi luptată la alegeri. Şi când poporul care face munca începe să-şi cunoască puterea reală, declară conducătorii poporului, nu va mai rămâne nicio şansă pentru cei care până aici au privit-o ca dreptul lor de a guverna.”
SCRISOAREA PERSONALă A unui Slujitor Bisericesc
În timp ce salariul unui slujitor obişnuit din afara oraşelor nu se ridică mai sus de 1.000 de dolari — o cifră aproximativ egală cu cea a unui muncitor necalificat, scrisori personale ca cele tipărite de The Standard (Baptist, Chicago) nu trebuie să producă nicio surpriză. Aceasta vine de la un slujitor care spune de ce îşi părăseşte profesia pentru a intra în afaceri. Redactorul acestui ziar ne spune că scrisoarea n-a fost intenţionată pentru publicare; şi prima parte a ei arată că a fost adresată unui vechi prieten din zilele de la seminar, care, împreună cu scriitorul, „vorbiseră despre viitor şi ilustraseră imagini despre ceea ce trebuiau să facă pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Au trecut douăzeci de ani şi vechiului prieten i s-au dat motivele care au condus la decizia acestui om de a părăsi slujirea activă. Astfel:
„Pentru a fi perfect cinstit cu tine, decizia mea a avut mult de-a face cu banii. Cred că nu mă vei învinui că am fost materialist în zilele acelea când mă cunoşteai bine, şi nu ştiu să-mi pese acum de bani mai mult decât atunci. Niciodată n-am dorit să fiu bogat; şi nu doresc nici acum. N-am intrat în afaceri cu aşteptarea de a mă îmbogăţi, dar doresc să am ceva pentru anii când nu voi mai putea lucra, şi pentru familia mea, dacă aş fi luat de la ei. Şi vreau să-mi pot plăti facturile la timp. Cu o lună în urmă, în adunarea slujitorilor noştri, un slujitor bătrân, sărăcăcios îmbrăcat, aproape în zdrenţe, s-a ridicat şi ne-a spus că el şi soţia lui erau aproape în starea de a muri de foame. Nu avea niciun ban, creditul îi era epuizat, nu aveau mâncare, nici cărbune, şi erau pe punctul de a fi scoşi în stradă pentru că nu-şi puteau plăti chiria. Am strâns vreo 30 de dolari de la noi şi i i-am dat, şi presupun că se va duce la casa pentru slujitorii bătrâni; dar m-a speriat. M-am văzut pe mine în locul lui. Ce motiv am să mă aştept că nu voi fi peste douăzeci de ani acolo unde este el acum?
Cumpătare? Ei bine, n-am fost risipitor. Soţia şi cu mine am încercat din greu să punem deoparte puţin în fiecare an. Am economisit 500 de dolari, dar apoi Edna s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi totul s-a dus, şi mult mai mult, înainte ca Dumnezeu s-o ia acasă. Aveam 1.000 de dolari pe an de la biserica B——. Ei au plătit prompt, şi posibil unii oameni ar fi fost în stare să economisească ceva din ei în fiecare an. Noi am încercat cât am putut mai bine şi n-am reuşit. Odată biserica s-a gândit să crească salariul pastorului, dar diaconul Edmunds a argumentat că slujitorul ar trebui să se încreadă în Dumnezeu; a zis că atunci când el şi-a început viaţa avea un venit de numai 200 de dolari în primul an; a vorbit despre bucuriile sacrificiului creştin; a arătat spre Mântuitorul lumii şi lepădarea Lui de sine, şi salariul n-a fost mărit. Aş spune că diaconul se presupune că trebuie să aibă nu mai puţin de 200.000 de dolari. Apoi am fost chemat în acest câmp pentru 1.200 de dolari pe an. Am fost aici şapte ani şi de la început niciodată n-a fost o lună când să-mi fi primit prompt salariul. Uneori biserica îmi datora 600 şi 700 de dolari. M-am împrumutat şi am plătit dobândă, mi-am «ţinut la distanţă creditorii» până când mi-a fost ruşine să umblu pe stradă, m-am zgârcit, m-am răsucit şi m-am împleticit până când mi s-a golit sufletul. Îmi fusese destul.
În toţi aceşti ani a crescut în mine o convingere, că membrului obişnuit al bisericii îi pasă grozav de puţin de Împărăţia lui Dumnezeu şi de progresul ei, sau de bunăstarea semenilor lui. El este creştin pentru a-şi putea salva sufletul de la iad, şi pentru niciun alt motiv. El face cât poate de puţin, trăieşte cât se încumetă de indiferent. Dacă ar gândi că poate câştiga cerul fără a ridica măcar un deget pentru alţii, n-ar pierde şansa. Niciodată n-am cunoscut mai mult decât o mică minoritate din vreo biserică pe care am servit-o, care să fie într-adevăr interesaţi şi sincer devotaţi lucrării lui Dumnezeu. Mi-a trebuit tot timpul să-i trag şi să-i împing şi să-i îndemn şi să-i conving pe membrii bisericii mele care nu aveau tragere de inimă să întreprindă ceva, cât de puţin pentru semenii lor. Ei au făcut un legământ de a fi credincioşi în frecventarea serviciilor bisericii, şi nici unul din zece nu s-a gândit vreodată să participe la adunarea de rugăciune. Un mare procentaj rareori mergea la biserică dimineaţa şi un număr jalnic de mic seara. Nu părea să însemne nimic pentru ei că se dedicaseră serviciului lui Cristos.
Sunt obosit; obosit să fiu singurul din biserică de la care se aşteaptă sacrificiu real; obosit de încordare şi de tragere ca să-i fac pe creştini să trăiască creştineşte; obosit să plănuiesc lucrare pentru oamenii mei şi apoi să fiu obligat s-o fac eu însumi sau să o văd nefăcută; obosit să mă feresc de creditori, când n-ar trebui dacă aş avea ceea ce mi se cuvine; obosit de viziunea înfricoşătoare a unei bătrâneţi fără un ban. Nu Îl părăsesc pe Cristos. Îl iubesc; voi încerca totuşi să-L servesc.
Judecă-mă cu îngăduinţă, bătrâne, căci n-aş putea suporta să pierd prietenia ta.” Literary Digest.
Cauza Revoluţiei din Portugalia
Un portughez rezident în Londra, fiind întrebat de Daily Mirror în privinţa motivelor pentru ura puternică manifestată de poporul portughez împotriva bisericii, a răspuns în felul următor:
„Ura turbată a populaţiei Portugaliei împotriva ordinelor religioase şi a preoţimii în general, care este un aspect atât de puternic marcat al revoluţiei actuale, nu este un lucru nou în istoria europeană.
În Portugalia de astăzi, aşa cum a fost în Europa de Nord acum patru sute de ani, clerul pretinde privilegii sociale, morale şi financiare, la care nu are niciun drept.
„Fraternităţile religioase posedă bogăţie mare, care în fiecare zi creşte tot mai mult, şi ele se sustrag de la impozit şi fac cât mai puţin posibil pentru menţinerea şi apărarea statului.
Ele sunt o piedică pentru înaintarea intelectuală a ţării. Educaţia este în întregime în mâinile lor, şi Portugalia are, drept consecinţă, mai mare procentaj de analfabeţi decât oricare ţară din Europa, cu excepţia Turciei.
Ordinele de călugări cerşetori storc ţărănimea ignorantă şi superstiţioasă într-o măsură incredibilă. Bani, hrană, vin, haine — totul este peşte care vine în năvodul lor. Proverbul dureros, în sensul că «trei cerşetori fac un preot», odată un cuvânt obişnuit în casă în Anglia şi în Germania, este încă răspândit şi în Portugalia.
Ele hărţuiesc căpătâiele bătrânilor, ale bolnavilor şi ale celor slabi la minte şi îi conving să lase moştenire mari părţi din bunurile lor — uneori tot ce posedă — mănăstirilor.
Este aproape imposibil ca unui mirean care are o nemulţuire împotriva unui preot sau unei case religioase să i se facă dreptate.”
Situaţia decrisă de o corespondenţă primită la ziarul New York Sun este următoarea:
„Sentimentul popular împotriva bisericii este foarte puternic în Lisabona. Guvernul se opune exceselor şi spune că le va preîntâmpina, dar Quelhaes a fost scena vandalismului ruşinos din partea unei gloate. Relatările originii necazului sunt contradictorii.
Aruncarea de bombe de către iezuiţi este la fel de vehement tăgăduită pe de o parte, după cum este la fel de susţinută pe de altă parte. Simpatizanţii iezuiţilor spun că mulţimea i-a atacat pe iezuiţi fără nicio provocare, dar admit că iezuiţii au tras cu puşti ca să se apere. Îndiferent cine a fost la început de blamat, capturarea mănăstirii de către mulţime a fost urmată de barbarie ruşinoasă, care nu a fost împiedicată de autorităţi.
Nu există nicio îndoială că obiectivul mulţimii a fost jaful, şi, în căutarea comorii, răsculaţii au spart, au rupt şi în general au distrus aproape tot ce era de valoare în clădiri.
Imagini sacre, vase pentru altar, volume fără de preţ, cărţi de rugăciuni decorate, îmbrăcăminte fastuoasă, au fost strivite sau rupte sau călcate în picioare cu o furie necugetată, în timp ce orice merita să fie furat a fost furat. Acte dezgustătoare de limbaj trivial şi pângărire au fost de asemenea comise de mulţime.
A fost o expresie sălbatică a urii populare faţă de preoţime, în special faţă de iezuiţi, aceasta a fost cauza care a animat revoluţia cu mult mai mult decât ostilitatea faţă de monarhie. Un exces similar a avut loc la Mănăstirea Trinas. Aparte de aceste scene însă, autocontrolul oamenilor a fost exemplar şi oraşul este cu totul în ordine.”
Ravagiile Ciumei Negre
Rapoarte sfâşietoare vin atât din China, cât şi din India. Se spune că în februarie au murit 88.489 de oameni în India, după cum a raportat Oficiul Britanic din India. În nordul Chinei ciuma a progresat treptat din decembrie devreme. Şi se spune că niciunul care a luat boala, până acum, nu şi-a revenit. Moartea urmează în trei până la şase zile.
Se spune că această plagă a morţii negre este de acelaşi fel cu cea care a devastat Europa în Evul Mediu. Este pneumonică, spre deosebire de cea bubonică; adică, aceasta atacă mucoasa care căptuşeşte nările, gâtul şi plămânii, mai degrabă decât glandele. Este atât de mortală încât medicii care examinează şi cei care se ocupă de cadavre îşi iau toate măsurile de precauţie, unii purtând un costum de in din cap până în picioare, şi cu toţii respiră printr-un tampon din fibră înmuiat în acid fenic. Toate casele în care a apărut ciuma sunt atât de contaminate încât este necesar să fie arse. Medicii japonezi şi ruşi ajută autorităţile şi pe medicii chinezi. Există temerea că în vara care vine boala poate fi răspândită mai departe prin purici. Ceea ce urmează este un extras din presă:
„Vieţile a zeci de medici au fost sacrificate în lupta împotriva răspândirii molimei. Sute de soldaţi au murit în zona afectată de ciumă. Au fost date ordine care să-i împiedice pe rezidenţii anumitor secţiuni din Manciuria şi China de a fugi, dar în ciuda acestui ordin, refugiaţii şi-au găsit drumul spre Vladivostock şi Şanhai. Traficul pe Calea Ferată Chineză Estică este practic mort. Informaţii din Kuang-Chang-Tsu, Mukden, Harbin, Feng Hua şi alte oraşe din Manciuria, declară că ciuma a înaintat constant în ciuda eforturilor chinezilor şi ale japonezilor de a o ţine la distanţă. De-a lungul marelui zid starea este înspăimântătoare.”
Biata lume are nevoie de intervenţia puterii divine; deşi cunoştinţa medicală a înaintat mult în anii recenţi, noi recunoaştem tot mai mult că numai puterea divină poate să elibereze omenirea de legăturile păcatului şi ale morţii.
Lapte, Unt şi Brânză artificiale
Din Paris ne vine informaţia că un chimist priceput chinez, Li Yu Ying, a descoperit un mijloc prin care poate produce sintetic imitaţii bune, a laptelui de vacă, a untului şi a brânzei, din fasolea de China cunoscută ca soia. Se spune că deja a înfiinţat o fabrică în care sunt angajaţi douăzeci şi patru de oameni. Un produs secundar este un sirop dulce care poate fi folosit la conservare, la pregătirea prăjiturilor etc.
De ce nu? Printr-un oarecare proces vaca schimbă calitatea ierbii, a sfeclei etc., producând lapte şi smântănă, din care pot fi fabricate untul şi brânza. Ce lucruri minunate, evident, are Domnul în rezervă pentru confortul lumii şi pentru hrană în timpul Împărăţiei lui Mesia şi ulterior! Dumnezeu numai acum dezvăluie omenirii misterele naturii — acum, pentru că intrăm în ziua pregătirii Sale.
Nevoile de Metodism în Prezent
Rochester Times (N. Y.) spune că „la adunarea slujitorilor metodişti din acest district, de la Casa Parohială a Primei Biserici Metodiste, Rev. S. J. Clarkson din Middleport a făcut o acuzaţie senzaţională a bisericii, declarând că Metodismul îşi pierdea repede raţiunea de a exista, şi ca biserică se făcea obiect de batjocură pentru lume, contrazicându-se pe ea însăşi în învăţăturile şi predicarea sa. El a zis că se făcea de râs fiindcă într-un anumit loc un slujitor a afirmat că dansul şi jocurile de cărţi ar fi potrivite şi nevătămătoare, în timp ce altul le-ar dezaproba, ca instrumentele diavolului. El a spus că învăţăturile slujitorilor ar trebui, fie să impună Paragraful 248, în privinţa jocurilor de cărţi şi a dansului, fie să-l scoată din carte.
Metodismul îşi pierde repede raţiunea de a exista, prin renunţarea la multe lucruri care l-au deosebit de alte denominaţii în trecut. Metodismul trebuie să-şi păstreze caracterul progresist şi să facă încă acea ramură a lucrării de evanghelizare a lumii pe care numai el pare a fi potrivit să o facă, sau altfel va eşua şi va înceta să existe.
Adunarea de Rugăciune, Învechită
În trecut, adunarea de rugăciune a fost punctul de pornire al evanghelizării. Astăzi adunarea relativ mică de rugăciune a bisericii este o pierdere de timp şi o povară pentru carne, şi nu mai există evanghelizare. Prea mulţi dintre laici au prea multă credinţă în capacitatea nevestelor lor de a se ruga pentru casă.
Face Biserica Absurdă
Metodismul are nevoie de ceva metode stabile în problema distracţiilor. Nimic mai bun nu putea fi inventat pentru a păstra această biserică decât Paragraful 248. Eu cred în a fi caritabil, dar a sosit ziua când noi înşine avem nevoie de nişte tineri. Nu discut dacă este bine sau greşit a dansa. Dar sună nechibzuit pentru un slujior metodist să stea la amvonul său şi să spună că a dansa este bine, când cartea de interdicţii spune că este unul dintre lucrurile prin care un om poate fi judecat pentru conduită imorală. Este la fel de nechibzuit, şi face ca biserica să fie absurdă, când slujitorul din Podunk declară că nu este niciun rău în a dansa. Apoi în duminica următoare slujitorul din Pig Valley declară că este cea mai bună cursă a diavolului. Dacă a dansa este bine în Buffalo, este bine şi în Rochester. Dacă este greşit în Buffalo, este greşit şi în Rochester. Trebuie să fim consecvenţi.
Acum când Metodismul îşi asumă să le spună oamenilor ce este corect şi ce este greşit în privinţa distracţiilor, ar trebui mai întâi să aibă metode stabile el însuşi. Impuneţi Paragraful 248, sau altfel aveţi curajul să-l scoateţi din Disciplină. Noi stăm în faţa lumii astăzi în atitudinea omului care ţinea ursul de coadă în timp ce acesta alerga după el în jurul copacului. Îi era frică să-i dea drumul, şi frică să-l ţină.