Vol. 7 Mai-Iunie 2000 Nr. 4

PRIVILEGIILE TRONULUI DE HAR

„Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de Tronul Harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”. Evr. 4:16.

R5744 W. T. 15 august 1915 (pag. 243-245)

În timp ce aceste cuvinte ale lui Dumnezeu s-au putut aplica totdeauna la poporul lui Dumnezeu, ele sunt în special importante pentru noi, pentru că ne dăm seama că trăim acum în această zi foarte rea la care el se referea în epistola sa către Efeseni, care a venit deja, şi că numai cei care s-au îmbrăcat cu toată armătura lui Dumnezeu vor fi echipaţi corespunzător ca să reziste la atacurile duşmanului. Instrucţiunea Sa, ca creştinul să-şi procure întreaga armătură a lui Dumnezeu, indică necesitatea armăturii, dificultatea împotrivirii la atacurile care sunt de aşteptat în această zi şi numărul mic al celor care în cele din urmă vor rămânea în picioare. Îndemnul este să luăm nu numai scutul credinţei, nu numai coiful mântuirii, nu numai platoşa dreptăţii, nu numai Sabia Spiritului, nu numai încălţămintea pregătirii, nu numai cingătoarea Adevărului, ci toate acestea. Implicaţia este că vom avea nevoie de toate acestea dacă ne împotrivim tuturor atacurilor care sunt de aşteptat în ziua cea rea.

Vai, cât de puţini se pare că-şi dau seama de importanţa armăturii pe care Dumnezeu a poruncit-o! Dificultatea lor este ca rezultat al nerecunoaşterii timpului în care trăim acum, al faptului că nu sunt suficient de treji, că nu sunt zeloşi în cercetarea Scripturilor şi în a se înarma din ele pentru bătălia Zilei celei Mari a Dumnezeului Atotputernic.

Dar cu toată pregătirea pe care creştinul sârguincios o poate face, el trebuie să aibă grijă ca între inima sa şi Domnul său să existe o comunicare directă şi continuă. În Biblie Dumnezeu ne-a dat mai înainte Mesajul Său, promisiunile Sale, instrucţiunile Sale. În altă parte Sf. Pavel a declarat că acest Cuvânt este suficient pentru „ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. Apreciem această asigurare şi de asemenea ne dăm seama de propria noastră nevrednicie, micime, şi de imperfecţiunile noastre. Dar în ciuda tuturor acestora Domnul nostru ne-a asigurat că ne putem apropia cu curaj de Tronul Harului ceresc şi acolo să căpătăm milă şi să găsim har ca să ne ajute la timp de nevoie — şi iertare de păcate.

Această promisiune de iertare nu include gândul păcatului originar, pentru că acela ne este iertat atunci când ne consacrăm Domnului şi de aceea nu trebuie amintit zi de zi. Dar predân-du-ne Domnului voinţa şi pornind pe cărarea îngustă, trebuie să ştim ce va cuprinde slujirea noastră înţeleaptă faţă de El (Rom. 12:1). Avem nevoie de fiecare pregătire pe care a făcut-o El pentru noi. Încălcările noastre zilnice sunt cele care necesită iertare zilnică. De aceea, oricine vrea să fie un bun soldat al Domnului Isus trebuie să se menţină în strânsă legătură cu Cartierul general. El are privilegiul să facă aceasta venind zilnic la Tronul Harului.

Dacă am compara privilegiul apropierii de Dumnezeu cu acela al apropierii de puternicii pământeşti, am vedea o manifestare clară a favorii lui Dumnezeu faţă de noi. La regele Angliei sau la kaizerul german, sau la oricare alt suveran pământesc se menţine demnitatea tronului, aşa încât este dificil ca cineva să se apropie. Persoana trebuie să dorească serios ca să facă astfel. Şi dacă ar veni în prezenţa regelui trebuie să poarte un anumit fel de îmbrăcăminte, să respecte o anumită etichetă şi de asemenea să i se facă o prezentare potrivită. Apoi, dacă regele ar fi binevoitor, s-ar putea să i se acorde un interviu. Dar Dumnezeul nostru, Puternicul Creator al Universului, i-a acordat cu bunăvoinţă fiecăruia care este conceput de Spiritul sfânt privilegiul de a duce la El în rugăciune orice — toate nevoile sale, toate dificultăţile sale — şi de a-L numi cu numele drag de „Tată”. Ce har uimitor!

Apoi fiecare din copiii lui Dumnezeu înainte de a se apropia de Tronul Harului trebuie să caute să ştie care lucruri sunt aprobate de Domnul şi care lucruri sunt dezaprobate. Singura ambiţie a copilului lui Dumnezeu ar trebui să fie aceea de a cunoaşte voia Tatălui şi a-şi conduce afacerile în acord cu aceasta. Dar luând de bun faptul că inimile noastre sunt pe deplin supuse voinţei Domnului, Apostolul descrie aici pe soldatul creştin care s-a îmbrăcat sau care se îmbracă cu toată armătura lui Dumnezeu şi care caută să ajungă la cel mai înalt standard. El va avea nevoie, cu toată armătura sa, să cultive şi să folosească privilegiul rugăciunii — Efes. 6:18.

((478))

MANIERA UNEI RUGĂCIUNI ACCEPTABILE

Referinţa de mai sus ne spune cum trebuie oferită rugăciunea — „Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri”. Noi trebuie să punem accentul pe cuvintele „prin Duhul”. Comparaţi acest fel de rugăciune cu altele care nu sunt „prin Duhul”, ci numai formale. Ştim că păgânii au mari formalităţi în rugăciunile lor. Chinezii, de exemplu, au o roată pe care sunt gravate anumite rugăciuni şi cred că cu cât roata se învârte de mai multe ori, cu atât rugăciunea lor se ridică de mai multe ori la zeul lor. Acestea sunt repetări fără rost. Dar chinezii sunt păgâni — ei n-au învăţat despre adevăratul Dumnezeu. Alţii se apropie de adevăratul Dumnezeu folosind repetări fără rost, neştiind ce vreau sau ce este mai bine pentru ei, sau care este voinţa lui Dumnezeu. Unii creştini folosesc rugăciuni scrise care nu sunt cu adevărat propriul lor sentiment sau spirit, dar pe care ei ca închinători le oferă Domnului într-o manieră mai mult sau mai puţin superficială. Unele rugăciuni sunt reprezentate prin mătănii. Acestea sunt folosite de prietenii noştri romano-catolici. Fiecare mărgea reprezintă o rugăciune şi repetarea ei se presupune că-l ajută pe închinător. Acesta numără mătăniile tot mereu, repetându-şi rugăciunea la fiecare mărgea.

Toate aceste strădanii din partea umanităţii, păgâne sau creştine, de a se apropia de Dumnezeu în rugăciune indică faptul că există o nevoie de ajutor divin recunoscută. Dar de Dumnezeu nu te poţi apropia într-o manieră doar formală. El nu trebuie luat în derâdere. Dacă ne-am apropia de un rege pământesc într-un astfel de mod superficial, el ar vedea lipsa de substanţă a cererii noastre şi i-ar displăcea. Şi astfel putem şti că dacă venim la Dumnezeu doar cu un serviciu de pe buze, rugăciunile noastre nu vor fi auzite. Trebuie să ne amintim şi faptul că doar acele rugăciuni sunt acceptabile pentru Dumnezeu care vin de la cei care sunt în relaţie de legământ cu El prin Domnul nostru Isus Cristos. Nu există nici o altă cale prin care să avem dreptul să venim la Atotputernicul adresându-ne Lui cu „Tatăl nostru”.

Revenind la textul, „Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri”, înţelegem că Apostolul a vrut să spună că, la fiecare rugăciune pe care o oferim, oricare ne-ar fi cererea, ar trebui să fie o seriozitate a spiritului. Rugăciunea trebuie oferită totdeauna „prin Duhul”, cu aprecierea din inimă a ceea ce facem. Altfel n-ar fi acceptabilă pentru Dumnezeu. Trebuie să fie o „cerere”, o implorare serioasă. Când ne rugăm lui Dumnezeu trebuie să veghem „la aceasta cu toată stăruinţa” — fiind insistenţi în rugăciune, nu obosindu-ne imediat dacă se pare că cererile noastre nu primesc răspuns repede. Nu trebuie să ne rugăm pentru lucrurile pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu ne îndreptăţeşte să credem că sunt după voia Domnului, ci pentru lucrurile care credem că sunt după voia Lui; şi trebuie să dorim cu adevărat ceea ce cerem. Apoi trebuie să veghem la împlinirea rugăciunilor noastre şi astfel să fim pregătiţi pentru binecuvântare atunci când ea vine. Tatăl nostru ştie de ce avem nevoie înainte ca noi să-I cerem. Mat. 6:32, 8.

CERERILE EGOISTE NEÎNDREPTĂŢITE

Prin urmare, scopul rugăciunii este ca noi să beneficiem şi să ne aducă în acea atitudine a minţii în care inima va fi pregătită să primească binecuvântarea Tatălui. Dumnezeu nu vrea să dea binecuvântările Sale cele mai alese acolo unde vor fi neroditoare. Când ne dă aceste binecuvântări, El intenţionează ca inimile noastre să fie în acea condiţie în care şi le vor însuşi şi vor produce roade. Noi trebuie să fim totdeauna într-o atitudine de supunere totală faţă de voinţa Sa. Ştim că Tatăl ceresc nu numai că are cea mai deplină cunoştinţă de nevoile noastre, dar şi este gata să acorde cele mai bogate daruri ale Sale copiilor Săi, imediat ce suntem pregătiţi pentru ele. Atunci să nu venim niciodată înaintea Lui cu repetiţii goale, fără sens.

În timp ce lumea se roagă numai pentru hrană, îmbrăcăminte, binecuvântări naturale, sau pentru victorie asupra duşmanilor, noi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să-I cedăm Lui voinţa noastră şi să ne rugăm în cuvintele rugăciunii exemplare a Învăţătorului nostru: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta”. Apoi „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” fie ea puţină sau multă — nespunând ce fel de hrană, ci pur şi simplu să primim ceea ce El vede că avem nevoie. Noi am pus cu totul aceste probleme în mâinile Domnului. Cerem mai cu seamă Pâinea spirituală. Rugăciunile noastre trebuie să fie în privinţa Spiritului şi nu a cărnii. Noi trebuie să ne rugăm numai incidental pentru lucrurile pământeşti, deoarece ne-am consacrat trupurile lui Dumnezeu. Deoarece corpul trebuie să moară, deoarece a fost acceptat ca sacrificiu, trebuie să căutăm să menţinem acel corp pe care l-am dat Domnului numai atât cât este nevoie pentru dezvoltarea şi încercarea noastră spirituală şi pentru împlinirea oricărei lucrări pe care El o are pentru noi ca s-o facem. De asemenea, trebuie să fim dispuşi şi bucuroşi să-l predăm imediat ce Domnul este gata să consume sacrificiul. Acum îl avem numai ca instrument al Noii Creaturi.

((479))

Ca Noi Creaturi, deci, trebuie să ne rugăm totdeauna în armonie cu interesele acestei noi naturi. Trebuie să fim flămânzi după Pâinea din ceruri şi să ne hrănim din ea. Trebuie să dezvoltăm roadele şi darurile Spiritului sfânt. Citim că Tatăl este mai dispus să dea lucruri bune celor care-I cer, decât sunt dispuşi părinţii naturali să dea daruri bune copiilor lor. Aşa deci, noi trebuie nu numai să ne rugăm în Spirit, ci după cum arată Cuvântul Domnului, rugăciunile noastre trebuie să fie în privinţa Spiritului, a Noii Creaturi, ale cărei nevoi sunt în primul rând în faţa noastră şi în faţa Domnului, şi ale cărei interese Domnului îi place în mod deosebit să le binecuvânteze şi-I place ca noi să le vedem şi să ne rugăm pentru ele.

SUFLAREA VITALĂ A CREŞTINULUI

Concluzia logică la toate acestea este că poporul consacrat al Domnului ar avea puţin să se roage pentru ceva pământesc, înţelegând că scopul cu Biserica nu este restabilirea, ci sacrificiul până la moarte, iar apoi învierea glorioasă. De aceea, rugăciunile consacraţilor trebuie să fie pentru har ca să întâmpine diferitele încercări şi greutăţi într-un spirit credincios în timp ce îmbrăcăm armătura, şi la fel, după ce am îmbrăcat-o şi învăţăm cum să folosim Sabia Spiritului, să ştim cum să ne împotrivim Adversarului şi duşmanilor înrădăcinaţi în propria noastră carne — filistenii noştri. Avem nevoie de mult har ca să fim corespunzător antrenaţi prin încercările şi asalturile vrăjmaşului şi să ne dăm seama că toate aceste lucruri vor lucra împreună spre binele nostru, care-L iubim pe Dumnezeu, al celor care „sunt chemaţi după planul Său.” Învăţăm zi de zi cum „să ne întărim chemarea şi alegerea.”

Poporul Domnului este încurajat să ia parte la adunarea de rugăciune, iar individual să se apropie zilnic de Tronul Harului. Domnul nostru a spus că atunci când doi sau trei se adună împreună în numele Lui, El va fi în mijlocul lor. Când se face o cerere de interes general, noi trebuie să ne unim inimile ca binecuvântarea să se poată răspândi larg şi să se întindă la multe inimi. Sugestia este că poporul Domnului ar trebui să se roage mult în părtăşie, în cooperare. Dar aceasta nu va împiedica rugăciunea noastră particulară către Domnul, ceas de ceas dacă este nevoie, spunându-I că ne dăm seama de greşelile şi slăbiciunile noastre şi cerând aplicarea meritului preţios al sacrificiului Mântuitorului nostru pentru a ne îndepărta orice pată şi orice încreţitură de pe veşmintele noastre. Astfel de rugăciune este însăşi esenţa vieţii creştinului, „suflarea sa vitală”.

Aflăm că năvălirile Adversarului, ale lumii şi ale cărnii pot să ne descurajeze sau să ne prindă în mreaja lucrurilor vieţii prezente. Dar Domnul astfel a făcut posibil ca noi să ne apropiem de El, încât putem merge la El cu orice încercare, orice greutate, şi să fim siguri că cererea noastră are atenţia divină şi va avea ajutor divin. Am vorbit despre slăbiciunile noastre trupeşti ca despre ceva ce uneori ne împiedică să ne rugăm. Există o dispoziţie din partea multor creştini, după ce au făcut ceva care le-a rănit conştiinţa, să evite să meargă un timp la Domnul în rugăciune, să le fie frică să meargă, să le fie ruşine să meargă — gândindu-se că se vor simţi mai bine mai târziu. Acest procedeu este încărcat de mare pericol; pentru că este posibil să împiedice creşterea noastră spirituală. De aceea n-ar trebui permis. Ar trebui să ne dăm seama că atunci este cu atât mai mare nevoie să mergem la Tronul Harului ceresc. Domnul ştia de slăbiciunile noastre mai înainte. El ştia de căderea noastră mai înainte şi voia să tragem folos din experienţă, ca să putem, în armonie cu rugăciunile noastre, să devenim mai puternici în faţa păcatului şi în faţa a orice nu-I place Lui.

UNA DIN PRINCIPALELE METODE DE ATAC ALE LUI SATAN

Fără îndoială că Adversarul are de-a face cu încercarea de a ne întrerupe rugăciunile, comunicarea nostră cu Tatăl. Una din cântările noastre spune că,

„Satan tremură când vede
Chiar cel mai slab dintre sfinţi îngenunchind”.

Nu trebuie să mergem până la extrema aceasta în gândire, că Satan chiar tremură; dar putem şti că el îşi dă seama întrucâtva de puterea rugăciunii în viaţa copilului lui Dumnezeu, şi una din liniile principale de atac ale lui este să căute să ne întrerupă comunicarea cu Domnul. Întocmai cum în război un general iscusit caută să taie pe duşman de la comunicare cu cartierul său general şi cu baza sa de aprovizionare, la fel este şi cu Satan. Dacă ar reuşi să întrerupă comunicarea noastră cu Curţile cereşti, am fi cu atât mai mult expuşi la cădere sub atacurile sale meschine şi rele. Atunci am fi cu adevărat neputincioşi, fără îndrumare divină.

((480))

Se pune întrebarea: ce ar putea face Satan ca să ne întrerupă comunicarea? Răspundem că există diferite căi de a se impune asupra minţii umane — pot intra gânduri în timp ce copilul lui Dumnezeu este în rugăciune sau cu alte ocazii — gânduri la afaceri, la plăceri, la păcat, la interese şi proiecte lumeşti etc. Nu ştim câtă putere i se dă Adversarului în legătură cu poporul Domnului. Ştim că el este neputincios în a se împotrivi voinţei lor. Dar el are putere să stimuleze anumite părţi ale minţii noastre, aşa încât dacă nu suntem foarte atenţi putem fi întrerupţi de la părtăşia cuvenită cu Domnul, iar curajul nostru creştin ar putea slăbi mai mult sau mai puţin. Astfel vom fi proporţional mai puţin capabili să ne împotrivim lumii, cărnii şi Adversarului.

Prin urmare, este potrivit să se ia toate precauţiile ca să se menţină bine deschise liniile de comunicare cu Tatăl nostru ceresc. De exemplu, în rugăciunea particulară, dacă există o tendinţă spre moleşeală sau spre gânduri care se îndreaptă spre alte lucruri, atunci am putea să ridicăm capul, dacă este aplecat; sau dacă ochii sunt închişi, am putea să-i deschidem şi să-i ridicăm. Trebuie să căutăm ca în toate rugăciunile şi cererile noastre acestea să fie în Spirit, să nu fie superficiale, să nu fie formalisme. Trebuie să căutăm ca ele să fie expresiile adevărate ale inimii noastre. Putem spune că doar câteva propoziţii de adevărată rugăciune din inimă vor face mai mult bine pentru copilul Domnului decât oricât serviciu doar cu buzele. Sfătuim ca oricine are greutate în a-şi menţine mintea concentrată în timpul rugăciunii, să-şi intensifice şi să-şi scurteze cererile, şi în toate rugăciunile să vadă ca lucrurile pe care le doreşte şi pentru care se roagă să fie în armonie cu Cuvântul Domnului — în interesul Noii Creaturi.