PRIVELIŞTE DIN TURNUL DE STRAJĂ

R 4799 W. T. 15 aprilie 1911 (pag. 115-117)

ZIUA N-A VENIT!

SPUNE ARHIEPISCOPUL IRLANDEI

Noaptea de plâns trebuie să dea loc dimineţii de bucurie, spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Mesia trebuie să-Şi stabilească Împărăţia de Pace şi să impună abolirea războiului, aşa declară Biblia, şi atât catolicii cât şi protestanţii sunt de acord.

Totuşi, atât catolicii cât şi protestanţii sunt de acord că Împărăţia lui Mesia a fost stabilită în putere şi glorie mare de mai bine de optsprezece secole. De ce, atunci, n-a reuşit misiunea ei? Pot catolicii sau protestanţii să explice?

Să-l ascultăm pe Arhiepiscopul Irlandei, la Peoria III, în 23 februarie, după cum urmează:

„A venit ziua unei astfel de influenţe eminente a principiului de arbitraj, ca o mare naţiune, cum ar fi Statele Unite ale Americii, să-şi poată transforma în siguranţă toate săbiile în pluguri şi toate suliţele în cosoare? Nimeni nu va face această afirmaţie.

Nu, ziua păcii internaţionale sigure şi durabile n-a sosit, dacă vreodată ambiţiile şi mândria naţiunilor vor permite să sosească.

Astăzi naţiunea care îşi demontează vasele de război şi îşi demobilizează soldaţii se pune în pericol de mare umilire, dacă nu de dezastru fatal. Astăzi America este respectată de naţiunile ei surori — este respectată deoarece, de asemenea, este de temut.

America invocă pacea, dar pentru a fi mai sigură de pace, America trebuie să fie gata în orice clipă să cheme în apărarea ei o armată şi o flotă militară a căror înfrângere este imposibilă.”

EXPLICAŢIA

Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia lui Mesia, n-a fost stabilită acum optsprezece secole şi mai bine. Aceasta este o greşeală! Încă nu este stabilită! Biserica n-a fost împuternicită să cucerească lumea şi să domnească asemenea lui Cristos şi pentru El în acest timp. Împuternicirea ei a fost „să se pregătească” pe ea însăşi (Apoc. 19:7). Ea trebuie să fie purtătorul de cuvânt al Domnului ei în chemarea şi instruirea celor aleşi, care, la Prima Înviere, trebuie să fie „schimbaţi” la „natura divină”, cum declară sf. Petru, şi apoi vor moşteni cu Răscumpărătorul lor Împărăţia Lui Mesianică, care va conduce lumea cu un „toiag de fier” pentru binecuvântarea şi ridicarea ei din păcat şi egoism. 2 Petru 1:4.

Creştinătatea (catolică şi protestantă) a trudit sub imensa greşeală de a presupune că ei sunt autorizaţi să guverneze lumea. Încercarea de a trăi potrivit opiniilor eronate ale lor a potopit lumea cu sângele „războaielor sfinte” religioase şi al persecuţiilor nemiloase unul asupra celuilalt şi asupra evreilor.

Este timpul să ne trezim la faptul că chemarea Domnului acum către poporul Său este să-şi arate loialitatea prin credinţă şi ascultare de Legea Divină a iubirii, chiar până la sacrificiu de sine, chiar până la moarte. Astfel apostolul a scris: „Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El.” Rom. 8:16, 17; 1 Cor. 6:2, 3.

Întâia Înviere, asemenea celei de-a doua veniri a lui Cristos, va fi invizibilă, cu excepţia că gloria şi puterea Împărăţiei Mesianice vor urma repede. (1) Un timp de necaz mondial. (2) O domnie mondială a dreptăţii, încetarea războaielor etc., aşa cum este promis prin Profeţi.

Să nu ne mai înşelăm vorbind şi gândind despre naţiunile civilizate ca despre Împărăţiile lui Dumnezeu în vreun sens. Să le recunoaştem, din punct de vedere scriptural, ca „împărăţii ale acestei lumi”, împărăţii ale neamurilor, permise să aibă stăpânire până la timpul Împărăţiei lui Mesia — şi nu mai mult (Daniel 2:44). Să nu aşteptăm de la aceste împărăţii binecuvântările promise numai sub Împărăţia lui Mesia. Dimpotrivă, să veghem şi să ne rugăm pentru Împărăţia Cerului şi să ne pregătim, noi înşine şi toţi cei care au urechi de auzit, pentru promisa „schimbare” a învierii; şi să lăsăm totul altceva pentru Dumnezeu. El este în stare şi doritor să facă toate lucrurile să lucreze potrivit sfatului voii Sale.

STRIGĂTUL CHINEI PENTRU MILĂ

Blestemul îmbătător al Chinei este opiul. Cu o jumătate de secol în urmă China s-a străduit să controleze situaţia şi să elimine tot opiul adus de peste hotare. Dar englezii bogaţi erau preocupaţi, deoarece ei aveau mari interese în India, unde macul, din care este făcut opiul, creşte din belşug.

Rezultatul a fost un război, în care chinezii păgâni, neavând tunuri şi vapoare creştine (?) moderne, au avut pierdere grea. Atunci britanicii s-au alipit de chinezi, au preluat controlul unei părţi libere din teritoriu şi au făcut un tratat, prin care China cucerită a fost forţată să-l accepte. Acel tratat stipulează admiterea opiu­lui în China. Chinezii nu pot opri traficul fără precipitarea războiului cu cea mai puternică împărăţie a lui Cristos (?) de pe pământ, în ceea ce priveşte puterea navală.

Acum, după ani de suferinţă, chinezii devin civilizaţi, sau creştinizaţi (?), până la măsura de a adopta artilerie, arme de foc rapide, o armată ordonată etc. Ei sunt pe punctul de a stabili şi o formă de Guvernământ Parlamentară şi fac aranjamente să şcolarizeze în limba engleză generaţia care se ridică. Se spune că mari comenzi pentru aceste manuale şcolare noi au fost făcute în Statele Unite.

Acum China îşi dă seama că opiul este marele ei blestem; ea a scos legi împotriva creşterii macului şi a fabricării opiului. Dar află că importurile de opiu se ridică la 5.000.000 de lire pe an. Ea strigă iarăşi, ca în trecut, ca această Mare Împărăţie a lui Cristos (?) (Marea Britanie) să aibă milă de ea şi să înceteze a insista ca acest blestem să fie introdus pentru a distruge China din punct de vedere moral şi fizic.

O CERERE URIAŞĂ

Tinerii din China păgână au iniţiat o petiţie uriaşă pentru încetarea importului de opiu. Semnăturile trebuie să fie 200.000, reprezentând 400.000.000 de oameni din China. Aceasta va fi adresată Majestăţii Sale, Regele George al Marii Britanii şi al Irlandei, Împăratul Indiei şi al Insulelor Mării şi Capul Bisericii Angliei — cea mai puternică Împărăţie a lui Cristos (?) de pe pământ.

Textul acestui apel a apărut deja în New York Herald din 17 februarie. Acesta relatează că un apel anterior cu un caracter asemănător a fost făcut fără niciun folos bunicii Regelui în 1858, când ea a fost reprezentanta acestei ramuri a împărăţiei lui Cristos (?).

Nu este aceasta foarte nepotrivit? Foarte ciudat? În câtă ipocrizie ne-am complăcut! Cât de ruşine ar trebui să ne fie de ea tuturor! Gândiţi-vă la una din naţiunile principale ale pământului, care trimite Biblii şi misionari la păgâni pe deoparte, şi rom şi opiu pe de altă parte! Este vreo mirare că păgânii resping propunerile noastre cu două feţe cât pot ei mai tare? Există vreo mirare că „oamenii obişnuiţi” din Marea Britanie nu sunt în stare să-şi ia religia în serios şi se retrag de la orice asociere bisericească — în necredinţă?

Nu este nicio mirare! Să ne întoarcem la cinste şi adevăr. Să admitem că Marea Britanie este una din împărăţiile acestei lumi. Să nu învinuim de greşelile egoismului nostru pe Dumnezeu şi Împărăţia lui Cristos. Să luăm poziţie pentru ce este mai bun în guvernarea umană şi să continuăm să ne rugăm, să sperăm şi să aşteptăm Împărăţia care trebuie să vină şi să aducă îndeplinirea voii lui Dumnezeu pe pământ ca în cer, conform rugăciunii dragului nostru Răscumpărător şi Domn.

A PRESCURTA PORUNCILE

Ştiri de la Londra notează că cele mai înalte consilii ale Bisericii Angliei consideră că este recomandabil a se modifica şi prescurta cele Zece Porunci — în special a doua, a patra şi a zecea.

Cei care admit că Dumnezeu a dat acele porunci trebuie să fie egocentrici la extremă ca să încerce să-L corecteze pe Atotputernicul!

Cei care nu cred în autoritatea divină a poruncilor mai bine le-ar respinge cu totul şi ar face altele noi după propria lor plăcere şi în mod potrivit puse pe seama propriei lor înţelepciuni.

Poporul consacrat al lui Dumnezeu, îndrumat de Cuvântul Său din Noul Testament, îşi dă seama că Legea este dreaptă şi bună. Dar ei văd şi că a fost dată evreilor şi nu creştinilor „noi creaturi în Cristos”.

Aceştia din urmă sunt concepuţi de spirit şi sunt sub Legea Spiritului Vieţii în Cristos — o Lege superioară — o Lege care cere iubire faţă de Dumnezeu în mod suprem şi iubire faţă de semenii noştri ca pentru noi înşine. Această Lege a Iubirii include toate cerinţele Legii Mozaice şi încă mai mult.

Dacă evreul n-a putut ţine Legea Mozaică, din cauza slăbiciunilor ereditare ale cărnii, nici creştinul „nouă creatură” nu poate ţine Legea lui încă mai înaltă pentru acelaşi motiv.

Dar Dumnezeu nu le judecă pe aceste „noi creaturi” ca fiinţe de carne, ci ca fiinţe spirituale. Ele sunt judecate conform minţii, inimii, intenţiilor lor. Astfel „cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm, nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit duhului.” Rom. 8:4.

CONGRESUL PENTRU UNITATEA BISERICII

Devreme în martie, s-a raportat despre un „Congres pentru Unitatea Bisericii” la Los Angeles, Calif. Vorbitorul principal a fost Episcopul Johnson (Episcopal). Discursul lui, după cum a fost raportat în Los Angeles Times, este interesant, şi a fost după cum urmează:

„Ne adresăm în legătură cu un proiect care, până în anii foarte recenţi, a fost privit ca fantezist. Noi suntem pe punctul de a discuta cu privire la reunirea creştinătăţii, o propunere care până în urmă cu un sfert de secol niciuna n-a fost privită ca fiind mai ireală. Şi totuşi, noi facem aceasta în prezent, conştienţi că ideile creştinilor s-au schimbat atât de mult în douăzeci şi cinci de ani încât, într-o mare măsură, ele coincid cu judecata care ne-a adus împreună.

Până devreme în anii şaizeci, un sens fatal al securităţii părea că a orbit lumea creştină în privinţa caracterului inadecvat al rezultatelor legate de eforturile bisericii.

Deodată lumea creştină a început să-şi dea seama că probabil obţinuse tot succesul la care putea să se aştepte, sau pe care merita să-l aibă, în condiţiile existente. Creştinătatea divizată, chiar dacă ar fi în tabere prieteneşti (ceea ce n-a fost întotdeauna cazul), n-a fost o condiţie favorabilă pentru roadele cele mai mari şi mai bune în biserica creştină. De aceea, acum se cere ca cel puţin această condiţie nefavorabilă să fie schimbată, aşa încât biserica în general să poată face o lucrare vrednică de Isus Cristos Domnul nostru şi de caracterul pe care El îl aşteaptă de la biserică.

Cu astfel de strigăt sunând în urechile noastre, voi şi cu mine venim împreună astăzi şi ne unim la această conferinţă, care, până în prezent, a fost socotită irealizabilă. Sunt bucuros să cred că dacă am ajunge în mod clar în mintea noastră la idealul a ceea ce ar trebui să se facă, am putea, la timpul potrivit al lui Dumnezeu, să realizăm o astfel de reunire a forţelor creştine care ar face ca bisericile unite să fie într-adevăr o putere extraordinară în lume pentru Dumnezeu.

Sunt foarte conştient ce implică această declaraţie. Sunt pregătit să spun că eu sunt, prin convingere, angajat la o metodă care aşteaptă cu nerăbdare adoptarea ei generală, chiar până la ştergerea liniilor aşa-zise denominaţionale, şi la un efort sincer de a lega iarăşi forţele creştine aşa încât ele să poată, fără nicio suprapunere sau fricţiune, să pună la cale într-un singur gând zidirea Împărăţiei lui Cristos în lume.

Da, este un mare lucru ce încercăm să facem, şi noi, la timpul nostru, putem numai să facem ca generaţia noastră să creadă că ideea este realizabilă.

Unii din prietenii noştri ar putea spune că n-am făcut mult, şi aceasta ar putea fi adevărat, dar oare nu va fi frumos, când ne vom înfăţişa înaintea Scaunului de Judecată, dacă vom fi lăudaţi de Dumnezeu fiindcă n-am lăsat ca lumea creştină, în prezenţa îngrozitoarelor probleme sociale şi civice, să eşueze în a-şi face datoria, fără o oarecare avertizare asupra unui dezastru iminent, datorat diviziunilor noastre jalnice şi vrednice de dispreţ?

Recunoaştem că poate trece un secol înainte ca scopul să fie atins, dar dacă voi simţiţi ca şi mine, dragi fraţi, vreţi să fiţi înaintea timpului vostru.

CARE NU ESTE IDEALUL LUI

Pentru a arăta care este idealul meu, mi s-a părut a fi bine să arăt care nu este. Sincer, idealul meu lasă ideea federaţiei departe în urmă, şi o spun cu un profund respect pentru federaţie. Chiar aici în acest oraş am arătat ceea ce poate îndeplini federaţia, şi dacă n-a făcut nimic altceva, a făcut posibilă această adunare.” (Aplauze frenetice.)

Episcopul Johnson a argumentat că, în cazul federaţiei, dacă metodele stabilite ale vreunei biserici afiliate ar fi ameninţate de acţiunea federaţiei, aceasta din urmă n-ar putea să-şi îndeplinească metodele. El a declarat că în orăşelele şi satele din California de Sud bisericile sunt prea dese, şi că în oraşele mai mari sunt împrăştiate într-un mod care nu li se potriveşte. El a argumentat că unirea forţelor ar aduce rezultate mai bune la un cost mult mai redus, s-ar ajunge mai eficient la oamenii la care este nevoie să se ajungă, dar probabil că n-ar fi acceptată de mulţi din cei afectaţi de această mişcare.

„Bineînţeles”, a spus episcopul, „există ceva în mod serios greşit în această atitudine, dar este un fapt şi trebuie să-i facem faţă. Sunt perfect satisfăcut, totuşi, că bisericile, numai unite, nu vor putea să se ocupe în mod eficient de această problemă.

Veţi vedea că eu privesc sectarismul nu numai ca un producător de rău, ci ca fiind rău şi vicios în sine; adică, dacă spiritul celui mai mare dintre apostoli este un indiciu al ţelului şi scopului Învăţătorului.

Sentimentul meu este că a venit timpul când noi, în calitate de conducători creştini, ar trebui să predicăm din nou concepţia lui Pavel despre biserică. Desigur, vom afla cu toţii că există o mulţime de oameni în toate congregaţiile noastre care sunt hotărâţi, cu orice preţ, să fie întâi Episcopali, Metodişti, Prezbiterieni, Baptişti şi Congregaţionali, şi presupun că întotdeauna vor fi aşa, dar eu unul mă rog să vină timpul când necesitatea acestor nume să fi trecut (aplauze); că lumea creştină va fi format curând o platformă pe care fiecare creştin să poată sta fără niciun sentiment de pierdere, şi cu satisfacţia de a şti că include fiecare punct esenţial pentru mântuire din Evanghelia lui Isus Cristos.”

CONCEPŢIA FINALĂ

Concepţia cea mai largă a Episcopului Johnson despre această Biserică Apostolică Unită se găseşte în paragraful următor:

„Când o biserică se priveşte pe ea însăşi ca un ţarc pentru sfinţi, mai degrabă decât un refugiu pentru cei «chemaţi să fie astfel», ea îşi dă un caracter foarte diferit, şi sub cel pe care l-a avut Isus. Dacă biserica este extensia Încarnării, atunci ea trebuie să ureze bun-venit celor care i se asociază şi să strângă pe vameşii şi păcătoşii care sunt fascinaţi de mesajul Învăţătorului ei; ea trebuie să aibă în aşa fel legături cu ei încât să nu sufere nici pângărire, nici să aibă vreun simţ neplăcut de contaminare în această asociere, iar ei, pe de altă parte, trebuie să fie conduşi prin asociere cu ea, să se gândească la lucruri nobile şi să le iubească.

Într-un cuvânt, biserica trebuie să fie medicul celor bolnavi spiritual, şchiopi şi orbi, şi totuşi îndrumătorul celor tari spiritual, curajoşi şi bravi, şi pentru fiecare la locul şi la timpul lui, ea trebuie să aducă un mesaj de iubire şi pace, aşa încât în cele din urmă să devină Mireasa fără pată a lui Cristos.”

Vorbitorul a continuat mult discuţia despre subiect fără să încerce sau să dorească să intre în vreunul din detaliile bisericii ideale. El a zis:

„Am putea foarte uşor, în timp ce vorbim şi zâmbim, să intrăm într-un conflict pentru a ne asigura o victorie intelectuală, care ar lărgi şi nu ar repara rupturile.”

În concluzie, Episcopul a afirmat că atunci când fiecare om ar fi sigur de el în Dumnezeu, când n-ar fi niciun sentiment de mândrie şi nicio dorinţă de victorie măruntă, atunci lucrul ar putea fi îndeplinit.

Congresul s-a încheiat cu o sesiune de noapte, la care Dr. Robert J. Burdette a ţinut un discurs despre „Biserica, un Nume de Împrumut”, iar Episcopul W. M. Bell a vorbit despre „Unitatea Creştină în Străinătate”. A fost prezentă o audienţă foarte mare şi încântarea lor frecventă s-a exprimat prin râsete şi aplauze.

UN CRITIC AMTI-MILITAR GERMAN

Col. Gadke, un critic militar german, s-a alăturat corului civilizaţiei în protest împotriva risipei enorme de armate şi de flote. Aceste armamente, spune el, nu tind spre păstrarea păcii, ci spre ameninţarea păcii; şi mai mult, asupra celor opt mari puteri ele impun o cheltuială anuală de peste 2.000.000.000$

Argumentul nu este nou. Cifrele nu aduc nimic nou pentru informarea publicului. Interesul faţă de ele se datorează aproape în întregime sursei din care provin. Autorităţile germane au menţinut până acum spiritul militar şi au susţinut că o armată de rezervă este un beneficiu în rezervă. O voce care se opune din partea aceea impune în mod natural atenţie.

În cursul evenimentelor însă, este destul de sigur că sentimentul publicului german va fi forţat spre revoltă împotriva militarismului Kaizerului. Ori aceasta, ori faliment. New York World.