PRIVELIŞTE DIN TURNUL DE STRAJĂ

„În toane rele”

R 5448 W. T. 1 mai 1914 (pag. 131-134)

Presimţirile Ducelui de Bedford

Într-o scrisoare de scuze pentru absenţa sa la cina Asociaţiei Muncitorilor Unionişti din Bletchley (Bedfordshire), Ducele de Bedford zice:

„Perspectivele cu care începe 1914 nu sunt nicăieri încurajatoare. Neliniştea predomină în fiecare parte a globului locuit — din China până în Peru. Dificultăţile Marii Britanii sunt la fel de mari, dacă nu mai mari decât cele ale vecinilor ei, şi mijloacele ei de apărare sunt mai puţine, căci Constituţia ei a fost în mod intenţionat distrusă pentru a servi cauzei partidului.

Camera Lorzilor este păstrată numai ca să furnizeze Partidului Radical bani pentru scopuri electorale. Camerei Comunelor i s-a pus botniţă la gură şi este sufocată, iar reprezentanţii salariaţi ai electoratului servesc electoratul sau îşi câştigă salariile, nu cu creierul sau cu judecata, ci cu picioarele; ei intră în grupurile de interes ale votanţilor oricând le dau ordine Organizatorii din partea Guvernului. Legislaţia este o chestiune doar de pingele.

Când prevederile constituţionale sunt înlăturate şi nu este la îndemână nici o îndrumare, singura metodă care rămâne pentru exprimarea nemulţumirii este războiul civil. Aceasta găsim noi acum.

Acum un nou pericol se conturează înaintea noastră. Pare ca şi cum problema apărării navale ar fi neglijată, că un corp de oameni condus de persoane cu nume ostentativ germane pot continua să susţină Partidul Radical. Şi între timp prin apeluri perseverente la invidie, ură şi lăcomie, miniştrii au stricat calmul naţiunii. Naţiunea nu numai că şi-a pierdut cumpătul, dar este în toane rele”. London Daily Mail.

* * *

Cele mai sus menţionate arată unele din necazurile prinţilor şi aristocraţiei lumii. Nu putem evita un sentiment de adâncă compătimire pentru aristocraţie în starea ei actuală. Cu mult timp în urmă, Isus a prezis condiţiile zilelor noastre spunând, în special despre bogaţi şi cei cu titluri: „Oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care vor veni pe pământ” — peste societate. Aristocraţia s-a bucurat atât de mult de privilegii speciale încât este un lucru normal ca ei să simtă că aceste privilegii sunt ale lor prin drept divin.

Pe de altă parte, omenirea află cum a intrat stăpânirea pământului în timpurile din vechime în posesia unor atât de puţini oameni. Ei află că în timpurile mai puţin civilizate cei mai educaţi şi mai influenţi au adunat treptat proprietate şi titluri în mâinile lor. Acestea au fost transferate copiilor lor din generaţie în generaţie, şi au fost întocmite legi care să le recunoască titlurile, până când acum orice alte legi care în vreo măsură le abrogă titlul, sau le limitează privilegiile, sunt considerate a fi nedrepte, stricate — furt.

((980))

Multe pot fi spuse de ambele părţi ale chestiunii. Noi trebuie să considerăm felul cum vede Dumnezeu situaţia şi legătura întregului cu Regula de Aur — Legea divină. Văzând problemele din acest punct de vedere, majoritatea poate să fie de acord că dacă în trecut a existat o scuză pentru uzurparea titlurilor, privilegiilor şi posesiunilor pământului, acele privilegii vor înceta odată cu schimbarea condiţiilor. Cu alte cuvinte, dacă a existat în trecut un timp când masele populare au fost prea ignorante sau prea superstiţioase pentru a aprecia autoguvernarea şi a o exercita în mod corespunzător, şi dacă la acel timp a fost în interesul tuturor ca pământul şi privilegiile să fie luate de cei mai potriviţi din rasă pentru bunăstarea generală, aceasta nu înseamnă că lucrurile trebuie să continue aşa pentru totdeauna. Înseamnă mai degrabă că odată cu educaţia generală şi cu pregătirea generală pentru autoguvernare toate aceste privilegii trebuie să fie cedate sau abrogate.

Perspectiva potrivită a situaţiei

Să expunem chestiunea în alţi termeni: Dacă cei educaţi din trecut au crezut că ei urmează Regula de Aur acaparând pământ şi autoritate, aceeaşi Regulă de Aur ar cere ca puterea lor să fie folosită în interesul şi binele public — ca publicul să fie educat şi ca, pe măsură ce masele devin capabile de autocontrol, puterea şi autoritatea să le fie predate treptat lor. Întreaga problemă, conform acestui standard al Regulei de Aur, ar fi deci: Au atins masele deja acel grad de dezvoltare care să le permită să se descurce singure, sau aristocraţia să continue să conducă sub motivul că publicul nu este competent — nu este destul de înţelept să-şi administreze bunurile proprii?

Când majoritatea oamenilor vor ajunge la concluzia că sunt competenţi să-şi administreze bunurile, şi când vor afla că Dumnezeu a dat pământul şi bogăţia lui nu doar celor puţini, ci celor mulţi — atunci poporul va prelua moştenirea lui şi îşi va exercita controlul; şi în acea măsură titlurile de lorzi, nobili, duci, regi şi împăraţi vor fi numai amintiri goale ale unui timp mai întunecat. De atunci încolo, fie prin Parlamente fie prin Congrese, poporul îşi va administra propriile afaceri, folosind votul pentru acel scop.

Această stare a lucrurilor, care vine peste lume treptat, este în mod evident foarte corectă, foarte în acord cu Regula de Aur. Este adevărat, ar fi părut mai nobil dacă aristocraţia cu titluri ar fi predat în mod voluntar poporului drepturile lui. Dar trebuie să ne amintim că toată omenirea este prin naştere egoistă, şi prin urmare înclinată să privească chestiunile din punctul de vedere al propriului ei interes şi din cel al familiilor lor. A fost bine pentru pacea lumii că această predare a drepturilor poporului a înaintat treptat, mai degrabă decât printr-o revoluţie violentă. Pas cu pas poporul şi-a luat înapoi drepturile, în măsura în care oamenii au devenit destul de inteligenţi să le aprecieze. Poate uneori în zelul lor au dorit prea mult sau au căutat să pună mâna pe prea mult, sau cel puţin au căutat să ia mai mult decât erau competenţi să folosească în mod înţelept.

Nu este de mirare că mulţi din aristocraţie se simt profund mâhniţi, cum se simte şi Ducele de Bedford. Nu este de mirare că mulţi dintre ei au presimţiri sumbre în privinţa viitorului. Nu este de mirare dacă li se pare că dreptatea este încălcată. Ei au pierdut perspectiva corectă a situaţiei. Nu reuşesc să vadă că în calitate de fraţi mai mari pentru restul rasei ar trebui să recunoască faptul că masele nu mai sunt „ca vitele necuvântătoare, mânate din spate”. Ar trebui să recunoască faptul că în ultimul secol a avut loc o mare trezire şi să fie la fel de doritori să predea moştenirea fraţilor lor, după cum aceştia din urmă sunt doritori să o primească.

Popoarele grăbindu-se spre Armaghedon

Bătălia politică ce s-a desfăşurat în Marea Britanie în ultimii ani, şi în special în ultimii doi ani, provoacă uimirea lumii. Regii, prinţii şi nobilii sunt alarmaţi, temători de rezultate. Numai Biblia clarifică situaţia. Numai ea ne arată că minunatele schimbări ale zilelor noastre însoţesc transferul împărăţiilor acestei lumi ca să devină Împărăţia iubitului Fiu al lui Dumnezeu.

Să nu fim însă greşit înţeleşi: Noi nu gândim că schimbarea partidelor sau a conducătorilor de partid sau a politicilor partidului din Marea Britanie, sau din oricare altă naţiune, va face acea ţară o naţiune sfântă, un membru al Împărăţiei lui Dumnezeu. Într-adevăr, nu avem nici un motiv să credem că socialiştii în ansamblu ar da sau ar putea da lumii binecuvântarea unui guvern pământesc perfect, ar stabili drepturile umane etc. Dimpotrivă, trebuie să ne amintim că deşi regii şi prinţii au guvernat uneori cu mână tare, cu toate acestea, în anii recenţi cel puţin, ei au găsit necesar să dea poporului şi intereselor lui o mai mare consideraţie decât oricând înainte; şi că experienţa şi educaţia lor fără îndoială îi califică peste media semenilor lor pentru conducerea marilor probleme de importanţă naţională.

Pe lângă aceasta, schimbarea bruscă va implica nu numai o mare greutate pentru aceşti domni ai pământului, dar probabil şi o mare suferinţă şi greutate pentru mase. Într-adevăr, tocmai aceasta ne arată Biblia. Noi trăim în timpul prezenţei lui Cristos. Alegerea Bisericii lui Cristos pentru a fi Mireasa-Consoartă în Împărăţie este aproape completă. Împărăţia va fi, prin urmare, stabilită curând. Dar acei care au putere şi autoritate, nedându-şi seama de aceasta, ţin cu tărie de tot ce a fost acaparat de strămoşii lor în condiţii diferite.

După înţelegerea noastră, Biblia învaţă că acest conflict de interese este pe cale să precipite un mare Timp de Strâmtorare, asemenea căruia nu a mai fost niciodată înainte (Daniel 12:1). Nimeni nu doreşte necazul, toată lumea va suferi din cauza lui şi totuşi toată lumea se grăbeşte spre el. Atât aristocraţia, cât şi masele sunt îmboldite de frică. Primilor le este frică de pierderea tuturor lucrurilor pământeşti; cei din urmă înţeleg că banii lumii şi pământul, baza întregii averi, sunt în posesia aristocraţiei.

Masele îşi dau seama că lumea, având aceste binecuvântări bogate pe care Dumnezeu le-a ((981)) revărsat peste ea în ultimul secol prin creşterea cunoştinţei şi a invenţiilor, devine fabulos de bogată; şi că aceste bogăţii gravitează spre aceleaşi mâini care stăpânesc pământul. Ei se tem că dacă nu folosesc ocaziile care trec acum, ei sau copiii lor vor deveni în timp iarăşi sclavi sau iobagi. De aceea este tărăboiul de vorbe şi conflictul dintre clase care ne grăbesc spre vârtejul marelui Armaghedon. Apocalipsa 16:16.

Limita extremă a omului — ocazia lui Dumnezeu

Deşi suntem fără putere ca să împiedicăm pe vreuna dintre părţi, suntem profund interesaţi de ambele şi înţelegători faţă de ambele; cea mai bună consolare a noastră pe care o putem oferi ambelor părţi din conflict este cea pe care o luăm din Biblie. Ea ne spune că în cea mai întunecată oră, când patima umană va fi ajuns la punctul ei culminant în anarhie, va mai fi totuşi o speranţă — cea mai strălucitoare dintre toate speranţele. După ora întunecată de necaz va veni răsăritul glorios al Împărăţiei Milenare, care va risipi ignoranţa şi superstiţia de pe Pământ. Atunci Împărăţia, punând o stăpânire fermă asupra rasei, va conduce în mod corespunzător omenirea spre înălţimile depline ale perfecţiunii pierdute în Eden, dar răscumpărate pentru toţi la Calvar. Cu o astfel de speranţă putem foarte bine să ne păstrăm sufletele în pace, aşteptând un rezultat atât de glorios al Planului Divin.

Deşi noi nu trebuie să fim activi de nici o parte în conflict, nu putem fi fără un profund interes faţă de ambele părţi; şi noi trebuie, în măsura ocaziilor şi influenţei noastre, să spunem veştile bune ale Împărăţiei care vine tuturor luptătorilor din acea bătălie care au urechi de auzit. În orice măsură vor putea să audă, să creadă, ei vor avea binecuvântare, pace, mângâiere. Partea Bisericii este să fie credincioasă principiilor caracterului divin şi să facă cunoscut Programul Divin, să panseze pe toţi cei cu inimile zdrobite cu Mesajul binecuvântat al milei divine şi să înveţe pe toţi lecţia îndurării răbdătoare, a loialităţii şi a credincioşiei. Nouă ne aparţine, cum spune apostolul, „să facem bine la toţi oamenii, dar în special Casei Credinţei”.

Dacă punctul culminant a acestei strâmtorări va fi sau nu va fi atins în 1915, nu este pentru noi să spunem. Să nu avem nici o dorinţă în privinţa acestui subiect, decât să se facă voia lui Dumnezeu. În timp ce observăm schimbările rapide care au avut loc în sentimentul public din Marea Britanie în ultimul an, nu ne putem îndoi că dacă Timpurile Neamurilor expiră odată cu sfârşitul acestui an, 1914, o foarte scurtă perioadă ar putea îndeplini inaugurarea deplină a Zilei Mâniei, în care, după cum a fost arătat înainte în imaginile Bibliei, cerurile eclesiastice şi pământul politic vor fi mistuite întro revoluţie sălbatică a patimii umane, care va topi în întregime, sau va dezintegra elementele care compun ordinea prezentă de lucruri — elementul social, elementul politic, elementul financiar, elementul eclesiastic. Totuşi, noi ştim că marele Dumnezeu al Iubirii este atât de înţelept încât El a cunoscut cu mult înainte fiecare aspect al marelui conflict şi conflagraţie; şi că aranjamentele Lui sunt largi pentru oprirea necazului la timpul potrivit, prin stabilirea Împărăţiei dragului Său Fiu cu putere mare şi glorioasă.

Noi ne îndeplinim promisiunea

Am aşteptat ca, dacă Timpurile Neamurilor se vor sfârşi în acest an, aceasta să însemne desigur ca toată clasa Miresei să participe la schimbarea Primei Învieri din stările pământeşti în stările cereşti înainte de sfârşitul anului curent. Deşi acest lucru n-a fost declarat în mod hotărât, a fost arătat a fi o concluzie logică. Acum nu pare să fie aşa. Vedem Scripturi care încă nu s-au împlinit şi care, suntem convinşi, nu şi-ar putea găsi împlinirea înainte de sfârşitul acestui an.

Desigur, convingerea noastră în această privinţă nu este mai puternică decât a fost înainte în direcţia opusă. Desigur, la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Desigur, Scripturile ne spun foarte clar că această catastrofă va veni deodată — „ca durerile peste femeia însărcinată” — la un moment la fel de neaşteptat pentru mamă ca şi pentru alţii. Prin urmare, nu este imposibil ca toate aşteptările noastre să se împlinească înainte de sfârşitul acestui an. Noi considerăm însă că aceasta este foarte improbabil. Dorim ca toţi cititorii noştri să ştie aceasta, indiferent ce influenţă ar avea asupra planurilor şi aranjamentelor lor.

În ceea ce-l priveşte pe editor, el va fi la fel de mulţumit să se facă voia Domnului într-o privinţă ca şi în cealaltă. Într-adevăr, dacă ni s-ar îngădui să ne exprimăm în deciderea chestiunii, ne-ar fi frică să exercităm un astfel de privilegiu. Poetul a exprimat gândul acesta spunând:

„Ne este frică să atingem
Lucruri care implică atât de mult.”

Dacă anul va trece fără vreo manifestare specială a favorii divine faţă de Biserică în privinţa schimbării învierii de la natura pământească la cea spirituală, vom şti că noi am greşit în judecată în privinţa timpului când acest eveniment glorios ar putea fi aşteptat. Marele fapt va rămâne totuşi, că speranţa Bisericii lui Dumnezeu este schimbarea învierii, „când acest muritor va fi îmbrăcat în nemurire” — „schimbat într-un moment, într-o clipeală de ochi”. Dacă aranjamentul lui Dumnezeu este ca noi să rămânem mai mult de această parte a vălului, nu ne îndoim că El va avea ceva serviciu pe care noi săl facem aici. Şi fie că serviciul nostru este de această parte a vălului, fie că este de cealaltă, noi trebuie să fim pe deplin mulţumiţi, ştiind că El este prea înţelept ca să greşească; nici să nu deplângem înţelegerea noastră greşită. Mai degrabă să ne bucurăm şi să ne veselim şi să continuăm activi în serviciul divin, la fel de bucuroşi să servim de o parte a vălului ca şi de cealaltă, cu asigurarea că voia lui Dumnezeu se face în noi.

Există totuşi o posibilitate ca noi să nu fi greşit în privinţa timpului, ci să fi greşit în privinţa lucrurilor aşteptate. De exemplu, se poate ca Timpurile Neamurilor să expire în anul acesta, dar ca Domnul să nu le deposedeze, nici să le ia ((982)) stăpânirea pământească atât de repede cum neam aşteptat. Gândindu-ne că ele au avut putere timp de 2520 de ani, deposedarea într-un singur an ar putea părea foarte bruscă — de fapt, a o realiza în cinci sau zece sau douăzeci de ani s-ar putea să fie un timp rezonabil.

Secarea apelor Eufratului
Apocalipsa 16:12
Viaţa bisericii în Germania

Germania este copleşită de un potop de necredinţă, fără egal în întreaga sa istorie. Federaţia Monistă se străduieşte să atragă împreună straturile educate ale poporului într-o falangă solidă împotriva creştinismului. Social-Democraţii împing masele generale la ură fanatică împotriva bisericii şi a statului, şi de la amvoane se răspândeşte un liberalism care este aproape complet lipsit de Spiritul Evangheliei.

Deşi în cercurile de credincioşi se fac eforturi serioase pentru mântuirea individuală şi în popor se face lucrare misionară, pentru a stăvili fluxul distructiv, devine tot mai evident în fiecare zi, că „Biserica de Stat este condamnată în lupta ei cu Necredinţa”.

Greva generală împotriva bisericii este cel din urmă slogan. „Cei fără crezuri” (Moniştii) aliaţi cu Socialiştii, au convocat adunări populare la Berlin, Brunswick şi Saxonia, la care au fost folosite toate mijloacele de instigare într-un apel pentru separare de Biserica de Stat. La aceste mitinguri peste 1300 de persoane au semnat o declaraţie anunţând intenţia lor de a se separa de biserică. Au mai urmat patru mii, şi conform rapoartelor curţii judecătoreşti primite spre sfârşitul lui decembrie, au avut loc 17.000 de retrageri până în 23 decembrie, iar în ziua de după Crăciun încă 8000 şi-au anunţat intenţia. Acestea sunt cifre alarmante!

Pentru Socialişti, Boicotul Bisericii este o chestiune de campanie politică. Ei năzuiesc să priveze biserica de veniturile ei şi astfel să ducă la împovărarea statului.

Următoarele rapoarte de presă pot servi ca o ilustraţie tipică a modului de procedură la astfel de mitinguri. Dr. Liebknecht a spus: „Biserica (în special Biserica de Stat Prusacă) nu este o instituţie religioasă, ci o instituţie pur politică. Ea constituie o blasfemie împotriva pretenţiilor creştinismului timpuriu. Ea nu năzuieşte spre unirea mai strânsă între oameni şi spre dezvoltare, ci este un instrument conştient al clasei conducătoare pentru opresiunea maselor, şi susţine netulburat elementul capitalist sub protecţia statului. Ca atare biserica este şi un meterez al militarismului. Pe de altă parte, aşanumitul Stat Creştin Prusac este numai un stat al claselor, clădit pe canonizarea acelor comori pe care le strică moliile şi rugina. Scopul nostru este deci să minimalizăm acest Stat Prusac. Un mijloc pentru acest scop este o grevă în masă, care este inevitabilă.

Între timp însă, „Boicotul Bisericii” este un mijloc şi mai convenabil şi nu mai puţin eficient ca atac politic violent. Prin aceasta biserica poate în cele din urmă să fie înfometată financiar. Oricine s-a despărţit de biserică în inimă şi continuă să rămână în ea, este un ipocrit. Ieşiţi din Biserica Militară Prusacă! Ieşiţi din biserică şi astfel din Statul Feudal Prusac!” După acest raţionament au urmat aplauze furtunoase.

Al doilea vorbitor socialist al zilei a rezumat problema astfel: „Oricine nu se desparte de biserică, neavând nimic în comun cu ea, este un om de nimic! Orice socialist trebuie să se despartă, căci biserica combate socialismul prin orice mijloc disponibil”.

Post scrie: „Am participat la una din cele douăsprezece Adunări Populare convocate de către cei fără crezuri. Ne-am aşteptat dinainte la o seară dezagreabilă. Nu vom spune nimic despre remarcile sarcastice ale celor doi vorbitori, care nu au avut nici un cuvânt vrednic de laudă la adresa bisericii, şi care păreau să cunoască numai clerici, dar nici un slujitor. Faptul dureros a fost mai mult decât evident, că Socialismul este numai un alt nume pentru necredinţă. Dar un lucru ne-a îngrozit cu adevărat: Un astfel de grad de vulgaritate, o astfel de degenerare a minţii, nu am gândit că sunt posibile! Fără excepţie, oricine, care chiar printr-o vagă aluzie a încercat să ia poziţie pentru biserica sa, a fost huiduit, fluierat de la tribună şi supus la invective murdare. În timp ce se apela la sentimentele adevărate, lăuntrice ale omului, presupunând că fiecare om trebuie cel puţin să aibă o credinţă în ceva mai înalt, Ptiu!” a izbucnit dintr-o mie de piepturi, fluierături ascuţite au fost scoase şi huiduieli şi hohote tari au salutat o astfel de încercare. Părea că te găseşti într-o adunătură de criminali, şi nu printre oameni cu sentimente şi raţiune.

Pentru a ilustra: Când un pastor s-a urcat pe podium, s-au auzit următoarele: Uite-l cum arată! Bătrânul pilot spre cer! Şi din altă parte a sălii în aceeaşi seară am auzit următoarele cuvinte adresate pastorilor: Zdrenţe blestemate! Porci de preoţi! Un domn care a intervenit a fost admonestat cu ţipătul: Afară cu mutra pastorului! La un moment dat a ajuns la urechile noastre o exclamaţie vulgară, una din pleava societăţii, total nepotrivită pentru a fi tipărită.

Pastorii au fost invitaţi. Câţiva oameni curajoşi au trecut printre rândurile de bătăuşi şi şi-au asumat dificila sarcină de a obţine o audiere printre aceste valuri urlânde. Apoi unul dintre ei s-a urcat la tribună, un caracter energic, a cărui expresie facială blândă invita numai la împăcare; cu cuvinte liniştite, bine cântărite (Pastorul Le Seur din Gross Lichterfeld, Berlin), a încercat să explice adunării seriozitatea problemei cu care agitatorii fără nici un scrupul jucau aici fotbal. El a admis deschis că Biserica de Stat dădea dovadă de greşeli grave. S-a retras în mijlocul unui potop de batjocuri, ridiculizări şi insulte. Apoi a venit o femeie din clasa muncitoare. Ea a ţipat la pastori, care stăteau aproape de scaunul vorbitorului: Pot să cred în zece mii de diavoli în această lume, dar nu în Dumnezeul tău, domnule pastor! Şi masele au aplaudat cu ţipete”.

În Vossische Zeitung, prof. Oswald, Preşedintele Federaţiei Moniste, şi-a exprimat scopul pe care îl urmărea prin Mişcarea Separatistă, după cum ((983)) urmează: „Până acum toate încercările de emancipare de sub conducerea bisericii prin ştiinţă au fost limitate la păturile superioare relativ mici ale celor educaţi. Mişcarea actuală este caracterizată prin aceea că ea are priză nu numai la cei influenţi, ci şi la un număr foarte mare din poporul nostru, din munca organizată. Dacă mişcarea actuală ia proporţia unei avalanşe, ceea ce este foarte probabil, în scurt timp nu va mai fi o chestiune de mii sau zeci de mii, ci de milioane”.

Într-un articol, „Decăderea Bisericii de Stat”, Die Welt scrie în încheiere: „Conducerea liberalilor îi incită pe pozitivişti să părăsească Biserica de Stat. Deşi pe de altă parte indiferenţii pleacă într-un număr care creşte mereu. Drept rezultat, putem ajunge în final la o stare de lucruri în Berlin, când Biserica de Stat va cădea”. Traducere din Der Apologete, Cincinnati, Ohio.