Rânduirea – Adevărată şi falsă – VDM 2.3

RÂNDUIREA — ADEVĂRATĂ ŞI FALSĂ

W.T. 15 Aug. 1916 (pag. 246-248)

Cuvântul rânduire, aşa cum se aplică la misiunea creştină, pare să fie foarte defectuos înţeles de către majoritatea oamenilor, inclusiv predicatorii. Ceremonia practicată de unii creştini în legătură cu numirea servilor lor, cum ar fi punerea mâinilor etc, nu este rânduire, ci numai o ceremonie legată de rânduire. Cuvântul rânduire înseamnă pur şi simplu punere deoparte, autorizare sau numire pentru o anumită lucrare sau funcţie.

Ideea corectă despre rânduire este cea pe care o dă Biblia, când citim că apostolul a „rânduit bătrâni în fiecare adunare” (Fapte 14:23). Similar, printre poporul Domnului de astăzi, bătrânii sunt aleşi, numiţi sau autorizaţi de adunare prin ridicare de mâini — prin votul adunării. Fiecare bătrân şi fiecare diacon ales scriptural prin vot, „prin ridicare de mâini” (nu prin punerea mâinilor), este astfel rânduit, numit sau autorizat să servească în calitatea indicată.

Rânduind astfel bătrâni şi diaconi, poporul Domnului este instruit că trebuie să caute a cunoaşte gândul Domnului. Prin faptul că ei votează şi aleg pe unul dintre fraţi să fie diacon sau bătrân, înseamnă că acea persoană posedă calităţile indicate divin pentru acest serviciu. Nu trebuie să se voteze pentru nici unul care nu dă dovadă că a primit conceperea Spiritului Sfânt, care este autorizarea divină de a propovădui sau de a învăţa, aşa cum este prezentat în Isaia 61:1.

Toţi cei concepuţi de Spirit din poporul Domnului sunt rânduiţi în acest mod general să spună minunatele cuvinte ale vieţii în numele Învăţătorului, conform ocaziilor lor. Dar când o adunare de copii ai lui Dumnezeu astfel rânduiţi, concepuţi de spirit, alege din mijlocul ei pe unii ca bătrâni, pe alţii ca diaconi, înseamnă că adunarea îi consideră pe cei aleşi în mod special competenţi, „în stare să înveţe” — exemple pentru fraţi în cuvânt, în conduită. 1 Tim. 3:2.

Ideea greşită cu privire la rânduire este cea care ignoră ungerea divină (Isaia 61:1), şi care se uită numai la educaţia şi talentele celui ales. Astfel ignorând proba divină, mulţi, care n-ar avea nici o pretenţie de a fi concepuţi de Spirit şi care nu dau nici o dovadă exterioară pentru aceasta, servesc astăzi ca predicatori şi bătrâni în Biserica ((112)) lui Cristos. Unii ca aceştia nu sunt servi ai lui Dumnezeu, rânduiţi cum se cuvine, iar rânduirea lor în biserică nu dă nici o binecuvântare sau putere divină.

Cea mai eronată idee cu privire la rânduire este cea susţinută de trei dintre cele mai vechi denominaţii creştine: Romano-catolicii, Biserica episcopală a Angliei şi Biserica greco-catolică. La aceste vechi biserici rânduirea are un sens complet diferit. Ele pretind că au succesiune apostolică de autoritate, că la origine numai apostolii au avut dreptul de a învăţa sau a propovădui şi că oricare alţi învăţători sau predicatori trebuie să primească autorizare şi putere divină din mâinile apostolilor. Ei pretind că înainte de moartea apostolilor a existat un ordin special de episcopi rânduiţi în Biserică; şi că puterea şi autoritatea apostolică a trecut la acei episcopi, şi astfel a ajuns până în zilele noastre şi este posedată de episcopii acestor denominaţii. Ei pretind că numai aceia pe care ei îi rânduiesc sunt servi creştini.

Într-un cuvânt, aceste trei străvechi biserici au pus în întregime deoparte rânduirea divină, ungerea Spiri-tului Sfânt, şi au pus în locul ei o autorizare prin aşa-zisa „succesiune apostolică” a puterii şi autorităţii. Nu numai că Isus ne-a spus că au fost doar 12 apostoli, dar şi Apoc. 2:2 arată această tristă eroare a celor care pretind a fi apostoli şi nu sunt, ci mint.

CÂTEVA ÎNTREBĂRI IMPORTANTE

Declaraţia condensată de mai sus, despre semnificaţia adevărată a rânduirii servilor creştini, trebuie să fie citită în mod repetat, până se înţelege deplin. Atunci întrebările şi răspunsurile următoare vor fi mai bine înţelese:

1. Toţi bătrânii şi diaconii aleşi de adunarea poporului lui Dumnezeu trebuie să fie consideraţi rânduiţi divin?

Nu, nimeni nu poate fi considerat rânduit divin, dacă n-a primit conceperea Spiritului Sfânt. Ca o adunare să rânduiască pe unul care nu declară a fi pe deplin consacrat lui Dumnezeu şi care n-a primit conceperea Spiritului Sfânt, înseamnă să facă ceea ce n-au fost autorizaţi de Domnul. Persoana astfel aleasă ar fi numai reprezentantul bisericii care astfel l-a rânduit, dar n-ar fi un reprezentant al Domnului.

Dar ca o adunare să recunoască autorizarea Domnului pentru un frate, şi să-i recunoască apoi capacitatea de a învăţa şi posesia calităţilor care îl fac potrivit pentru serviciu, conform Cuvântului divin, înseamnă să facă acelui frate rânduirea sau alegerea corectă pentru a fi reprezentantul adunării în numele Domnului. Nici un frate nu trebuie să încerce să servească unui grup din poporul Domnului fără cererea lor, iar cererea sau votul lor constituie numirea lui de către ei pentru acel serviciu — cu alte cuvinte, rânduirea lui de către ei sau numirea pentru serviciu, fie pentru o zi, fie pentru un an.

2. Dacă este potrivit ca toţi bătrânii şi diaconii să fie astfel rânduiţi şi să nu încerce să servească în mod regulat fără de rânduire, ce a vrut să spună Sf. Pavel când a declarat că el era apostol nu de la oameni, nici prin oameni, ci prin Domnul Isus Cristos? Gal. 1:1.

Nici un om sau nici o adunare nu este competentă să numească sau să aleagă un apostol. Nici un vot al adunării n-ar face pe unul dintre fraţi apostol. Aceasta este o slujbă sau funcţie specială, care este numai prin numire divină. Astfel, Domnul Isus a numit numai 12 apostoli — „12 apostoli ai Mielului” — Sf. Pavel luând locul lui Iuda care şi-a pierdut calitatea de apostol (Apoc. 21:14; Ps. 109:8; Fapte 1:20). Tocmai în acest aspect, Biserica Romei, Biserica Angliei şi Biserica greacă acţionează împotriva principiilor Cuvântului lui Dumnezeu, prin aceea că pretind a face, dar în realitate nu fac, episcopi apostolici — episcopi având putere şi autoritate apostolică.

Sf. Pavel n-a vrut să înţelegem că el nu lua în seamă numirea pământească, cu excepţia funcţiei sale apostolice. Dimpotrivă, Biserica din Antiohia l-a rânduit pe Pavel şi pe Barnaba, iar apoi pe Pavel şi pe Sila, pentru a fi reprezentanţii ei şi, după cât se pare, să ducă mesajul către alţii pe cheltuiala ei. Biserica din Antiohia n-a rânduit pe apostolul Pavel ca apostol, ci l-a rânduit să fie misionarul lor, iar el le-a acceptat rânduirea şi le-a dat rapoarte, aşa cum arată relatarea din Fapte 14:26-28.

3. „Rânduieşte” vreodată Societatea de Biblii şi Broşuri Turnul de Veghere servi sau reprezentanţi în legătură cu lucrarea de seceriş?

Rânduieşte. Toţi peregrinii sunt astfel rânduiţi, numiţi sau puşi deoparte pentru lucrarea specială de slujire. Să ţinem minte întotdeauna că ceremonia nu este rânduire, ci numirea şi îndrumarea este rânduire. Societatea rânduieşte, autorizează, îndrumă cursul peregrinilor care sunt reprezentanţii ei, ca şi reprezentanţii Domnului şi ai Cuvântului Său.

4. Are Societatea de Biblii şi Broşuri Turnul de Veghere dreptul să retragă rânduirea unui frate peregrin?

Da, desigur! Dacă ea are puterea să numească şi să îndrume, ea are şi puterea să-i retragă fosta numire şi îndrumare.

5. Retragerea numirii sau rânduirii Societăţii ar însemna că peregrinul astfel suspendat din serviciul ei n-ar avea nici un drept să propovăduiască după aceea?

Desigur că nu! Prin retragerea numirii de la un frate peregrin, Societatea ar indica numai că pentru un anumit motiv ea nu mai este reprezentată de acel peregrin şi că ea nu mai este responsabilă de el sau de învăţăturile lui, de conduita sau de întreţinerea lui. Fratele peregrin astfel scos de pe lista peregrinilor poate totuşi să fie frate şi să fie apreciat ca atare de Societate, dar să nu mai fie considerat o persoană potrivită pentru a reprezenta Societatea, fie datorită manifestării unor slăbiciuni de caracter, fie lipsei capacităţii de a învăţa, fie vreunui alt motiv pe care societatea ar crede că n-ar trebui încurajat sau pentru care ea nu ar vrea să fie făcută responsabilă, ori pentru diferite alte motive, boală etc.

((113))

6. Ce se înţelege prin V. D. M. şi ce ar însemna acordarea titlului V. D. M.?

Titlul V. D. M. este foarte vechi. De fapt atât de demult nu s-a folosit încât puţini îi cunosc sensul. Cele trei litere reprezintă cuvintele latine: Verbi Dei Minister. În limba noastră ele înseamnă: „serv al Cuvântului lui Dumnezeu”. În timpul Evului Mediu, când Cuvântul divin a ieşit din uz şi în locul lui au fost puse crezurile, acest titlu s-a pierdut şi s-a ignorat în general. Nu existau servi ai Cuvântului divin, deoarece nu era propovăduit Cuvântul divin, ci, în locul lui, crezurile oamenilor. În locul acestor cuvinte simple, atât de expresive pentru ideea corectă legată de toţi servii publici ai Domnului, noi avem astăzi titlurile răsunătoare ca: reverend şi doctor în teologie, care sunt cu totul nescripturale. A acorda titlul de „serv al Cuvântului divin”, nu ar însemna a rândui, ci ar implica numai că societatea, dând acest titlu, a examinat reputaţia, şi pe cât posibil caracterul şi în special dezvoltarea doctrinară a persoanei căreia i s-a acordat titlul, şi că în estimarea comitetului examinator a fost găsită vrednică de a fi numită serv al Cuvântului divin.

7. Există acum servi ai Cuvântului divin?

Da, în mod sigur! Fiecare peregrin trimis de Societate este trimis ca serv al Cuvântului divin, nu ca serv al crezurilor şi nici al „ism-elor”, ci pur şi simplu un serv al Cuvântului lui Dumnezeu. Şi în fiecare caz, când o adunare a poporului lui Dumnezeu a ales ca bătrân pe un consacrat, pe un copil al lui Dumnezeu conceput de spirit, prin alegerea lor ei l-au rânduit, l-au pus deoparte sau l-au indicat pe acel bătrân ca serv al Cuvântului divin — unul care serveşte, distribuie, împarte Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

8. Care este obiectivul Societăţii în scoaterea unei liste de întrebări cu notificarea că persoana care poate răspunde la aceste întrebări în mod satisfăcător pentru Societate ar fi considerată un „serv al Cuvântului divin”?

Aceste întrebări sunt menite să împlinească o nevoie de mult simţită. Întrebările sunt cu totul nesectare; toate sunt scripturale. Societatea doreşte să ştie de la peregrinii care sunt acuma în serviciu, sau de la oricare alţii care ar putea reprezenta cândva Societatea ca peregrini, care sunt gândurile, sentimentele şi înţelegerea lor în privinţa acestor întrebări fundamentale legate de Evanghelia lui Cristos. Orice frate care nu este dispus să răspundă la aceste întrebări, ar fi considerat confuz în gândire, instabil, şi deci necalificat pentru a învăţa — nu este „în stare să înveţe”. Aceasta n-ar implica faptul că el n-ar putea să rămână frate, ci el n-ar fi considerat un frate potrivit pentru serviciul de peregrin. N-ar însemna nici că fratele nu trebuie să propovăduiască, ci numai că Societatea nu l-ar recomanda ca exponent al Cuvântului divin.

Orice frate dispus să răspundă la întrebări, dar arătând considerabilă confuzie în răspunsuri, pentru noi ar indica faptul că are nevoie de mai multă instruire înainte de a putea reprezenta cum se cuvine Societatea şi ceea ce Societatea crede că este Adevărul referitor la Cuvântul lui Dumnezeu. Un astfel de frate, după toate probabilităţile, ar fi adus la Brooklyn şi ar avea posibilitatea să participe pentru un timp la alte aspecte ale serviciului, ca şi la adunările de studiu biblic ţinute cu ocazia fiecărei mese; şi, în cea mai deplină libertate, ar avea ocazia să pună orice fel de întrebări cu subiecte legate de Adevăr, pentru ca astfel toată chestiunea să poată fi bine reglată, înţeleasă şi văzută clar.

O SUGESTIE PRIETENEASCĂ

Multe dintre surorile din familia Betel aflând despre întrebări au făcut o cerere specială ca să poată obţine lista acestora pentru a da răspunsuri în vederea practicării şi instruirii pe care ar putea s-o obţină astfel. Bătrânii şi diaconii din diferite adunări au cerut întrebările de asemenea. Noi credem că ar fi profitabil pentru toate adunările Studenţilor Bibliei, de pretutindeni, dacă ar alege în funcţia de bătrâni pe unii care ar putea răspunde la aceste întrebări, aşa încât să fie vrednici de titlul V. D. M. al Societăţii. Aceasta ar putea face o mulţime de schimbări printre bătrâni, dar noi credem că ar fi schimbări folositoare. Mai mult, noi credem că toţi bătrânii care doresc serios să înveţe Adevărul şi numai Adevărul, ar fi fericiţi să aibă tocmai ajutorul pe care aceste întrebări l-ar aduce pentru ei.

Uneori am fost surprinşi ce neglijenţi par să fie unii dintre prietenii dragi în privinţa acelora pe care îi aleg sau îi rânduiesc de bătrâni — adesea începători, contrar îndrumării Cuvântului Domnului, făcând astfel rău atât începătorilor, cât şi adunării (1 Tim. 3:1-7). Alături de importanţa alegerii în funcţia de bătrân numai a copiilor lui Dumnezeu consacraţi, concepuţi de spirit, trebuie să fie întrebarea: În ce măsură acesta s-a folosit de privilegiul studiului şi informării? Gândim că este neînţelept să se aleagă ca bătrân un frate care n-a citit cel puţin o dată toate cele 6 volume de Studii în Scripturi, sau care nu este un cititor regulat al Turnului de Veghere. Să se noteze că Societatea nu exercită nici o autoritate, nu face nici o critică, ci dă numai sfaturi, şi aceasta în interesul cauzei Domnului şi al poporului Domnului.