Privelişte din turnul de strajă

Înţelepciunea de sus, cea mai nobilă ştiinţă

R 4825 W. T. 1 iunie 1911 (pag. 163-165)

Repetăm că înţelepciunea de sus este cea mai nobilă ştiinţă şi cea mai bună instruire. Bine spune Scriptura: „Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină”. Bine a prezis Domnul despre ziua noastră prin profet — „…înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri şi priceperea oamenilor lui pricepuţi se va ascunde.” Isaia 29:14.

Condus de promisiunea Domnului prin profetul Daniel, marea personalitate, D-nul Isaac Newton, şi-a declarat convingerea despre posibilitatea deplasării rapide în lume. Profetul Daniel a declarat: „Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”. Filosoful, condus de credinţa sa în Cuvântul lui Dumnezeu, şi-a declarat convingerea că într-o zi omenirea va călători cu viteza de 80 kilometri pe oră. Şi totuşi locomotiva era la depărtare de secole, iar puterea aburului nu fusese încă descoperită. Cu aproape două secole mai târziu, un înţelept lumesc, batjocorind Biblia, a batjocorit şi pe filosoful care a permis sugestiilor Bibliei să-i influenţeze aşteptările privind viitorul. Necre­dinciosul savant, Voltaire, l-a numit pe creştinul Newton „bătrân senil, înşelat de vechea Carte, Biblia”. Cu toţii ştim acum care dintre aceşti oameni renumiţi a fost bătrânul senil!

Oamenii de ştiinţă încă mai ghicesc şi încă îşi mai resping reciproc presupunerile. În aşa măsură este adevărat acest lucru, încât nici o carte ştiinţifică scrisă cu mai mult de douăzeci şi cinci de ani în urmă, cu excepţia Bibliei, nu merită niciun ban. Niciun colegiu, nicio şcoală, niciun profesor, niciun învăţat n-ar recomanda vreo lucrare ştiinţifică de acum douăzeci şi cinci de ani ca autoritate — ştiinţifică. Dar acest eşec al fraţilor lor din trecut nu-i intimidează nicidecum pe cei ce se numesc ei înşişi învăţaţi în prezent. Ei continuă la fel să se arate înţelepţi şi să ghicească. Continuă să râdă de Biblie, să o insulte şi să spună despre ea că este neştiinţifică, şi nu văd frumuseţea şi împlinirea reală a făgăduinţelor ei. Ei obişnuiesc încă să rupă o bucată dintr-o stâncă, să o privească multă vreme şi cu atenţie, şi apoi să anunţe, cu un aer de înţelepciune, câte sute de mii sau milioane de ani au trecut de când piatra era noroi moale şi nisip sau pietriş. Ei se ţin tare, ştiind că numai repetă cuvintele şi manierele predecesorilor şi învăţătorilor lor. Ei ştiu, de asemenea, că, cu cât declaraţiile lor sunt mai uluitoare, cu atât mai înţelepţi îi vor crede laicii şi cu atât îi vor onora mai mult. Orice om care, uitându-se la o bucată de piatră, poate socoti toate sutele de mii de ani de la formarea ei, trebuie să fie înţelept într-adevăr în ochii unui ştrengar de pe stradă, sau în ai unui fermier şi ai altora, care, deşi sunt mai inteligenţi, n-au gândit niciodată, ci au înghiţit doar sfatul altora.

UNII care TotuŞi gândesc PUŢIN

Acesta este genul de gunoi care este distribuit în multe din cărţile de şcoală ale zilelor noastre. Iar atunci când elevii întreabă: cum se face atunci că Biblia vorbeşte doar de şase mii de ani de istorie a omului pe pământ? profesorii numai zâmbesc dispreţuitor la simplitatea întrebării şi spun: Veţi afla mai multe despre aceasta înainte de absolvire. Trebuie să studiaţi geologia, biologia etc. Există, de fapt, o mică clasă de oameni care, fără mari pretenţii, judecă sănătos şi au intuiţie. Unii dintre aceştia, destul de potrivit, ţin seama de faptul că anumite procese aluvionare din Vestul nostru îndepărtat, când sunt săpate, sunt moi şi pot fi manevrate cu un târnăcop sau lopată, dar într-un timp foarte scurt, atunci când sunt expuse la aer, devin piatră solidă. Aceiaşi gânditori observă faptul că omenirea a învăţat în zilele noastre să combine diferite argile şi pietrişuri şi să facă din acestea lucrări de beton şi de ciment. Aceştia întreabă pe bună dreptate: De ce trebuie să presupunem mii sau sute de mii sau milioane de ani pentru întărirea pietrelor şi argilelor care formează suprafaţa pământului nostru, când omul ştie să producă o astfel de duritate în câteva ore?

Celebrul „Mark Twain” a avut ceva bun simţ în caracterul sau. El a avut plăcerea să se distreze pe seama pretenţiilor geologilor, privind unele dintre teoriile lor. Una dintre ilustraţiile sale amuzante în această privinţă vorbeşte de râul Mississippi şi de schimbările cunoscute că au avut loc cu el timp de câţiva ani. Presupunerea că au avut loc schimbări similare în fiecare an timp de o mie de ani, argumenta el, implică faptul că în acea perioadă râul Mississippi ar fi fost extins până dincolo de Golful Mexic cu câteva sute de kilometri. Ironia lui a fost la subiect.

Nu este ştiinţific şi nici înţelept să presupunem că condiţiile de astăzi sau din acest secol sau din multe secole au fost adevărate timp de mii de ani. Cine nu ştie că ani de-a rândul râul Missouri a fost atât de neregulat în cursul lui, atât de înclinat să-şi taie noi canale, încât fermele dintr-un stat, prin schimbările cursului său, au fost forţate să aparţină altui stat. Dar geologii se obişnuiesc atât de mult să ghicească şi se bazează atât de mult pe presupunerile predecesorilor lor, încât nu prea profită, nu prea învaţă să-şi bazeze calculele pe fapte mai degrabă decât pe fantezii. „Dumnezeu nu este în toate gândurile lor.” Cuvântul este neglijat; astfel lipseşte baza adecvată pentru raţionament şi judecată în privinţa geologiei.

OMUL DE LA GALLEY HILL

Acum douăzeci şi trei de ani, a fost găsit un schelet uman scufundat în argilă nisipoasă, la 8 metri sub pietriş, despre care am fost asiguraţi că părea să fie în starea originală. Cel care l-a găsit, bineînţeles, a fost sigur că a găsit o comoară, şi pentru ca scheletul să fie o comoară şi ceva de valoare, trebuia să fie clasificat ca fiind foarte, foarte vechi. Toate teoriile şi imaginaţiile cu privire la ieşirea din albie a râului Tamisa sau cu privire la o înmormântare trebuiau descurajate. Descoperirea trebuia să fie una valoroasă pentru cel care l-a găsit.

Următorul lucru care trebuia găsit era un profesor cu păr cărunt care de asemenea trebuia să fie făcut celebru. Dr. Keith, tutorele Colegiului Regal al Chirurgilor, a fost omul potrivit. El a devenit celebru prin înţelepciunea de care a dat dovadă şi prin informaţiile pe care le-a oferit lumii cu privire la omenire. El a declarat că scheletul găsit aparţinea unui bărbat care a trăit cu o sută şaizeci şi patru de mii de ani înainte de timpul despre care Biblia spune că Adam, primul om, a fost făcut după chipul Creatorului său!

Suntem îngroziţi de o astfel de înţelepciune. Dacă am îndrăzni să-i punem unui om atât de mare o întrebare mică, neînsemnată, la care probabil orice persoană neînţeleaptă ar şti să răspundă, întrebarea noastră ar fi: „O, înţeleptule, putem presupune cât timp ar fi putut continua în bună păstrare oasele unui străvechi britanic dacă n-ar fi fost în mod nemilos deranjate?” S-ar putea să mai întrebăm dacă un sol din lut nisipos ar putea fi considerat un loc de îngropare favorabil, aşa încât cadavrele în general să nu se dezintegreze şi să se transforme în praf într-un timp relativ scurt? Cu siguranţă prof. Keith trebuie să invoce un miracol pentru păstrarea acestor oase, care astfel să-i dea o ocazie de a lumina lumea cu privire la britanicul de acum o sută şaptezeci de mii de ani

Dar profesorul îşi ia nişte măsuri de siguranţă. El spune mai întâi ceea ce nimeni nu poate contesta, şi anume: „Nu s-ar putea face o estimare exactă a vârstei unui schelet”. Dar profesorul este prea ştiinţific ca să se oprească la această remarcă raţională. El continuă:

„Trebuie să judecăm trecutul după ceea ce ştim despre prezent, şi pe această bază mişcarea terenului este lentă, deoarece după cât se poate spune acum, nivelul râului nu s-a schimbat prea mult din perioada romană. Aşadar, dacă se poate admite o mişcare de 30 centimetri pentru fiecare mie de ani, cu siguranţă putem admite că a trecut o perioadă de cel puţin o sută şaptezeci de mii de ani de când a fost aşezată terasa de nivel înalt la Galley Hill. Cercetările ulterioare probabil vor arăta că perioada este mult mai lungă.“

Aici generosul profesor lasă loc vreunui rival ambiţios, să vină şi să pretindă un miracol şi mai mare — că oasele acestui schelet au fost păstrate în mod miraculos timp de milioane de ani. „Totuşi, temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită”, scrie apostolul.

Ca o altă ilustraţie a exactităţii oamenilor de ştiinţă şi a încrederii pe care o putem avea în concluziile lor, observaţi următoarele:

Profesorul Hauser a găsit recent un schelet uman în sudul Franţei. El s-a gândit şi a studiat cu mare atenţie subiectul pentru a stabili cât mai exact posibil minutul în care a fost depus cadavrul. Concluzia lui, după această deliberare, a fost că scheletul s-a aflat acolo unde l-a găsit timp de o sută de mii de ani — de peste şaisprezece ori mai mult decât a fost omul pe pământ, potrivit Bibliei.

Dar acum vine Prof. Klattsch din Brescia, care, după tot atâta timp de gândire, studiu etc., pentru a găsi momentul exact, ne spune că scheletul a fost depus acum patru sute de mii de ani. Bineînţeles, nu are nici o importanţă pentru bietul om al căruia era acest schelet, sau ce spun aceşti profesori, şi este şi mai puţin important pentru noi, cu excepţia faptului că o mică discrepanţă de trei sute de mii de ani ne dovedeşte „exactitatea” realizărilor „ştiinţifice” în aceste privinţe. Cu cât vedem mai mult nechibzuinţa oamenilor, cu atât mai mult ar trebui să ne bazăm pe înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu. „Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu”.

Haideţi, dragi cititori, să-l lăsăm pe dr. Keith şi pe alţii să ne zâmbească neîncrezători. Să le răspundem cu bunăvoinţă la zâmbet şi să ne ţinem de Cuvântul lui Dumnezeu, şi să ne încredem, cu bună asigurare, că în zorii celei de-a Şaptea perioade de o Mie de Ani, Împărăţia lui Mesia va fi întemeiată şi vor începe binecuvântările omenirii, iar umbrele ignoranţei vor dispărea, şi Dumnezeu va fi găsit adevărat şi mulţi înţelepţi vor fi găsiţi greşiţi. Rom. 3:4.

CHICAGO NEMULŢUMIT

DE evanghelizăRI

Timp de trei sezoane consecutive, Chicago a susţinut o campanie de evanghelizare costisitoare, căutând conducerea celor mai mari oameni din acest domeniu. Şi, la rândul lui, The Christian Century (Chicago), spune că unul după altul, Torrey, Gipsy Smith şi Chapman „au inspirat şi au dezamăgit speranţele bisericilor din Chicago că acest oraş ar putea fi stârnit la o nouă viaţă religioasă”.

The North-western Christian Advocate (Metodist, Chicago) a trimis recent un chestionar adresat diferiţilor pastori din Chicago din denominaţia sa, „cerându-i fiecăruia să spună ce rezultate au adus bisericii sale, comunităţii sale şi întregului oraş, întâlnirile recente cu Chapman-Alexander”. Când aceşti pastori au declarat sincer că „în bisericile lor, în cea mai mare parte, rezultatele sunt neînsemnate”, The Century Christian observă că, „este timpul ca cineva să se ridice şi să întrebe dacă cei 50.000 de dolari cheltuiţi în această campanie de evanghelizare n-ar fi putut fi cheltuiţi mai bine pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Răspunsurile a patruzeci de predicatori metodişti sunt rezumate astfel:

CREŞTEREA NUMĂRULUI DE MEMBRI

Douăzeci şi doi au raportat „nici unul”; unul raportează nouăzeci; unul raportează patruzeci; unul raportează treizeci şi şase; unul raportează treizeci; unul raportează douăzeci şi unu; unul raportează douăzeci; iar ceilalţi doisprezece arată numere mai mici, în total de treizeci şi patru. În total, în patruzeci de biserici, 271 membri.

CREŞTEREA NUMĂRULUI LA ŞCOALA DUMINICALĂ

Treizeci şi cinci au raportat „niciunul”; unul raportează şase; unul „nu pot spune”; unul raportează „cea mai mare prezenţă din istoria şcolii”; unul „nu mai poate primi deloc”; unul, „o oarecare creştere”.

PREZENŢA LA SERVICIUL DE DIMINEAŢĂ

Treizeci şi şase raportează „nicio creştere”; unul înregistrează o creştere; unul, „adunarea umple casa”; doi, „o uşoară creştere”.

PREZENŢA LA SERVICIUL DE ÎNCHINARE DE SEARĂ

Treizeci şi opt au raportat „nicio creştere”; unul raportează „o anumită creştere”; unul raportează „cea mai bună prezenţă pe care am avut-o vreodată”.

PREZENŢA LA ADUNAREA DE RUGĂCIUNE DIN MIJLOCUL SĂPTĂMÂNII

Treizeci şi cinci raportează „nicio creştere”; doi raportează „o mai bună prezenţă”; doi raportează „o oarecare creştere”; unul raportează o „creştere satisfăcătoare”.

CREŞTEREA INTERESULUI RELIGIOS ÎN BISERICĂ ŞI ÎN COMUNITATE

Douăzeci şi unu raportează „nicio schimbare”; treisprezece raportează „o uşoară creştere”; cinci raportează „o creştere apreciabilă”; unul raportează că influenţa a fost mai puţin decât favorabilă.

Adunările sunt declarate „folositoare”, dar „n-au ajuns la clasa la care se spera că vor ajunge”. „Relativ puţini neconvertiţi au fost prezenţi.” Un om declară că „oamenii nu au fost treziţi de adunări, iar creştinii în cea mai mare parte au participat dintr-un simţ al datoriei”. Literary Digest.

BLÂNDEŢEA GOLEŞTE BISERICILE

„Vorbind adevărul în dragoste” nu se potriveşte naturii combative a doi dintre contemporanii noştri religioşi. Planul acela este foarte bun, exclamă editorul de la The Congregationist and World Christian (Boston), dar vorbind în acest mod blând este „banal în comparaţie cu a vorbi adevărul în focul controversei”. Pentru a-şi exprima sentimentul în legătură cu slăbiciunea unei metode în contrast cu cealaltă, acest editor nu găseşte nicio comparaţie în propria sa sferă de activitate, aşa că le declară cu îndrăzneală ca fiind „un joc de baschet comparat cu un meci de box”. „Declinul controverselor religioase este cu siguranţă un motiv pentru micşorarea adunărilor de duminică dimineaţa la biserică”, afirmă el. Dr. Buckley, în The Advocate Christian (Metodist, New York), reaminteşte aprobator şi adaugă că „declinul controverselor religioase are de asemenea un efect puternic asupra serviciilor de seară”. El găseşte comparaţiile folosite de The Congregationalist „extrem de originale şi expresive”, continuând să ofere şi el câteva:

„Când creştinismul va renunţa total la controverse, va fi ca un om care doarme — inofensiv şi neajutorat; va fi un spectacol trist.

Am fost primiţi acasă la un prieten din New Hampshire, unde Henry Ward Beecher petrecea o zi sau două. Era ziua lui de naştere şi era foarte fericit.

El a condus rugăciunile, şi cuvintele sale au egalat în frumuseţe, simplitate şi caracter cuprinzător pe oricare dintre rugăciunile sale publicate.

Imediat după ce s-a ridicat, l-a chemat pe scriitor şi i-a arătat un tablou mare atârnat pe perete, reprezentând un câine uriaş, adormit buştean cu o bucată de carne pusă în faţa lui, şi un căţel de salon care trăgea liniştit carnea. Beecher a zis, arătând spre câinele mare adormit: «Acesta este Ortodoxia», şi spre câinele mic: «Acesta este Heterodoxia».

Aşa este şi va fi întotdeauna. Controversa a fost viaţa lucrării lui Pavel — controversă politicoasă, controversă frăţească; dar puternică în expunerea erorii şi în zidirea adevărului. Epistolele sunt pline de controverse. În plus, multe dintre spusele lui Cristos au avut strict caracter de controversă.

Este mai mult decât o artă frumoasă a combina într-o predică răsturnarea cu putere a unei erori, cu chemarea sinceră; dar este posibil să fie atinsă”. Literary Digest.