„REPETĂRI FĂRĂ ROST” ÎN RUGĂCIUNE
R 5020 W. T. 1 mai 1912 (pag. 147-148)
Întrebare: În Matei 6:7 Domnul nostru ne spune: „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi”. Apostolul Pavel scriindu-i Bisericii (Col. 4:2), îi îndeamnă să „stăruie în rugăciune”; apoi citim despre văduva care a fost ascultată pentru insistenţa ei (Luca 18:2-5). Este aceasta o sugestie că ar trebui să insistăm? Cum am putea insista fără a repeta?
Răspuns: Trebuie să recunoaştem o deosebire clară între „repetările fără rost” ale păgânilor, pe care Domnul nostru le-a condamnat, şi a „stărui în rugăciune”, a „mulţumi în toate”, a ne „ruga neîncetat şi a nu ne lăsa”, acţiuni pe care Domnul nostru şi apostolul le-au poruncit (Rom. 12:12; Luca 18:1 etc.). Domnul a ilustrat această deosebire în cazul femeii care a mers la un judecător în mod repetat, cerându-i s-o răzbune împotriva duşmanului ei. Deşi judecătorul nu era un om care să acţioneze drept, totuşi el i-a făcut dreptate datorită perseverenţei ei. Comentând asupra atitudinii ei, Domnul nostru a spus că, dacă un judecător nedrept a fost mişcat datorită stăruinţei ei să i se facă dreptate, cu cât mai mult va fi un judecător drept!
Ideea ilustrată în pildă este despre o persoană care strigă către Domnul că se face nedreptate — ca şi Biserica în prezent. Cu toţii ne dăm seama că suferim nedreptate. Noi strigăm: „O, Doamne, eliberează-ne! Eliberează-ne de Adversar!” Nu va elibera Dumnezeu niciodată Biserica? De 1800 de ani Biserica se roagă astfel şi Dumnezeu n-a răspuns la această rugăciune. Nu va răspunde niciodată? Domnul nostru sugerează că nu trebuie să ne pierdem credinţa. Trebuie să avem încredere deplină în promisiunile Lui. Nedreptatea nu va dura pentru totdeauna. Ni se spune că va veni timpul când Satan va fi legat şi nu-i va mai înşela pe oameni. Apoc. 20:2, 3.
De aceea facem bine dacă ne rugăm, „Vie împărăţia Ta”, săptămână după săptămână, an după an, secol după secol. A ne lăsa sau obosi în rugăciune n-ar fi corect. Atitudinea corectă este să credem că Dumnezeu va împlini ceea ce a promis; şi că toţi vor ajunge în armonie cu voinţa Sa.
Cu altă ocazie Domnul nostru a dat o pildă în care unul i-a cerut aproapelui său pâine şi a fost refuzat (Luca 11:5-8). El a cerut din nou. În final aproapele i-a dat, datorită stăruinţei sale, datorită insistenţei răbdătoare. Şi această pildă accentuează ideea de rugăciune insistentă. Dumnezeu are binecuvântarea şi nu numai că este în stare să o dea, dar a şi promis să o dea. Întârzierea în răspunsul la cerere este fiindcă n-a sosit timpul Său potrivit. Prin urmare, nu trebuie să renunţăm, nici să obosim, ci să fim constanţi în rugăciunile noastre.
Aceasta este însă foarte diferit de „repetările fără rost” pe care Domnul nostru le-a condamnat. Dar nu gândim că Domnul nostru doreşte să folosim repetări în rugăciuni. Unii oameni folosesc cuvintele: „Tatăl nostru”, sau „Dumnezeul nostru”, sau „Tată Ceresc”, mai frecvent decât ar părea să fie o formă bună — chiar folosindu-le tot la a patra sau a cincea propoziţie. Rugăciunea lor ar suna mai bine pe pământ dacă n-ar folosi aceste repetări; deşi, fără îndoială, repetările ar fi înţelese în Cer; căci aceşti oameni par a fi la fel de serioşi ca şi ceilalţi.
Uneori, după închinarea şi rugăciunea de dimineaţă, cel chemat să ceară binecuvântarea la masă, practic repetă rugăciunea de dimineaţă. Acest mod ar implica faptul că persoana a uitat că binecuvântările generale au fost cerute în acea rugăciune şi că ar trebui să ceară binecuvântarea pentru masa de dimineaţă. A cere o binecuvântare la masă nu este a ne ruga în sensul obişnuit al cuvântului. Oricine „cere binecuvântarea” trebuie să ceară ceva în legătură cu hrana şi nu să încerce să se roage pentru vecini, rude etc.
Dar repetările pe care Domnul nostru le-a avut în minte şi care sunt în mod special condamnabile în ochii Domnului sunt rugăciunile doar formale. Pentru a ilustra: despre chinezi se spune că au o roată de rugăciune, care le permite să facă multe „repetări fără rost”, fără să se ostenească să spună vreun cuvânt.
S-ar părea că prietenii noştri catolici de asemenea sunt dedaţi la multe repetări în rugăciune. Ei repetă „Ave, Maria!” şi cred că Dumnezeu îi va salva de suferinţele din purgatoriu pentru repetările lor. Unele din sărmanele creaturi spun „Ave, Maria!” cât de des şi cât se poate de repede.
Aşa este şi cu mahomedanii. Ei spun „Mare este Alah! Mahomed este Profetul Lui! Mare este Alah! Mahomed este Profetul Lui!” din nou şi din nou. Nu ştim cât de bine fac ei, căci ei desigur risipesc mult timp valoros fără niciun rost. Noi nu vrem să-i tratăm neserios pe aceşti oameni sau conduita lor. Dar suntem nevoiţi să credem că la cei care sunt inteligenţi aceste rugăciuni sunt numai de formă. La cei care nu sunt inteligenţi este diferit. Credem că ei sunt sinceri; şi astfel atitudinea noastră este să ne gândim compătimitor la ei, dar să nu facem cum fac ei, să nu ne rugăm cum se roagă ei. Rugăciunea în privat, în camerele noastre, poată fi atât de lungă cât ne place; dar rugăciunea în public trebuie să fie scurtă şi la obiect.