PUTEREA VOINŢEI — STĂPÂNIREA DE SINE

Romani 14:13-15

Relele abuzului de alcool — Restrângerea libertăţii de dragul altora — Un cuvânt de avertizare în privinţa interpretării corecte a Scripturii — Negarea de sine pentru Cristos — Credinţa faţă de condamnare — Aplicarea legii regale a iubirii.

„Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere” – versetul 21.

W. T. 1916 (pag. 298-299)

Comitetul Şcolii Internaţionale de Duminică cere din nou creştinilor în general să considere relele abuzului de alcool şi importanţa cumpătării în toate lucrurile la aceia care declară a fi evlavioşi. Asemenea lecţii par să fie cu atât mai importante, când ne dăm seama că graba, presiunea, năvala, epuizarea energiei nervoase ce caracterizează zilele noastre par să fie cauza tulburărilor nervoase şi mintale, şi a lungirii listelor de alienaţi mintal.

Desigur că nici unul care pretinde bunăvoinţă a inimii şi sănătate a judecăţii n-ar putea susţine sau încuraja abuzul de alcool, dându-şi seama că este o sursă rodnică de crimă, depravare, imoralitate, etc. Remarcăm cu plăcere răspândirea opţiunii locale şi a prohibiţiei totale în Statele Unite şi în altă parte, nu fiindcă asemenea restricţii sunt cele mai înalte idealuri de libertate, ci fiindcă aceia care iubesc libertatea sunt dispuşi să împărtăşească robia restricţiei de dragul concetăţenilor lor, cărora, după cum este recunoscut, deplina libertate le este dăunătoare.

Fie variaţiile climatice, fie schimbările financiare şi sociale, explică faptul că în zilele Domnului nostru şi ale apostolilor a existat o mai mică tendinţă spre beţie decât acum; şi probabil pentru acest motiv Scripturile au mai puţin de spus cu privire la acest viciu, care este unul din cele mai însemnate rele ale zilelor noastre.

Dar nici un interes în problema cumpătării să nu ne permită să citim în Cuvântul Divin ceea ce n-a fost intenţionat de scriitorii lui inspiraţi, deşi noi putem destul de cuvenit să facem deducţii şi să tragem concluzii. Întâi de toate noi trebuie să luăm lecţia pregătită pentru noi aşa cum o găsim. Studiul de astăzi este o parte din discuţia apostolului despre lege şi libertate, obicei şi conştiinţă, în chestiuni care erau proeminente în timpul scrierii. Cu vigoarea lui obişnuită, Sf. Pavel întocmeşte cărarea purtării creştineşti cuvenite, în armonie cu a doua mare poruncă a Legii Divine: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Deşi lecţia poate fi aplicată într-o măsură la orice fiinţă inteligentă, totuşi strict, în special, în deosebi se aplică la orice membru consacrat al Bisericii lui Cristos.

Importanţa puterii de voinţă tare

Toţi oamenii au voinţă şi este important ca toţi să înveţe s-o folosească. Cum vrea omul, aşa este el! Cei fără voinţă, cei nepăsători, nu sunt adevăraţi bărbaţi şi femei. Pentru ca cineva să fie erou în luptă, trebuie să aibă o voinţă puternică; şi influenţa şi valoarea personalităţii vor fi în măsura corectitudinii ei. Copiii nu trebuie educaţi să nu aibă nici o voinţă, ci, dimpotrivă, să aibă o voinţă supusă conducătorilor cuveniţi şi îndrumătorilor vieţii — părinţilor, învăţătorilor pământeşti şi mai târziu voinţei divine.

În studiul nostru apostolul se adresează acelora care-şi supun voinţa Domnului, acelora care au acceptat voinţa divină în loc de a lor proprie. Cei mai nobili şi cei mai buni oameni ai lui Dumnezeu sunt aceia care au voinţă de fier, pe care şi-au supus-o în întregime îndrumării şi conducerii Domnului prin Biblie, Spiritul Sfânt şi providenţele divine. „Tatăl caută pe aceia, care să I se închine în spirit şi în adevăr”.

Unii s-au născut cu voinţă puternică, alţii, în mod natural, sunt mai curând şovăitori. În lume cei din urmă se afundă ori înoată, supravieţuiesc ori pier în vicisitudinile vieţii, adesea controlată de legea cererii şi ofertei şi a supravieţuirii celui mai corespunzător. Inegalităţile de naştere sunt frecvent accentuate, şi adesea dezastruos, de experienţele vieţii. Unii din cei cu voinţă tare devin prinţi ai comerţului, conducători de mari intreprinderi etc., alţii devin hoţi, criminali, etc., rezultatul depinzând în mare măsură de circumstanţe întâmplătoare.

Singura cale sigură pentru orice marinar pe marea furtunoasă a vieţii este să ia la bord pe marele Pilot, Domnul nostru Isus Cristos. Deşi, probabil, El rar ne va îndruma într-un port al bogăţiilor şi popularităţii pământeşti, totuşi, dacă-I permitem, El ne va aduce în siguranţă la portul dorit. Cu acest pilot, voinţa umană este ca un vas tare cu pânze largi sau cu motor puternic. Cu cât este mai mare puterea, cu atât este mai mare capacitatea şi cu atât este mai folositor. Pilotul bun ne va îndruma în siguranţă nu numai pe lângă stâncile dezastrului şi pe lângă bancurile de nisip ale păcatului, ci şi în portul vieţii, bucuriei, păcii şi tovărăşiei Divine.

Nu numai cei cu voinţă tare au nevoie de acest mare Pilot. Cei cu voinţă slabă, natural, au nevoie de El tot atât de mult, deoarece, deşi s-ar putea ca ei să nu se împotmolească cu acelaşi grad de forţă, şi astfel să naufragieze la fel de rău, totuşi, tot atât de probabil, ar putea fi prinşi în bancurile de nisip ale păcatului şi într-o manieră neintenţionată să nu realizeze în viaţă nimic ce să merite.

Creaţii noi în Cristos Isus

Cei care în timpul acestei Vârste Evanghelice fac o deplină predare a voinţei către Domnul şi primesc în schimb conceperea Spiritului Sfânt, scriptural sunt numiţi Creaţii Noi în Cristos (2 Cor. 5:17). Voinţa lor este adusă în supunere la voinţa lui Dumnezeu. Lecţiile din Cuvântul Său, şi toate experienţele vieţii sub pregătire Divină, sunt promise a lucra pentru binele lor, să le întărească voinţa dacă este prea slabă, s-o facă potrivit flexibilă ((62)) dacă este prea rigidă, şi în cele din urmă să facă din ea cât este posibil de mult în viaţa prezentă şi s-o pregătească pentru viaţa viitoare.

Acestora li se adresează Sf. Pavel în studiul de astăzi. Ei sunt îndemnaţi să nu judece pe fraţi în sensul de a-i condamna, ci mai curând să se judece pe ei înşişi, să se critice pe ei înşişi, să facă din ei înşişi lumini strălucitoare şi astfel să ajute pe fraţi, punând înaintea lor şi înaintea lumii un exemplu nobil. Mai curând sau mai târziu cu toţii trebuie să dăm socoteală înaintea Domnului. De aceea, judecarea altora nu este necesară. Deci, dacă ne-am judecat sau ne-am criticat unul pe altul în trecut, să evităm a face aşa în viitor, şi să ne criticăm numai pe noi înşine — cuvintele noastre, faptele noastre, gândurile noastre — pentru ca nimic din noi să nu pună o piatră de poticnire în calea altuia.

Curăţenia sau necurăţenia ceremonială a mâncării nu este nimic pentru creştin, care este liber de toată legea, cu excepţia Legii Iubirii. Dar această Lege Divină ne controlează şi ne interzice să poticnim sau chiar să întristăm pe un frate mai puţin informat decât noi. Cum ar putea unul care este condus de iubire să mănânce sau să bea, să acţioneze sau să vorbească într-o manieră care ar cauza daună altuia? Este bine să avem libertate, dar s-o folosim aşa încât să nu dăunăm celor mai puţin avansaţi decât noi.

Chemarea Vârstei Evanghelice este la co-moştenire cu Cristos în Împărăţia Lui Milenară. Cei astfel chemaţi nu sunt sub robia Legii Iudaice, ci au libertate mai mare în Cristos. Dar, vom spune noi că avantajul legăturii noastre cu Domnul, ca moştenitori în perspectivă ai Împărăţiei, constă în principal în libertatea de a mânca şi a bea ce ne place? Desigur că nu! Acestea nu sunt decât avantajele mai mici ale relaţiei noastre binecuvântate cu Cristos şi cu Împărăţia. Binecuvântarea noastră principală constă în justificarea noastră, în pacea şi bucuria în Spiritul Sfânt.

Să apreciem aceste binecuvântări principale ale noastre şi privilegiile timpului prezent, pentru că, făcând aşa, vom fi bine plăcuţi în ochii lui Dumnezeu, şi oamenii de asemenea vor aproba conduita noastră. Aşa deci, să urmăm lucrurile care duc la pace şi lucrurile prin care ne putem zidi unul pe altul. Nici măcar să nu riscăm daune faţă de cauza dreptăţii şi faţă de lucrarea harului lui Dumnezeu în alţii, folosindu-ne libertăţile în vreun fel contrar binelui lor. Mai degrabă să socotim un privilegiu a ne lipsi de drepturile noastre, dacă astfel putem glorifica pe Dumnezeu şi binecuvânta pe semenii noştri.

Credinţa faţă de condamnare

„Credinţa pe care o ai, o ai pentru tine, în faţa lui Dumnezeu”. Adică, purtarea noastră exterioară nu trebuie în mod necesar să arate toată adâncimea cunoştinţei, credinţei şi libertăţii noastre. Dumnezeu cunoaşte inima. El vede progresul pe care l-am făcut, şi va fi cu atât mai mulţumit de noi dacă de dragul fraţilor nu ne declarăm toate libertăţile, atunci când şi acolo unde cunoştinţa s-ar putea dovedi dăunătoare altora din familia Lui dragă.

Apostolul continuă să arate că dacă noi suntem critici în examinarea propriei noastre conduite şi a propriilor noastre motive, putem găsi în ele ceva de un fel foarte asemănător cu acela pe care suntem dispuşi să-l criticăm la alţii, deşi poate în legătură cu un subiect diferit (versetul 22). De exemplu, oricine judecă pe altul, admite sau deduce că purtarea altuia este inspirată de mândrie, ambiţie, etc. Dacă ar fi să-şi îndrepte critica asupra lui însuşi, ar putea găsi ceva de acelaşi fel în propria lui inimă. Oricine deduce că aproapele lui este defăimător, şi-l condamnă pe aproapele pentru aceasta, să-şi întoarcă critica asupra lui însuşi, niciodată asupra defăimătorului, să fie atent ca propriile cuvinte să fie întotdeauna fără reproş. Fericită şi binecuvântată este persoana care, după o examinare de sine atentă, se găseşte că este în întregime liberă de greşelile pe care le discerne în alţii. Acestea sunt caractere excepţionale.

Cu ideea greşită în minte, cuvintele apostolului din versetul 23 sună extrem de aspru. Multor minţi, trudind sub înşelările Evului Mediu, li s-a transmis ideea că oricine îşi mânjeşte conştiinţa mâncând carne, care în mod greşit gândeşte că este necurată, va fi trimis într-o veşnicie de tortură. Dar n-a fost deloc asemenea gând în mintea apostolului, şi, în mod cuvenit, nici nu se putea înţelege din cuvintele lui. Acolo el accentuează faptul că orice persoană care mănâncă carne, oricât de curată, dar care gândeşte că făcând aşa comite un păcat, ar fi ca urmare sub condamnare pentru că şi-a încălcat conştiinţa, părerea lui a ceea ce este voinţa Domnului; şi că această condamnare a conştiinţei ar acţiona ca o barieră între el şi Domnul, care judecă inima, nu numai conduita exterioară. O astfel de înstrăinare ar putea duce în cele din urmă la pierderea marelui premiu al Chemării Înalte, şi, în acest fel, să ducă pe cineva în Turma Mare sau, posibil, în moartea a doua.

Aplicarea practică a principiului

Apostolul explică de ce ar ţine această condamnare, spunând: „Pentru că nu face acest lucru din credinţă”, nu în armonie cu conştiinţa lui; şi orice nu este în armonie cu conştiinţa şi credinţa este un păcat.

Aplicarea acestui principiu la problema de a folosi ori nu băuturi alcoolice ar fi desigur folositoare tuturor din poporul Domnului. Ori cine foloseşte aceste băuturi când crede că folosirea lor este păcat, îşi violează conştiinţa. Ori cine le foloseşte cu deplina cunoştinţă că prin aceea altul ar fi afectat nefavorabil, încalcă Legea Iubirii — „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În zilele noastre această chestiune devine mai importantă decât oricând înainte, deoarece astăzi problema de conştiinţă în materie de folosire a băuturilor alcoolice este mai pronunţată decât oricând înainte.

În Corpul lui Cristos, membrii au diferitele lor slăbiciuni moştenite, împotriva cărora trebuie să ducă un război ((63)) de-o viaţă; iar uneori aceste slăbiciuni sunt de aşa natură, încât se interferează într-o anumită măsură cu drepturile şi comodităţile altora, ca şi cu acelea ale posesorilor lor. În această privinţă apostolul oferă un cuvânt de sfătuire, zicând: „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine”. Asemenea iubire răbdătoare, îngăduitoare, este una din cele mai frumoase podoabe ale caracterului creştin.

Totuşi, aceasta nu implică faptul că noi nu trebuie să mustrăm pe unul ca acesta şi să nu ne străduim a-l ajuta să se scape de neputinţa lui. Aceasta trebuie s-o facem cu spiritul blândeţii şi amabilităţii, în timp ce îndurăm cu bucurie încercarea răbdării noastre, necăutând să ne plăcem nouă înşine, ci mai curând să ajutăm un frate sau o soră mai slabă. „Fiecare dintre noi”, cum sfătuieşte apostolul, „să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii”, nu pur şi simplu prin ignorarea greşelii lui, ca şi cum am considera-o fără nici o consecinţă, ci prin supunerea cu umilinţă şi răbdare la neplăcere, chiar în timp ce cu blândeţe îl îndemnăm să se străduiască împotriva ei.

Dacă acest spirit predomină, nu trebuie să fie nici o diviziune în Corpul lui Cristos, deoarece toţi membrii vor avea grijă şi dragoste reciprocă unul pentru altul; grijă care caută să încurajeze tot ce este bun şi să descurajeze tot ce este nepotrivit; dragoste care-şi aruncă mantia peste deformitate şi care se străduieşte mai degrabă să ascundă o greşeală decât să expună pe fratele mai slab reproşului altora. Astfel, în adevăratul corp al lui Cristos, care este împletit împreună în iubire, dacă un membru suferă, toţi membrii suferă cu el în măsura în care sunt mai mult sau mai puţin direct asociaţi cu el; sau, dacă un membru este onorat, toţi membrii se bucură cu el, şi, într-un anumit grad, îi împărtăşesc onoarea, întocmai cum, atunci când într-o familie pământească un membru se ridică la distincţie onorabilă, toţi membrii participă la onoare şi bucurie.