RĂSPUNS LA PREDICA CARDINALULUI GIBBONS

(preluat din publicaţia „Overland Monthly”)

R4753 W. T. 1 februarie 1911 (pag. 37-39)

Predica ţinută de Cardinalul Gibbons, publicată pe scară largă, a atras mult atenţia atât printre protestanţi cât şi printre catolici. Ce va spune protestantismul la aceasta? era întrebarea. Am auzit doar un răspuns protestant, şi acesta, destul de potrivit, de sub pana celui mai bun şi mai cunoscut slujitor protestant din lume — Pastorul Russell de la Tabernacolul din Brooklyn, New York:

Pastorul Russell îl felicită

pe Cardinal

Îmi revine mie sarcina de a răspunde la predica ţinută de Cardinalul Gibbons despre „Un apel la Unitate Creştină”, în care el susţine cu mare forţă că nu există decât o Biserică, şi că, de aceea, toţi protestanţii ar trebui să-şi abandoneze atitudinea lor sectară şi să se alăture Bisericii Romano-Catolice. Răspunsul îmi revine mie pentru că, deşi sunt liber şi independent de toate sectele şi partidele protestante, fraţii mei în slujire din diferitele denominaţii ale Protestantismului vor găsi că este cam ciudat şi dificil să admită că există doar o singură Biserică adevărată, şi în acelaşi timp să admită că denominaţia lor nu este acea singură Biserică mai mult decât este oricare altă sectă.

Îmi place moderaţia amabilă a Cardinalului Gibbons în abordarea acestui subiect. Este în puternic contrast cu timpurile grozave din trecut, când romano-catolicii pe de o parte şi diferitele secte protestante pe de altă parte, duceau o luptă de moarte, indirectă şi sângeroasă, în numele lui Dumnezeu şi al Răscumpărătorului nostru şi al dreptăţii. Desigur, ceea ce toţi oamenii inteligenţi ar trebui să facă este să abandoneze prejudecăţile ridicole, ipocriziile şi superstiţiile din trecut, şi să se adune ca adevăraţi urmaşi ai Nazarineanului. Tot ce indică spre această direcţie trebuie apreciat, fie că vine de pe buzele Cardinalului Gibbons sau de la alţii. Desigur că toţi trebuie să dorim Adevărul, şi, dorindu-l, trebuie să-l căutăm în Cuvântul lui Dumnezeu, despre care Învăţătorul a spus: „Cuvântul Tău este Adevărul”.

Este de acord cu Cardinalul Gibbons

Îmi face plăcere să spun că sunt de acord din inimă cu prezentarea Cardinalului Gibbons în aproape fiecare punct. Fără îndoială că sectarismul este în total dezacord cu învăţăturile Scripturilor. Desigur că sf. Pavel i-a mustrat pe fraţii din Corint pentru că se prezentau a fi divizaţi, zicând: Eu sunt al lui Pavel; eu sunt al lui Apollo; eu sunt al lui Petru etc. Răspunsul sf. Pavel la acestea a fost că erau dovezi de carnalitate, de o minte trupească, şi dovezi de o stare nespirituală. Toţi creştinii ajung să-şi dea seama de aceasta — catolici şi protestanţi — deşi nu sunt decât câţiva ani de când cineva pretindea că sectarismul este un avantaj evident; că a dus la mai mare zel şi energie în serviciul divin decât dacă toţi ar fi fost de acord.

Toţi cei care sunt familiari cu istoria înţeleg ce vreau să spun când zic că Dumnezeu a vrut să permită o ilustrare — mai întâi a unei creştinătăţi unite şi apoi a unei creştinătăţi divizate. Secole la rând a existat practic doar o singură Biserică în Europa, cea Romano-Catolică. Rezultatele desigur că n-au fost deloc cele dorite. Acea unitate a Bisericii nu a adus educaţie nici laică şi nici religioasă, nici nu a adus lumii Mileniul promis ca marea dorinţă a omenirii. Mai curând vedem că în acea perioadă lungă ignoranţa şi superstiţia au ţinut frâiele. În ultimele câteva secole am avut ocazia să încercăm divizarea creştinătăţii în diferite secte şi partide. Deşi rezultatele nu sunt satisfăcătoare, deşi starea nu este ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să dorim şi să aşteptăm, această stare divizată a tins desigur spre o mai mare libertate de gândire, mai mare eliberare de ignoranţă şi superstiţie.

Deci, când ne gândim la Biserică, atât catolicii cât şi protestanţii sunt de acord că nu trebuie să dorim o astfel de unitate cum a predominat în timpul perioadei istorice cunoscute ca „veacurile întunecate”. Unitatea pe care o căutăm şi pentru care ne rugăm este o unitate luminată de cunoştinţă, şi mai sfinţită, care nu va necesita să fie menţinută prin braţul puterii civile, prin instrumente şi scaune de tortură şi rug. Rugăciunile şi dorinţele noastre trebuie să fie pentru libertatea de felul celei amintite în Biblie — „libertatea cu care Cristos face liber” — „libertatea fiilor lui Dumnezeu”.

Întrebarea greu de înţeles

Astfel deci, nemulţumiţi de diviziunile sectare şi de ceartă, şi la fel de nemulţumiţi de unitatea forţată din trecut, şi totuşi convinşi că Biblia învaţă unitatea Bisericii, noi întrebăm: Cum poate fi obţinută această unitate scripturală — unitatea Spiritului în legătura păcii şi a iubirii, care îşi menţine propria libertate şi dă altora aceeaşi libertate? Unde să găsim, cum să obţinem, prin ce proces să realizăm această unitate?

Suntem de acord cu Cardinalul, că Domnul nostru vorbeşte în Scripturi despre Sine ca Singurul păstor al singurei turme din acest veac, şi ca Supraveghetorul acelui singur staul. Noi suntem de acord că există doar acea singură Biserică pentru care S-a rugat Învăţătorul în orele dinaintea morţii Sale — „Ca ei să fie una în Noi”. Suntem de acord de asemenea că apostolul vorbeşte despre acea singură Biserică, asemănând-o cu un corp uman, peste care este un singur Cap şi toţi sunt membrii acestuia. Suntem de acord că nu sunt mai multe corpuri, doar unul; nu mai mulţi capi, doar Unul. Suntem de asemenea de acord că există doar o singură Viţă adevărată sădită de dreapta Tatălui, şi aceasta se referă la Cristos, trunchiul, şi la adevăraţii Săi membri, mlădiţele. De asemenea suntem de acord că, după cum este un singur Domn, tot aşa este doar o singură credinţă, şi, în plus, este doar un singur botez.

Fiind de acord cu toate aceste premise scripturale enunţate de Cardinalul Gibbons, trebuie totuşi să contestăm concluziile sale, că această singură Biserică pe care Cristos a declarat că o va zidi pe stânca Adevărului, şi care va creşte spre a fi un templu glorios compus din pietre vii, dintre care sf. Petru a fost una, este Biserica Romană, la fel cum nu suntem de acord cu prietenii noştri baptişti când ne spun că Biserica Baptistă este acea unică Biserică. La fel suntem în dezacord cu sistemele Presbiterian, Metodist, Luteran şi Congregaţional când fiecare din ele pretinde că împlineşte această cerinţă — că ei sunt acea singură Biserică.

Opinia noastră este că acel care se întoarce de la păcat; acel care-L acceptă pe Isus ca Răscumpărătorul şi Mântuitorul său şi care se apropie de Tatăl în deplină consacrare prin Isus, şi care primeşte conceperea Spiritului sfânt al lui Dumnezeu — toţi aceştia sunt fraţii lui Isus şi fii ai lui Dumnezeu, fie că ei sunt la romano-catolici, congregaţionali, metodişti, baptişti, presbiterieni sau la vreun alt sistem uman. Opinia noastră este că niciunul dintre aceste sisteme umane, catolic sau protestant, nu este recunoscut de Biblie — niciunul din ele nu este recunoscut de Dumnezeu. Toate sunt instituţii umane — făcute de oameni şi menţinute de oameni; uneori au fost oameni buni, alteori oameni răi cei care au avut de-a face cu organizarea şi susţinerea lor.

Într-adevăr, noi susţinem că un astfel de credincios reformat şi consacrat este în aceeaşi măsură un fiu al lui Dumnezeu în oricare denominaţie ar putea fi, sau dacă ar fi în afara oricăror ziduri sau crezuri denominaţionale. Opinia noastră este că diferitele crezuri ale creştinătăţii au fost tot atâtea pietre de poticnire şi piedici pentru sufletele oneste care au căutat pe Dumnezeu şi lumina Cuvântului Său. Adevărat, ele poate că au ajutat în unele privinţe, precum şi poate că au dăunat în altele. Cu toate acestea, nici una din aceste instituţii nu are autoritate divină. Niciuna dintre ele nu are aprobarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia. Toate sunt clădite pe presupuneri false.

Care este Biserica adevărată?

După Biblie, toţi putem afla răspunsul pe care-l căutăm — o explicaţie cu privire la ce şi unde este Biserica adevărată. În Scripturi aceasta este descrisă ca „Biserica celor întâi-născuţi care sunt scrişi în ceruri” (Evr. 12:23). Vor pretinde prietenii noştri protestanţi că lista membrilor Bisericii lor corespunde cu cea care este scrisă în Cer în Cartea Vieţii Mielului? Vor pretinde aşa ceva creştinii din vreo denominaţie? Foarte sigur, nu. Toţi ne dăm seama că în cel mai bun caz diferitele secte şi partide ale creştinătăţii sunt compuse din grâu şi neghină, şi că, atât cât poate judecata umană să discearnă, neghina este în vastă majoritate.

Scripturile declară că Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi! Sugestia este că nimeni în afară de Domnul nu ştie sigur, cu adevărat, care sunt adevăratele oi şi care sunt capre în haine de oi. Noi suntem îndemnaţi să nu ne judecăm unii pe alţii. „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi.” Fiecare inimă este îndemnată de Scriptură să-şi aibă propria comuniune cu Dumnezeu, nu prin sinoade şi presbiterii, nu prin preoţi sau papi. Fiecare mlădiţă trebuie să fie vital unită cu Viţa; fiecare creştin, fiecare membru al adevăratei Biserici trebuie să fie vital unit cu Cristos.

Chiar în acea pildă Domnul nostru declară că fiecare mlădiţă în El care nu aduce roada Spiritului în iubire, Tatăl o va tăia de la părtăşie. Astfel, din punctul de vedere al înţelepciunii şi al cunoştinţei divine, Biserica lui Cristos de pe pământ este compusă doar din sfinţi — numai din aceia care au fugit de păcat, care prin credinţă s-au prins de Răscumpărătorul şi care şi-au consacrat viaţa spre moarte în serviciul divin — şi numai din aceia care îşi păstrează această stare şi aduc roadele de pace ale dreptăţii.

Aşadar, fără a încerca o identificare personală a mlădiţelor din Vie, putem şti sigur că sunt foarte puţine. Putem fi siguri că membrii nominali ai diferitelor secte conţin relativ puţini din aceşti evlavioşi, singurii care au recunoaşterea divină că sunt „Biserica întâilor-născuţi care sunt scrişi în ceruri” — mlădiţe aducătoare de roadă în adevărata Vie, pietre vii în templul lui Dumnezeu, îmbibaţi, pătrunşi de Spirit sfânt, membri activi în Corpul lui Cristos, concepuţi de Spirit.

Cu această concluzie sunt de acord şi cuvintele Scripturii, asigurându-ne că „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află”. Ele ne asigură iarăşi că în numărul acestor puţini favorizaţi nu sunt mulţi mari, nici mulţi bogaţi sau învăţaţi, ci în principal săracii lumii acesteia, bogaţi în credinţă, moştenitori ai Împărăţiei. Ele ne asigură că în această clasă a Împărăţiei trebuie să fie toţi urmaşi în urmele lui Isus; aşa cum a spus El: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”, că „unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu”. Şi din nou El a spus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea Împărăţia”.

Unitatea creştină n-a fost niciodată pierdută

Din acest punct de vedere ne dăm seama că marile mase de catolici şi protestanţi nu sunt şi niciodată n-au fost Biserica lui Cristos; ei se înşală pe ei înşişi. Ei au fost fii ai acestei lumi, nu Creaturi Noi în Cristos concepuţi de Spirit; n-au fost pietre vii în templu, n-au fost mlădiţe ale Viei adevărate, n-au fost membri ai turmei mici. Au fost oameni lumeşti cu sentimente religioase şi dorinţe bune, care au înţeles greşit acea mare învăţătură a Bibliei — că numai cei sfinţiţi sunt în Isus Cristos, chemaţi a fi sfinţi. Ce a fost făcut de către acele mulţimi de oameni bine intenţionaţi dar greşiţi în organizarea bisericilor, lojilor, băncilor etc., nu are nimic de-a face cu acea mare organizaţie pe care Dumnezeu a făcut-o cu optsprezece secole înainte, şi care a persistat de atunci ca o unitate în lume.

Adevărata Biserică nu a fost niciodată divizată, pentru că fiecare membru al ei este unit cu Domnul, Capul, şi, prin El, unit cu fiecare alt „membru al Corpului Său, care este Biserica”, „turma mică”. În această singură Biserică întotdeauna a fost menţinut un singur Domn, Isus, o singură credinţă, Cuvântul făgăduinţei Sale, un singur botez — botezul consacrării în moartea Sa — pentru a suferi cu El, ca în curând să putem şi domni împreună cu El.

Taina ascunsă

Dacă întreabă cineva: Unde este istoria acestei Biserici? Noi răspundem, prin cuvintele apostolilor, că „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El”. Lumea din zilele lui Isus erau religioşii pretinşi; totuşi ei nu L-au cunoscut pe marele Învăţător religios şi Răscumpărătorul pe care L-a trimis Dumnezeu, şi L-au răstignit. În mod asemănător, de-a lungul timpului marii învăţători religioşi ai diferitelor sisteme nu au cunoscut, nu au recunoscut pe „membrii Corpului lui Cristos” nici un pic mai mult decât au recunoscut evreii Capul acelui Corp.

Chiar acest punct îl accentuează sf. Pavel. El declară că faptul, precum şi filosofia că Biserica sunt membrii lui Cristos, pentru lume — atât cea religioasă cât şi cea nereligioasă — este o Taină Ascunsă; este în afara filosofiei lor, teoriei lor, înţelegerii lor. De aceea s-a întâmplat că cele mai evlavioase caractere, atât în catolicism cât şi în protestantism, au fost martiri, cum a fost Isus, cum a fost sf. Ştefan, cum au fost toţi apostolii şi cum au fost toţi credincioşii în aceste secole intermediare, şi cum ar mai putea fi unii dacă s-ar face o uniune vizibilă aşa cum a predominat cândva — în „veacurile întunecate”.

Falsificarea adevăratei Biserici

Dacă acum spunem că într-o anumită măsură adevărata Biserică a fost falsificată, atât de catolici cât şi de protestanţi, nimeni să nu se ofenseze şi să presupună că vrem să vorbim necuviincios. Nu acuzăm că aceste contrafaceri ale adevăratei Biserici s-au făcut cu bună ştiinţă sau intenţionat, ci doar că Biserica, intrând sub controlul unor minţi strălucite dar neconcepute de spirit, neluminate de sus, au citit greşit Cuvântul lui Dumnezeu, l-au interpretat greşit şi au urmat interpretările lor greşite.

Remarcaţi, de exemplu, Biserica Romano-Catolică. Un romano-catolic obişnuit nu ştie că el nu este membru al Bisericii. Dar Cardinalul Gibbons nu va nega aceasta, cum n-o vor face niciunul dintre eclesiastici. Învăţătura lor, foarte clară, este că Biserica este compusă din Papa şi din alţi instructori religioşi, şi că oamenii obişnuiţi nu sunt membri ai Bisericii, ci, cum îi numesc ei, „copii ai Bisericii”.

Astfel Biserica Catolică îşi atribuie sieşi cuvintele lui Isus în ceea ce priveşte „turma mică” etc.; ei aplică acele Scripturi la cler şi nu la congregaţie. Acesta este secretul marii greşeli a papalităţii. În sistemul lor eclesiastic au o contrafacere a adevăratei Biserici. Şi deoarece Scripturile declară că „turma mică” credincioasă a Domnului, „Biserica viului Dumnezeu ale căror nume sunt scrise în ceruri,” va domni cu Cristos, de aceea Papalitatea pretinde, pe baza acestei făgăduinţe, dreptul de a domni cu putere imperială şi autoritate cerească peste împărăţiile ei de pe pământ. Iar dorinţa papalităţii a fost să pună în practică această concepţie eronată şi să înfăptuiască contrafacerea adevăratei Biserici şi lucrarea ei, ceea ce a condus la dificultăţi atât de dureroase, la persecuţii, războaie, tulburări.

Adevărata domnie a sfinţilor

Dacă papalitatea are contrafacerea adevăratei Biserici şi contrafacerea adevăratei domnii, ce învaţă Biblia cu privire la cea autentică? Aceasta: Că credincioşia celor necunoscuţi, neapreciaţi, respinşi de oameni, urmaşi sfinţi în urmele lui Isus, constituie instruirea, încercarea, pregătirea lor pentru o parte în Împărăţie cu Cristos Domnul lor.

Când numărul deplin al Bisericii alese, predestinat de Tatăl, va fi fost astfel adunat din lume şi în cele din urmă glorificat — atunci Împărăţia în care ei vor fi moştenitori va fi stabilită, şi vor fi împreună-moştenitori cu Isus Cristos Domnul lor, Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor. Împărăţia Lui va cârmui lumea, nu cu arme sau săbii, nu cu torturi sau arderi pe rug sau cu chinuiri inchizitoriale, ci cu putere cerească, având atunci deplin control al afacerilor pământului.

Copii ai Bisericii

Ceea ce au prietenii noştri catolici este doar o preumbrire — sau, să folosesc cuvântul mai aspru, o contrafacere — a Adevărului în privinţa Bisericii, ca o mamă cu anumiţi copii. Scripturile învaţă că, în noua ordine de lucruri, când Cristos Îşi va lua marea putere şi va institui Împărăţia Mesianică pentru binecuvântarea şi ridicarea omenirii, El va avea o Mireasă — Biserica — „Mireasa, soţia Mielului” (Apoc. 21:9). Şi Scripturile mai arată că Isus cel slăvit, care este Mirele Ceresc, şi Biserica slăvită, care este Mireasa cerească, vor naşte, figurativ, copii. Adică, de-a lungul miei de ani de domnie a dreptăţii, Isus cel slăvit va fi Părintele veşniciei, sau Dătătorul vieţii veşnice pe plan uman pentru Adam şi pentru toţi copiii săi care o vor accepta pe baza condiţiilor acelei Împărăţii. Atunci Biserica va fi mama, sau cea care va hrăni şi va îngriji întreaga omenire, pentru a o ridica, a o instrui, a o dezvolta în căile dreptăţii — pentru a aduce pe cei care vor dori la deplina perfecţiune a naturii umane şi la viaţă veşnică. Toţi cei care vor refuza această ridicare şi vor respinge harul lui Dumnezeu vor fi distruşi în Moartea a Doua. Sf. Petru ne spune că distrugerea lor va fi asemănătoare cu cea a animalelor care pier. 2 Pet. 2:12.

Există imitaţii protestante?

Deşi protestanţii resping ideea romano-catolicilor, că numai clerul constituie Biserica şi că oamenii în general sunt copii ai Bisericii, totuşi în multe denominaţii vedem această eroare ascunsă într-o formă puţin diferită. Lucrul acesta este îndeosebi adevărat despre Biserica Episcopală, care pune tot ce este legat de conducere în mâinile clerului şi îi tratează pe laici, în măsură considerabilă, ca şi cum ar fi copii care nu pot să priceapă lucrurile spirituale. Biserica Episcopală Metodistă urmează îndeaproape aceeaşi procedură. Sistemele Presbiterian şi Luteran de asemenea fac destul de apreciabil deosebire între cler şi laici, chiar dacă laicilor le este acordată o aparentă recunoaştere în consiliile eclesiastice. Aceasta se face de obicei ca răsplată sau cu scopul asigurării consultanţei financiare sau legale. Dar laicii nu au o poziţie egală cu clerul în ce priveşte lucrurile spirituale.

Congregaţionalii, Baptiştii şi Ucenicii aproape că recunosc o egalitate între cler şi laici şi că întreaga Biserică a lui Dumnezeu, oricare ar fi ei, sunt o Preoţime Împărătească. Totuşi, chiar şi în aceste corpuri congregaţionale se încearcă să se facă o separare între cler şi laici şi să se ţină toată puterea şi autoritatea spirituală în mâinile clerului. Aceasta se face pe linie financiară în Biserica Congregaţională prin aşa-numita Uniune Congregaţională.

În Biserica Baptistă slujitorii se adună în ceea ce se numeşte Asociaţia Slujitorilor Baptişti, care ţin frâiele peste popor ca părinţii peste copii, şi le spun pe cine pot cere ca pastor şi pe cine nu — pe cine doreşte Asociaţia să numească în calitate de Pastor al lor şi pe cine să refuze. Astfel, acelaşi spirit se manifestă în toate aceste sisteme pământeşti şi prin aceasta toţi se deosebesc în mod clar de adevărata Biserică şi de reglementările ei scripturale care declară: Voi toţi sunteţi fraţi — şi Unul este Învăţătorul vostru, Cristos, şi Unul este Papa sau Tatăl vostru, chiar Dumnezeu.

Preoţimea Împărătească este compusă din sfinţi indiferent de denominaţie

Aşa că îi cerem Cardinalului Gibbons să se gândească împreună cu noi la învăţătura scripturală pe care am prezentat-o, şi anume, că Preoţimea Împărătească este compusă exclusiv din sfinţi, indiferent dacă ei aparţin de clerul sau de laicii lor, sau dacă se găsesc altundeva — „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Îi cerem Cardinalului să ia în considerare că această Biserică este indivizibilă; că Tatăl Ceresc este Vierul acestei Viţe adevărate; că El nu permite ca vreunul să rămână ca mlădiţă, membru al adevăratei Biserici, decât dacă aduce roada adevărată a Viţei.

Îi cerem Cardinalului să ia în considerare învăţătura scripturală că această clasă sfântă, deja vital unită cu Isus, este acum clasa logodnicei fecioare, amintită de sf. Pavel (2 Cor. 11:3), şi că ei aşteaptă completarea numărului lor, când Mirele Ceresc, la a Doua Sa Venire, îi va primi la Sine în slavă. Prin puterea Primei Învieri vor fi schimbaţi într-un moment, într-o clipeală de ochi, şi vor fi cu Domnul lor şi vor fi ca El. Apoi, după cum declară Scripturile, va veni căsătoria Mielului „pentru că soţia Lui s-a pregătit”. Şi la scurt timp după aceea va veni Împărăţia Mesianică şi Timpurile de Regenerare menţionate de Domnul nostru, când credincioşii Lui vor sta cu El pe Tron şi va începe regenerarea rasei lui Adam, dăruirea unei vieţi noi de către Dătătorul de Viaţă.

Cât despre instituţiile umane mari şi prospere, care mai mult sau mai puţin copiază Împărăţia Domnului în toată lumea, şi ele sunt numite în Scripturi viţe de vie — via pământului, în contrast cu Via plantată de dreapta Tatălui Ceresc. Nu ne este dat nouă să hotărâm cât de mult bine sau cât de mult rău au făcut aceste biserici pământeşti, aceste vii ale pământului. Aceasta o va spune Domnul la timpul Său, dar El ne spune că strugurii produşi de aceste vii — mânie, răutate, ură, invidie, ceartă, vorbire de rău etc. — vor fi până la refuz în teascul mâniei lui Dumnezeu în viitorul apropiat şi vor aduce peste lume acel mare timp de strâmtorare pe care toţi pot să-l vadă la orizont şi care, declară Domnul, va fi un timp de strâmtorare aşa cum lumea n-a cunoscut niciodată. Daniel 12:1; Mat. 24:21.